Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

SIMPLU CA FIRUL DE IARBĂ – NEASEMUITUL FRATE GRIGORE VIERU

SIMPLU CA FIRUL DE IARBĂ – NEASEMUITUL FRATE GRIGORE

GRIGORE VIERU ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR, Antologie de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2009

Autor Cezarina Adamescu

Abia ce a apucat lacrima să se zvânte puţin şi o sumă de scriitori au simţit ca stringentă – nevoinţa de a-i evoca memoria, rămasă în conştiinţa inimii milioanelor de iubitori de simplitate şi naturaleţe, de gingăşie şi demnă smerenie faţă de Poetul – devenit emblemă a frăţietăţii românilor de pe ambele maluri ale Prutuluii, de Grigore Vieru.
Graţie iniţiativei distinsului Daniel Corbu, care a lucrat asiduu la Selecţia de texte, intinerarul biografic şi prefaţa unui impresionant volum de mărturii şi evocări, volumul de faţă a ieşit la lumină la doar câteva luni de la fulgerătoarea petrecere a Poetului.
Este o dovadă grăitoare a imensei iubiri de care s-a bucurat Grigore Vieru, în ţările siameze, vorbitoare de accelaşi limbă, păstrătoare ale aceloraşi tradiţii, care-şi asumă momente ale aceleiaşi nedrepte istorii care le-a despărţit graniţele. Dar, oricâte ziduri şi oricâtă sârmă-ghimpată s-au aşezat la hotare, românii au ştiut să comunice prin undele freatice ale culturii, artei, destinului comun, sufletului care a rămas românesc în pofida oricător oprelişti.
Astfel se face că, oamenii de cultură au găsit limbajul comun, acela al iubirii şi al demnităţii, limbaj spiritual înfrăţit prin Lumina care ne conţine pe toţi, buni sau răi, deopotrivă.
În prefaţa lucrării memorialistice, intitulată „Grigore Vieru – Omul şi Poetul”, Daniel Corbu îi face un succint portret spiritual, subliniind latura psihologică cea mai pregnantă a acestuia, aceea de luptător pentru neam şi limbă, cu toate mijloacele de care dispunea: glas, condei şi atitudine civică. El a luptat efectiv, neabătut, pentru a demonstra lumii că suntem de acelaşi neam şi că limba comună ne înfrăţeşte mai mult decât legăturile de sânge, aşa cum, mutatis mutandis, legăturile creştine îi unesc pe discipolii lui Isus Cristos, mai strâns decât legăturile de rudenie, după cum le-a spus Mântuitorul discipolilor:
„Dar cine e mama mea şi cine sunt fraţii mei? Şi, cu mâna întinsă către discipolii săi, zise: „Iată mama mea şi fraţii mei. Cine face voia Tatălui meu, care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 12, 48-50).
Aşadar, Poetul îi considera fraţi, nu numai pe cei botezaţi în Cristos, întru care ne înrudim cu numele de creştini, dar şi pe cei care erau de acelaşi neam şi vorbeau aceeaşi limbă. De aceea, în desele vizite în Ţară, se adresa scriitorilor români cu apelativul atât de familiar, „frate”, care-i conferea o legătură aparte.
Dacă la trecerea lui la cele veşnice, un confrate a titrat într-un ziar: „A mai căzut o stea de pe firmamentul limbii române” – am simţit nevoia să adaug, cu preţul unui volum omagial, următoarea sintagmă: „O stea căzând, se-nalţă” – fiindcă aşa am simţit că Poetul, scufundându-se precum meteorul în mama-ţărână s-a înălţat în aceeaşi clipă şi străluceşte azi, mai puternic decât în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, dovadă mărturiile de iubire ale confraţilor români de pretutindeni care au simţit plecarea sa ca pe o pierdere personală.
Dovadă peremptorie stă blogul memorial care a fost deschis în 14 februarie 2009, de ziua poetului, unde cei care l-au preţuit îşi pot exprima bucuria durerii de a-l continua dincolo de timp şi de spaţiu, în chip spiritual, ţinându-i trează amintirea şi reînviind în memorie clipele (vai, prea scurte!) petrecute împreună în viaţă. Clipe devenite eternitate. Înscrise în nemurire.
