Suzana Deac. Când te izbeşti de fluturi!

Un farmec neştiut dilată, amplifică simţurile şi te învăluie când începi să citeşti din cartea de poeme Când te izbeşti de fluturi! a Suzanei Deac.

Nu este o poezie dură, cu reflecţii meditative cantitative şi ciudate care să te scoată din fire, refuzând a mai căuta în alte poeme, ci molcomă, blândă, ascultătoare, având darul de a-ţi explica pe îndelete ce nu înţelegi din operele altor creatori de frumos şi de aceea atrage. De fapt acesta îl consider unicul rol şi scop al poeziei în toate timpurile!

Suzana Deac nu fuge de responsabilităţi, refugiindu-se în ireal. Ea reuşeşte imaginativ să extragă numai ce e frumos în om… de aceea încântă. Mă atrage poezia inteligentă, cuprinzând Eul omului, conştiinţa, interiorul lui, scrisă de o autoare care este la origine psiholog. Deci este îndreptăţită să consume nişte stări prin poezie, să le redea sincer şi să

Nu ştiu care din amici afirma… Nu înţeleg poezia modernă, de aceea nu mai citesc nimic! Oare la acel nivel de saturaţie am împins cititorul? Consider că vina ne aparţine integral, mă includ şi pe mine în această categorie, deci poeziile trebuiesc lecturate cu răbdare şi extras din ele numai plăcerea de a afla ceva nou. Fiecare poem se întrece pe sine în vâltoarea discursului sau cum bine spunea Macedonski u201a”Fiecare poezie are taina ei şi de aceea ea este logică oricât de ilogică ar părea.”

Specialiştii ar încadra pe autoare undeva în neschimbatele curente literare… realism care evită omofonia, naturalism cu tendinţe omografe, romantism îmbâcsit de tautologii şi metonimii literare, simbolism cu tendinţe sinecdoctile şi papilforme, parnasianism structural, simbolism arheopteric, iluminism eclectic, modernism confuzil sau postmodernism pluriform, având impresia că dreptatea e de partea lor, o vor ridica în slăvi sau trânti de pământ. Nu vă bateţi capul ce înseamnă toate acestea, nu contează curentele… poezia Suzanei Deac e scrisă din inimă şi minte. Deci o poezie deşteaptă, aşa cum am mai spus-o şi altă dată!

Găsim în carte rânduri sensibile, pline de viaţă, metaforizate ,,crengile agaţă de cer cuvintele din timpuri plecate,, şi un tablou minunat ,,nori plutitori în maci roşii,, cu trecere lină în explicaţii ferme ,,se aşează munţii în reflecţie cenuşie, verdele bradului dilată clipele, măreţia inundă paşii, spre liniştea culorilor,,.

În introducerea unei poezii se dau lămuriri detailate ,,nu sunt alte căi doar intrări secrete şi scări în grota conştientului subteran,, îşi recunoaşte Eul ,,sunt aici undeva o umbră organică a cuvintelor strecurate cândva,, şi îşi convinge dublura ,,pentru fereastra ta câteva petale zgribulite accesorizate cu silabe care nu vorbesc,,.

Totul se petrece în amintire chiar dacă viitorul incert nu dă şanse de reuşită acţiunilor ulterioare ,,peste mirii nopţii şi pădurea aburind a taină, poarta înălţată din voci şi stânci cuvinte şiroaie, stropite de păstrăvi, lacrimi izvoare,,.

Foarte atentă la detalii ,,lampioane strălucind în noapte ca nasturii pe haine ponosite,, având o perspectivă irefutabilă ,,frunzele se îmbuibă în clipe mărunte măturate din viaţă cu indiferenţă,, în obsesia permanentă a unei posibile reîntoarceri ,,cercuri concentrice dizolvă fiinţa iar umbra ajunge relativă,,.

Într-una din cele mai bune poezii se frământă odată cu lucrurile înconjurătoare ,,ecouri suspendate în florile de orhidee, am adunat nuanţe cromatice în palmele noastre uscate, îmi atinge umărul un porumbel, mă strigă păpădiile, le înşir în jurul gâtului să simt miracolul, încape doar cuvântul dor, şi stolul de păsări rătăcite, vocile se prind în plasa de păjanjen, unde supraveţuiesc şi acum, unghiile mă rănesc cu răcnet stins, animalele se sfâşâie între ele, corzile vocale cântă despre iubire, un clinchet, din cartea de poveşti,,

Desigur te întrebi dacă aceasta nu e decât proză poetică dar fie elegie, fie monolog fluvial, autoarea nu încearcă să impresioneze dar o face într-un fel.

În altă parte ţine cont de rănile naturii ,,frunzele în doliul galben îşi strigă în cor plânsul,, ca să ne spună adevăruri incontestabile în lupta conştiinţei ce se zbate lăuntric ,,ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert,,.