De altfel, numele poetului iubit s-a înscris deja în galeria marilor clasici ai literaturii române, prin moştenirea lăsată copiilor, acele delicate şi nepreţuite bijuterii care s-au numit: „Abecedarul” – alcătuit în 1970 împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, prin care a intrat în conştiinţa tuturor copiilor, apoi, „Frumoasă-i limba noastră”; „Albinuţa” – manual de scriere şi citire atât de frumos ilustrat de Lică Sainciuc, încât şi azi îl răsfoiesc cu nesaţ, delectându-mă cu poeziile şi imaginile şi închipuindu-mă din nou şcolăriţă, ca şi antologia de autor apărută antum „Rădăcina de foc”, în 1989, la Editura Universul, ediţie ilustrată de – nu mai puţin cunoscutul – artist- Sabin Bălaşa şi beneficiind de o prefaţă a lui Ioan Alexandru.
Personal, mi-am mângâiat primii ani ai copilăriei cu versurile poetului puse pe muzică, neştiind ce fastă influenţă va avea mai târziu pentru mine creaţia lui.
Precum boarea inefabilă a coborât şi m-a învăluit, poezia lui Grigore Vieru în copilărie, tinereţe şi deplina maturitate.
Nu se putea, aşadar, să nu-i întorc gestul, să nu-i dăruiesc (chiar dacă foarte târziu, când el nu-mi mai putea auzi strigătul) un snop de poeme mirosind a grâu înflorit pe meleaguri basarabene, acolo unde am visat să ajung întotdeauna să-mi caut strămoşii.
Chiar şi aşa, n-am pregetat să-l strig şi să-i vorbesc pe tăcute. Ne întâlneam în aceeaşi „Taină” care, spunea el că-l apără.
În Taina de foc a Cuvântului sacru, a Cuvântului bun şi zămislitor de pronie. Eram ca doi oameni uniţi prin acelaşi legământ, prin aceeaşi Taină duhovnicească, împărtăşită frăţeşte.
Încărcate cu un mesaj vădit patriotic, versurile sale făceau să vibreze chiar şi inimile cele mai surde. Poetul ardea pe rugul românesc al Cuvântului, al limbii strămoşeşti de care nu s-a lepădat nici în anii cei mai vitregi ai existenţei sale, când nu i se îngăduia să privească spre România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”.
Tribunul român de dincolo de Prut glăsuia cu voce puternică, de stentor, pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin, după ce, ţinutul românesc numit Basarabia a fost arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Sfârşietor era glasul poetului, dar mie mi s-a părut cea mai gingaşă limbă posibilă, cel mai plăcut accent, cea mai domoală şi dulce glăsuire pentru că era limba strămoşilor mei şi a mamei mele.
Şi era ţara unde aş fi putut să mă nasc, ţinutul unde visam să călătoresc în copilărie. Dar cum nici nu putea fi vorba despre asta, dorul meu şi al mamei mele s-a prefăcut în cântec de ciocârlie, a străbătut spaţiile şi a ajuns acolo unde noi, ceştilalţi de aici, nu puteam ajunge. Şi unde ne aşteptau fraţii de-un neam şi de-o limbă, cu braţele larg desfăcute, să ne împreunăm mâinile a rugă pentru ţara de dincolo de Prut.
Şi aşa ni s-au îngemănat cânturile, după ce inimile, sufletele, gândurile ni se îngemănaseră.
Cu fiecare nou poem mă întorceam, fără să ştiu, la izvoare. Fără să bănui, îmi căutam rădăcinile, matricea spirituală, moşii pe care nu i-am cunoscut, meleagurile pe care nu le-am străbătut niciodată, decât cu închipuirea.
Durerea mamei care-şi pierduse în 1940 părinţii şi fratele în îndepărtata Siberie, mi-a fost complice. Ecoul ei trecea de fiecare dată Prutul, fără să ţină seama de sârma ghimpată. Durerea are forţa gândului şi e mai puternică decât orice lege civilă. Mai înaltă decât marea cea mai adâncă.
Poate întrece şi cerul în adâncime.
Durerea de neam şi de patrie este izvorul simţirilor.
O carte a prieteniei şi a frăţiei. O carte a revelaţiei a ceea ce înseamnă Poetul neamului, Tribunul, Vocea atingând şi legând zenitul de nadir şi capetele curcubeului într-un rotund numit simplu: sufletul românesc.
Vocea sufletului nostru – de o fragilitate şi fermitate egală. Vocea oraculară cu accente mesianice care anunţa zorii unei ere în care nu vor mai exista fruntarii. În care toţi semenii îşi vor strânge mâinile în semn de pace, aşa cum îşi dau pacea creştinii înainte de Sfânta Taină a Împărtăşaniei. O pace aşa cum ne-a lăsat-o Isus Cristos şi nu cum o fac oamenii. O pace perfectă pecetluită cu lacrima Poetului, care nu poate fi decât o lacrimă perfectă. Cea mai perfectă lacrimă din lume.
Parcurgând itinerarul biografic al Poetului îi simţi palpitul de inimă. Inima lui încercată, cusută, reparată în fel şi chip pentru a nu mai simţi ceea ce – cu asiduitate simţea – în orice clipă: nevoia de unitate, imperativul major de întoarcere la Ţara-Mumă căreia îi aparţinea cu trup şi cu suflet.
Cel care şi-a dorit toată viaţa „să mă strecor în România cu nume schimbat, şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira aerul ţării mele”, – proiecte utopice, desigur, în vremea aceea, a militat şi chiar a reuşit, prin volumul „Steaua de vineri”, Editura Junimea, Iaşi, 1978, să rupă gheaţa tăcerii între scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului.
Poet, academician, membru corespondent al Academiei Române, decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor şi Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce, Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Grigore Vieru mărturisea despre sine cu simplitate: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică”.
Cu volumul „Cel care sunt” – poetul a dorit, nu numai să se legitimeze ca om şi creştin, ca şi conştiinţă a neamului său, cu demnitatea cuvenită, dar face o trimitere veterotestamentară la numele lui Yahve, cel care şi-a dezvăluit adevărata identitate pe Muntele Sinai, dinaintea lui Moise, din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt”. Şi totdată, cu o onestitate vrednică de un român autentic, el s-a înfăţişat în faţa tuturor, aşa cum a fost şi aşa cum a rămas: un om care nu se ruşinează de condiţia sa de creatură în faţa Creatorului Divin. Este – ceea ce a scris pe propriul epitaf, la moartea mamei sale: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
Credinţa în valorile neamului românesc l-a animat întotdeauna, fiind expresia versului şi cântecului său inconfundabile.
Dincolo de aceste valori perene ale neamului, stă mărturie universalitatea scrisului său.
Şirul amintirilor, evocărilor şi mărturiilor începe cu criticul Alex Ştefănescu care scrie: „Adevăratul eveniment îl reprezintă poezia sa. (…)
Cei cărora li se va face dor de poezia lui vor avea o singură soluţie: să-i cirească volumele de versuri.”
Eugen Simion, critic literar, filolog, membru al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006, notează, punctual câteva trăsături ale Poetului, pe care îl vede: „Un om al naţiei lui”; „Neînţeles”, „Un poet”. În cuvinte vibrante, distinsul academician îl evocă pe prietenul şi confratele său astfel: „Era respiraţia Basarabiei, pentru că publicul basarabean vedea în el un simbol. (…) Când i-am citit poezia am, văzut că în această vulnerabilitate se ascundea de fapt un spirit mesianic. Partea frumoasă a lui şi aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui.
(…) El este un poet important al generaţiei ’60 de dincolo de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a devenit vocea tribului său, un poet cu lacrima în vers, spunea el odată, dar e lacrima unui profet, asta mi se pare esenţial. Lacrima lui este o poezie duioasă, o poezie înduioşată, plină de roua singurătăţii şi roua durerii, a suferinţei, însă această voce biblică într-un fel, mesianică se aude, se simte în versurile lui”.
Cartea de faţă este, aşa cum anunţă şi titlul, alcătuită dintr-o suită de amintiri fixate în conştiinţa contemporanilor, un florilegiu al gândurilor şi sentimentelor sedimentate în zeci de ani, iar acum scoase la lumină şi revărsate precum izvorul de apă vie şi răcoroasă, care pe unde trece, spală, curăţă, vindecă, revigorează, vivifică.