Iluziile rătăcite în nourul imperceptibilului sunt altoite cu grijă în frumosul poem Şi azi şi mâine… se observă cum supuşenia se zbate ca o creangă flexibilă de alun şi în final face cum vrea cu această lume ciudată. Pe sărite atinge alte poveşti-lirice cu un vocabular nespus de bogat, plastic şi încărcat cu aroma graniţelor neştiute a poetesei.

Şi nu pot încheia fără să amintesc o poezie care a născut controverse, poezia se numeşte Pe tine cât am dat? şi o consider grozav de sinceră şi elegiacă. Suzana Deac adună multă speranţă, multe iluzii, multe obiecte care fac deliciul cititorului, cu o doză moderată de umor, fantastic de optimistă, un poem complet!

Extrem de fragil echilibrul apare la fiecare distorsiune a înţelesului şi cu uşurinţă autoarea converge şi se debarasează de acea stare ludică, sprinţară, devenind uneori prea serioasă în această lume neserioasă.

Nu vreau să ştirbesc memoria cititorului cu discuţii sterile şi vă asigur că înainte de a fi scriitoare, Suzana Deac, în mod cert, e poetă cu o rezonanţă de neuitat.

Stănescu Aurel Avram

2012

 Autor: Stanescu Aurel Avram

Luminiţa Cristina Petcu. Alte sfere

Când citeşti poezia Luminiţei Cristina Petcu, simţi cum pătrunzi în alte sfere şi eşti nevoit să te adaptezi noului stil, că altfel te faci de râs. Anticipezi numai discret seriozitatea şi plăcerea de spune şi altcuiva din frumuseţile spiritului sau din realizările minunate ale omului, ori cade în extaz în faţa naturii atotstăpânitoare; înşiruirea acestor bogăţii rafinate o face fără preţiozitate, calm, chiar modest până te obişnuieşti cu această stare.

Luminiţa Cristina Petcu face parte din acea categorie de oameni care suportă cu stoicism, loviturile vieţii, vicisitudinile întâmplătoare, generatoare de nenorociri care se abat asupra oricui, însă strânge din dinţi şi pleacă mai departe. Indiferent de necazuri,  ea nu plânge ci regretă tăcut într-un soi de revoltă ambiţioasă, având acel curaj creator ce poate aduce, fără doar şi poate, fericire demiurgului. Cu toate că supărările  întemeiate lasă urme adânci, sensibilitatea şi  fragilitatea poetesei se arată din plin şi-n alte realizări extraşcolare…  cum ar fi , de pildă, baletul, acuarela, fotografia…

Am vorbit la telefon, odată, pentru o problemă personală spinoasă sau mai bine zis de viaţă şi moarte, pentru mine… îmi sugera un critic; ascultam o voce plăcută care i-a dat de gol profesiunea, prin fermitatea în exprimare şi, deodată, am simţit cum se deschide, arătându-şi fără să vrea emoţiile, săritoare în nerăbdarea de a rezolva cazul, având certitudinea şi mulţumirea faptului împlinit.

‘’Himerele de Pharos”… încă de la primele consoane, te prind într-un joc dantelat şi continui curios să avansezi la altă poezie; nu cauţi rime ci doar idei, care te apasă şi rămâi cu gustul unui parfum neidentificabil. Indiferent de subiect… iubire, sclipiri de inteligenţă, ‘’strigătul singurătăţii noastre’’ te prinde într-un dans neştiut încă din debutul cărţii înregistrând liniştea, imensa linişte a scriitoarei cu decoruri fracţionate şi colorate de vis.

Decoraţiunile ulterioare, surprind, aruncând de valma sculpturi, picturi, lucrări de artă în piatră, metal sau în marmură, inteligenţe, judecăţi din alte epoci universal valabile, o iubire statornică pentru eternitate, ca o admiratoare veritabilă a frumosului şi înţelepciunii. Poetesa curelează cu blândeţe biciul pustiului, în care ne zbatem, abătându-ne atenţia asupra durerilor psihice, ”aş vrea să-ndrepţi ceva când e prea târziu”. Fiecare poem e un exemplu, încărcat de artă, şi lesne desprinzi sentimente care dor sau care bucură prin extrapolare cu ale fiinţei iubite… o fericire tandră, ”în iarba înclinată de gânduri prin atingeri de jar cu marginea absenţelor”.. Într-o poezie publicată pe-un site spune ,”’traforai amintiri, la capătul privirii intram în primăvară”. Spus fenomenal de frumos şi de plastic! Ageră ‚’’îşi astupă gura cu ţărâna destinului şi zâmbetele de împrumut plutesc peste schelete ermetice în jurul căutării de sine’’ dar îşi dă seama că motorul universului, iubirea, e atotbiruitoare. Gândurile, ascunse în insomnii nepermise ‚’’de care-şi aduce aminte tot mai rar’’ însoţite de toamna ce-o frământă ‚’’sunt singurele martore ale dragostei şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel’’ .   