Tot Eugen Simion îl defineşte drept un „poet al lacrimii, al luminii”:
„Esenin scrie într-un vers că este ultimul poet cu satul în glas. Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia înb glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale, moale şi stinsă, menită parcă să şoptească o rugăciun e, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi, un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.”
Academicianul Constantin Ciopraga, referindu-se la creaţia lui Grigore Vieru, notează:
„În totul, deliberat, cântările sale reflectă legăturile afective cu arhetipurile. Primează permanenţele, mitologia lui personală fiind a unui creator exponenţial; Grigore Vieru e un tribun social, în felul unui Octavian Goga redivivus. Vibrăm estetic la lectura unui poem renascentist ori romantic, simbolist ori modernist; indiferent de curente sau de şcoli, poezia se cade să fie poezie, iar aceasta – a lui Grigore Vieru – e poezie autentică.”
Un foarte emoţionant omagiu îi dăruieşte Acad. Mihai Cimpoi – cel care i-a trecut sub condei, de atâtea ori, întreaga operă, folosind pentru pesoana Poetului, o sintagmă foarte reuşită: „Fiinţă întru Poezie”:
„Grigore Vieru seamănă, în istoria noastră literară cu el însuşi. Este unic, irepetabil, purtând pecetea suferinţei, a dragostei pentru aproapele şi a bucuriei de viaţă, pe care a trăit-o cu un preaplin sufletesc şi cu o candoare de prim venit în lume ieşite din comun.
A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi Poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauua murdăriilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori)”.
În intervenţia sa, numită „Duminica neagră a lui Grigore Vieru” – criticul Theodor Codreanu, atât de prezent în viaţa Poetului, îşi aminteşte:
„Grigore Vieru a avut cea mai pură vocaţie a prieteniei din câţi oameni am cunoscut. În preajma lui, simţeai întotdeauna că iubeşte infinit mai mult decât ai fi vreodată vrednic de prietenia lui. Avea în el ceva din sfinţenia şi din bunătatea jertfelnică a lui Alioşa Karamazov. Dar era, în acelaşi timp, ştiindu-se lovit, un om complex, care avea în verb, la nevoie, ceva din biciul profeţilor biblici.”
Şi academicianul Răzvan Theodorescu îl evocă în „Jurnalul naţional” de luni, 16 februarie 2009:
„Cu cine din istoria noastră am putea să-l asemănăm în dorinţa lui pentru întregirea şi păstrarea identităţii naţionale? O să vă miraţi, dar avea în el un amestec de emul al lui Bălcescu şi de emul al lui Eminescu, un om al altor vremuri şi tocmai de aceea atât de preţios.”
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre „moartea unui fiu duhovnicesc” şi despre persoana Poetului ca despre un „simbol al apărării identităţii sufletului românesc prin cultură şi credinţă în faţa încercărilor vremurilor”.
Theodor Paleologu, pe atunci Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a rezumat în câteva cuvinte întoarcerea Poetului în patria cerească: „Patria lui Grigore Vieru a fost satul în care s-a născut, ţara în care a trăit, limba căreia şi-a dedicat întreaga creaţie şi, în sfârşit, această credinţă care ne ajută să depăşim suferinţa morţii şi a despărţirii.”
Antologatorul acestor amintiri ale contemporanilor, Daniel Corbu îşi rezervă câteva pagini neasemuite în care-l evocă plin de emoţie, într-un eseu cu titlul: „Grigore Vieru şi mitul său plutitor”:
„Cine l-a cunoscut bine pe Grigore, ştie măcar două lucruri: că nu vorbea niciodată scriitorii de rău, că nu-i pizmuia, invidia fiindu-i un sentiment străin şi că era un excelent povestitor. Îmi vin acum în minte cel puţin douăzeci de scene povestite de Grigore Vieru, în care erau implicaţi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu sau Adrian Păunescu. Momente grozave, dincolo de cotidianul agresiv, transportaţi într-o lume care, vorba bunului Eminescu, „gândea în basme şi vorbea în poezii”.
Daniel Corbu dă mărturie despre influenţa pe care o avea Poetul printre semenii săi, dar mai ales printre copii:
„O scrisoare deschisă a lui Vieru publicată în revista „Limbă şi literatură” făîcea cât 3-4 parlamente la un loc. Poetul era iubit ca nimeni altul. Orice locuitor de bună credinţă din Moldova dintre Prut şi nistrz ştie pe de rost măcar un poem de Grigore Vieru. Personal, am asistat, cu neviclenită bucurie, la recitări ale mulţimii, pentru care poetul era şi un model moral de netăgăduit. Până şi politrucii care ţineau ţara cu ghearele şi cu dinţii (poate ei mai mult decât alţii!) ştiau că Grigore Vieru devenise un mit imposibil de dărâmat.”
Subscriu acestei afirmaţii a lui Daniel Corbu cu toată fiinţa.
Antologatorul istoriseşte cum s-a născut ideea unei Antologii de autor a Poetului şi cum s-a realizat ea mai apoi, devenind impresionantul volum cu 285 de poeme, intitulat „Taina care mă apără”, apărut la Editura Princeps Edit, Iaşi – volum care a fost numit de Poet „Cartea vieţii mele”.
Şi cine susţine că Grigore Vieru a fost un poet simplist, depăşit, naţionalist, desuet, să citească următorul poem dedicat lui Daniel Corbu, poem şi el cuprins în Antologia de autor editată împreună:
„Sunt craiul/ Unui fir de iarbă./ Craiul frunzei de plop / fără de vânt tremurând./ Craiul care/ Hotarul Ţării marchează./ Araţi şi hotarul / Când pâinea nu mai ajunge./ Araţi-mi inima. / Nişte fitre de ţărână din ea, / Spre amintirea Ţării / Trimiteţi concetăţenilor mei / În cele patru vînturi / Împrăştiaţi. / Când nu mai răsare / Pe cer curcubeul, / Atunci gândul, / Curatul meu gând, / În trei culori strălucind, / Desfăşuraţi-l pe cer / Până la apele Nistrului. / Căci acolo Voievodul / Ziditu-şi-a cetăţile. / În lipsa ostaşilor, / Onorul să-şi sune / Zidul cetăţii Soroca / Din care în liniştea nopţii / Cade câte o piatră / Cerul din ape cutremurându-l.” (Araţi-mi inima).
Nichita Danilov descriind atmosfera din ziua funeraliilor Poetului, îl numeşte pe Grigore Vieru „un simbol al dezrobirii neamului şi al înfrăţirii românilor de dincolo şi dincoace de Prut.”
Marin Sorescu are despre Grigore Vieru pagini admirabile, în stilul său inconfundabil:
„El atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acvoperişuri. Aşa cum pe copii, câinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchea dealului şi muntelui din cuvinte, cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea. Căci şi acolo sus este pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Şi cerul de deasupra este tot cer natal şi nu te poate lăsa să te prăbuşeşti. (…)
Autorul Stelei de vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în oase, fiinţa sa întreagă părând a fi un creuzet al cântecului liric. Pământul, tot ca motiv votiv, ca s-o spunem astfel, apare şi el în multe şi frumos şlefuite diamante.
Ca să poţi săruta acest atât de generos pământ sfânt, ca să ai acest drept, trebuie să fii „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”; „ploaie”.
Ioan Alexandru – un al gigant corifeu al neamului românesc, ale cărui „Imne” au mişcat sufletul maramureşean, transilvănean, moldovean, dar mai presus de toate, „Imnele Iubirii”, lăsate nouă moştenire, a avut Lumini de gând şi de cuvânt pentru fratele basarabean:
„Un poet care şi-a asumat greul unui trai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi toate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va „suflet în sufletul neamului său”. O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.”
Deşi din altă generaţie, Traian T. Coşovei a văzut în poetul Grigore Vieru „o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române”.
La rândul lui, criticul Gheorghe Grigurcu a scris în „România literară” nr. 3/23 ianuarie 2009:
„Trebuie spus că, în calitatea sa de herald al românilor basarabeni oprimaţi, supuşi riscului de a-şi pierde identitatea, Grigore Vieru a slujit cu stăruinţă şi abnegaţie o cauză nobilă. (…) Să nu se îngăduie ca în încheiere să repetăm întrebarea pe care Arghezi o pune morţii, închipuindu-şi-o ca pe o prinţesă perversă: „Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare?”