Dând dovadă de iscusinţă, poeta, trece uşor la întrebări majore ‚’’cel mai mult te doare când ai sentimentul că te urăşte cineva’’ stai legat de ‚’’simţuri şi concepte mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante’’ către un el îndepărtat.

Percepi cum transferă sentimente, dar rămâne stabilă, realist, în bunuri imparţiale şi imparietale respingând violenţa, ca o prelungă respiraţie a personajelor principale, ea şi el, în care trădările nu există, adeseori, când ar fi mai uşor, explicaţii; nu sunt invocate scuze, fatidica nebuloasa despărţire, trăieşte realist, şi nici nu merită pomenită. Aş putea continua numai cu citate dar are rost? Nu pot să nu copiez, însă, în final ‚’’tu nu vezi cum iau forma gândurilor tale fiindcă idealul începe acolo unde sfârşeşte indiferenţa’’ restrângând puterea autoarei de seducţie cerebrală şi de ce nu, o filtrare filozofică depăşind expresionismul şi atacând postmodernismul din poezie, dând dovadă de maturitate tematică. Autoarea are în vizor extinderea planului conştiinţei, prin multiplicarea experienţelor avansate, deblocând resursele creatoare ca fiind unica şi chiar submersa cale unificatoare de armonizare cu Sinele şi Universul.

Poemele Luminiţei Cristina Petcu nu sunt pur filozofice, nu fac filozofie ci o aplică minunat prin dogme de bun simţ la propria experienţă, fără tragism dar şi fără ambiţioasă ipocrizie.

Eu cred, că am fi mulţumiţi cu o fărâmă de iubire sau de zâmbet, fiindcă lumea mai glumeşte şi avem nevoie de acest râs ca de o victorie inutilă asupra nimicului astfel să putem spune ‚’’eu sunt nimic’’! Cu toate acestea, trebuie să-i amintesc Luminiţei Cristina Petcu că într-adevăr… lirica, e o idilică şi permanentă poezie!

Poemele ei plac pentru că este sinceră! Din punct de vedere tehnic, stilistic întâlnim de toate… metafore, epitete, comparaţii şi alte figuri de stil… toate trebuiesc aşezate într-un bagaj de mână, să-l ai la îndemână oricând.

Pe o asemenea persoană nu poţi să te superi, ci doar s-o asculţi şi să faci cum doreşte dânsa!

 

2011, Stănescu Aurel Avram

 

Himerele de Pharos

Editura Rafet, 2011

 

Cronica a fost publicată în diverse reviste.

Dorina Neculce Ciocan. Timp limitat

Dorina Neculce Ciocan. Timp limitat

 

În timpul limitat din ziua de astăzi ne grăbim să aflăm cât mai multe informaţii şi ar fi păcat să nu trecem şi peste cele două volume ale Dorinei Neculce Ciocan, Lumea din oglindă, poezii şi ,,Dacă aş putea străbate timpul,,, proză; volumele au fost publicate sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei din Iaşi cu o grafică impecabilă.

Privitor la lumea onirică a poeziei îţi dai seama de disponibilitatea autoarei de a visa alături de un cititor atent, îndemnându-l la reverii stranii care-i produc surpriza de a descoperi neliniştea şi receptivitatea unui om care vrea să afle cât mai multe despre lumea în care trăim. Poezia ei este normală, fără să fie extravagantă sau ieşită din comun prin intervale fulgerătoare care să-ţi facă mintea praf, ci cu termeni civilizaţi însă încărcată de metafore aşa cum îi stă bine unui cadru didactic.

De ce e atât de preferat albastrul? Există zeci de nuanţe: albastru cascadă, albastru de Himalaia, albastru mandarin, albastru vis, albastru de munte, gri, violet, liliachiu, indigou şi… nu-mi vin acuma prin minte altele. Nu sunt narcisist însă fără această culoare greu ar fi existat poezii.

Încă de la început poetesa se destăinuieşte /eu sunt poeta viselor albastre și-am adormit în umbra mea/ aruncând retoric întrebarea /eu sunt poeta fără stea, ştii? steaua mea ţi-am dăruit-o ţie/ şi concluzionând romantic  /să-ţi odihneşti fantasmele în ea/ căci numele mi l-ai strigat şi nu s-a mai întors la mine oricât de mult l-am aşteptat/ .

Pescăruşii, albatroşii sunt păsările preferate poate că şi în zborul lor amplu îţi dau iluzia unei plutiri printre misterioasele gânduri ce frământă umanitatea. Dorina Neculce Ciocan, continuă lista mărturisirilor şi preferinţelor anotimpurilor simţindu-se bine în natura apropiată şi dorul ei de femeie împlinită. Ea include aceste