Alexandru Zub l-a numit în evocarea lui. „Un ostaş al cauzei naţionale”:
„Scriitorul se ştia făcând „parte din cea mai nenorocită generaţie de români basarabeni”, fiindcă l-a cunoscut pe Eminescu abia târziu, în anii studiilor superioare, când a ajuns să-i descopere creaţia poetică şi chiar articolele politice, care i-au servit oarecum ca şi „manual de istorie”. Ataşamentul a fost pe măsura nevoii de a cunoaşte cât mai bine trecutul, valorile culturale, năzuinţa regenerării. Asimila discret, pe furiş, cu teamă, ceea ce lumea rămânească de peste Prut pierduse prin ocupaţia sovietică şi prin bolşevism. Poemele dedicate mamei evocă de fapt patria râvnită, „ţara” de dincolo de sârma ghimpată care îi sfâşia , implacabil, grădina casei natale.”
În „Ne/Despărţire de Grigore Vieru” – poetul Aurel Rău îl numeşte „un prieten de două ori ca un frate şi un poet înnăscut”.
Poetul Lucian Vasiliu îl evocă în cuvinte arzând de doruri pe fratele Grigore, amintindu-şi de spectacolul dat în România, în mai multe oraşe, purtând numele: „Vin din Munţii Latiniei”:
„Grigore Vieru a trecut, voievodal, printre cârtitori şi improvizaţi, urmând calea regală a poeziei, cu Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Goga…
Versul şi cântecul lui sunt acum bunuri culturale patrimoniale. Se cade a le cultiva. Cu sentimentul eternităţii….”
Preţ de patruzeci de pagini înlăcrimate, confratele Nicolae Dabija îl evocă pe Grigore Vieru aducând elemente noi la biografia Poetului. Mai întâi îl numeşte frumos: „Fratele lui Eminescu”:
„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet.
El a fost un stegar.
A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate.
Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale. De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde şi încredere.
Şi îi îndeamnă să continue lupta Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate ca până la urmă să nu învingă”.
Nicolae Dabija se referă în continuare la asasinii morali ai lui Grigore Vieru şi vine cu argumente, articole din presă în care Poetul era calomniat şi învinuit, ceea ce i-a grăbit sfîrşitul.
Mircea Radu Iacoban consemnează un fapt deosebit de important:
„Au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primei cărţi cu litere latine a unui scriitor din Basarabia: către sfârşitul anului 1978, „Junimea” ieşeană edita volumul de versuri „Steaua de vineri”, semnat de Grigore Vieru. Momentul aniversar a fost marcat, la Iaşi, cum se cuvine, prin lansarea, în prezenţa autorului, a unei masive ediţii critice în care este adunată întreaga operă poetică a românului basarabean, însoţită de o prefaţă datorată acad. Mihai Cimpoi, de o postfaţă a lui Theodor Codreanu”.
Criticul Adrian Dinu Rachieru afirmă că: „Vieru exista ca o legendă vie”:
„Scriind cu lacrimi şi spornind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitrarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai,, ne înghesuim. Cel „vîndut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, afla în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte.”
Petru Ursache face o declaraţie cât se poate de edificatoare: „Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba Română. Poetul de la Pererita – Hotin este chiar limba română, A LUI Eminescu, A lui Blaga, a lui Vasile Voiculescu, a lui Ion Pillat, Aron Cotruş, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu…, mari eroi şi martiri ai scrisului. Este limba vechilor cazanii, „Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor, ţăranii.”
Ion Hadârcă – la rândul lui afirmă despre fratele Grigore în evocarea: „Moartea şi nemurirea Marilor Poeţi”:
„Într-un concurs de împrejurări totuşi ostile creaţiei, Poetul, chiar şi prin propria sa absenţă din viaţă, influenţează, inspiră şi înveşniceşte traseul neabătut al Creaţiei…”
Poetul George Vulturescu din Satu Mare caracterizează opera lui Grigore Vieru ca „O mână firavă pe alfabetul latin”.
Şi poetul Viorel Dinescu dă mărturie despre fratele Grigore:
„Grigore Vieru e mai mult poet decât om, deşi acum, judecând întreaga sa existenţă, putem spune că el a fost o jertfă conştientă şi benevolă întru mântuirea fiinţei şi demnităţii fraţilor săi dintre Prut şi Nistru care sunt şi fraţii noştri buni, de aceeaşi mamă.
(…) Nu cultiva etichetele aflate la mare cinste în mass-media contemporană, dar îl vom percepe pe Grigore Vieru ca pe o rădăcină de foc a spiritualităţii romnâneşti contemporane.”
Vasile Tărâţeanu i-a închinat o Litanie tulburătoare confratelui Grigore, din care spicuim câteva fragmente:
„Strigat-am către tine şi cuvintele mele răsunau într-un gol înfricoşător. Simţeam cu Rădăcina de foc a poeziei tale îmi pătrundea întreaga fiinţă. Şi aşa va fi acum şi în veac.
Pentru că Hristos nu are nici o vină.
Pentru că taina lui, Sfintele noastre Taine ne apără.
Plângi, suflete plângi. Cu lacrimi de foc şi gheaţă.
Pentru bădiţa Grigore care n-a putut fi nicio dată mai simplu de cât iarba.
De aceea ca firul de iarbă sparge-va peste veacuri betonul prostiei celor mulţi care l-au ponegrit şi atacat de atâtea ori fără milă.
Pentru că un verde ne vede dinspre viaţa cea veşnică. Şi El de azi înainte aflat la loc cu verdeaţă, de unde a dispărut toată durerea şi întristarea şi suspinul, ne va veghea fiinţarea.
Întru cuvânt romînesc şi Întru credinţă românească.
Întru acelaşi Neam şi aceeaşi Ţară. Aproape, atât de aproape.
Plângi, suflete, plângi. Cu lacrimi de foc şi de gheaţă.”
Paul Gorban are o intervenţie mai amplă, intitulată: „Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru”, în care afirmă:
„Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc.”
Ciprian Boloc îi dedică un medalion şi cîteva poeme tulburătoare: ”Rugă poetului”; „Bocet pentru Grigore Vieru”.
Şi Arcadie Suceveanu, în intervenţia lui, intitulată: „Poezia lui Grigore Vieru chiar poate face lumea mai bună” îl evocă plin de emoţie:
„Nu, ea nu poate parafa acte la notariat, nu poate face dreptate prin tribunale, nu poate schimba ordinea socială. Ceea ce poate ea face e să ne înveţe arta de a iubi amurgul de vară, să descrie lucrarea albinei în floarea de tei, să instituie în codul moral „legea” lui Eminescu, să zuruie la urechea lui Dumnezeu pământul plin de morminte… Înlăcrimate, înnobilate de caratele suferinţei, poemele sale sunt forme de viaţă, mici energii desprinse din materia fiinţării noastre.”
Spiridon Vangheli poetul cu care a scris în colaborare unele cărţi pentru copii, în evocarea sa, intitulată „A doua mare Adunare Naţională la Chişinău” – se referă la ultimele zile pământeşti ale Poetului care a strâns în jurul său mulţimi îndurerate să-l conducă pe ultimul drum.
Şi Valeriu Dulgheru spune: „Ne-a păsărit simbolul naţional al românismului – Grigore Vieru” iar Anatol Codru mărturiseşte: „Mi-i tare dor de tine, Grigore!”
„Am avut un frate întru suflet şi poezie. Şi acest frate al meu a murit şi nu va muri niciodată. El pur şi simplu s-a contopit cu necuprinsul, cu strămoşeştile noastre ţărâne, cu marile adâncuri ale spiritualităţii şi ale fiinţei noastre româneşti, cu Dunărea, cu Carpaţii, cu Luceafărul, cu măiculiţa lui dragă.
Mi-i dor, mi-i tare dor de tine, Grigore. Ce faci tu acolo, ce faci tu, neamule, năpăstuitule şi atât de dăruit fiinţei noastre pământeşti?”
Ion Beldeanu spune că: „Grigore Vieru emana doar dragoste şi lumină”
Distinsa scriitoare Lucia Olaru Nenati evocă „Amintiri despre un eveniment istoric la Botoşani”.
În sfârşit, Adrian Păunescu îi închină un emoţionant poem, intitulat: „Iartă-ne, Grigore” – scris în 19 ianuarie 2009.
O altă secvenţă a cărţii este intitulată: „Confesiuni Grigore Vieru” şi este alcătuită din Dialoguri cu Alexandru Bantoş, cu Ana Bantoş, Călin Ciobotari, Angela Braşoveanu şi cu Nicolae Băciuţ.
Referindu-ne la acest din urmă interviu cu Nicolae Băciuţ, care are ca temă o mărturisire de-a lui Grigore Vieru: „Poezia mea vine dintr-o mare singurătate şi suferinţă”, apreciem supleţea convorbirii, sinceritatea şi profesionalismul amândurora când vorbesc despre teme majore cum sunt: Poesia, angajarea scriitorului, căutarea drumului propriu.
Poetul Grigore Vieru evocă suferinţele din copilărie şi adolescenţă, legate de sărăcie şi de vremurile de restrişte din timpul războiului. Despre modul cum a ajuns la poezie, acesta mărturiseşte:
„Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzeam la şezătorile noastre la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre, în ele am descoperit marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este poezia noastră, poezia română.”
Grigore Vieru evocă întâlnirea cu poezia generaţiei de aur a lui Labiş şi Nichita Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu.
„Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română.”
Chipuri şi momente sufleteşti, clipe de graţie, de lumină de gând şi cuvânt, chiar dacă uneori – lumină înlăcrimată.
Volumul se încheie cu câteva confesiuni semnate Grigore Vieru şi cu o bogată galerie foto intitulată poetic şi spiritual: „Iconografie” care dă mărturie, o dată în plus, că Poetul era, este şi va fi iubit, cinstit, preţuit de contemporanii săi, în pofida tuturor denigratorilor.
Şi acum, o confesiune personală izvorâtă din lectura cărţii de faţă, dar şi din acel dor-fără-saţiu care mă cuprinde adeseori, doar când îi pronunţ numele şi îmi răsare în minte chipul blând al Poetului, ochii în care se adunase toată mirarea şi toată curăţenia lumii:
Dacă ar fi să mă întrebe cineva, ce-a însemnat Grigore Vieru pentru mine, aş răspunde, fără să preget, dincolo de sintagmele încetăţenite în literatură referitoare la personalitatea şi carisma acestuia: Efigie, Simbol, Liant, Lumină, rudă, consângean, prototipul Poesiei visat de mine în copilărie.
A fost ca un frate mai mare care m-a învăţat simplitatea, măreţia smereniei, care m-a apărat şi m-a lăsat să pătrund în propria Taină.
Un poet prin simţire şi nu atât prin scriere.
Un Poet-Lacrimă.
El reprezintă tot ceea ce n-am reuşit eu să fac dar am simţit, de aceea îl numesc în secret: siamez în simţire.
Este pentru mine un Pod peste lacrimi.
O Fiinţă esenţială, e Cântec, Vedere şi Auzire.
Poetul Grigore Vieru reprezintă pentru mine întoarcerea Acasă a Poesiei.
Este adâncul meu de fiinţă, fibră de gând, Lumină şi bucurie durută.
Între ardoare şi tandreţe el este şi va continua să rămână ardoare şi tandreţe.
Este dulcele fior de iubire.
Dar mai presus de toate e o Lecţie de umanitate.
O Lecţie de Limba română.
Un Cântec nesfârşit pe o melodie ujnică.
E hrana vitală – apa cea vie.
Slujire, Jertfă de sine.
Viaţă şi semn – că nu întâmplător ne-am născut în aceeaşi epocă şi avem rădăcini comune în aceeaşi Basarabie sfântă.
Într-un cuvânt, Grigore Vieru e un Miracol nesfârşit de acum şi până în veacul veacurilor.

Single Post Navigation

One thought on “SIMPLU CA FIRUL DE IARBĂ – NEASEMUITUL FRATE GRIGORE VIERU

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 628 other followers

%d bloggers like this: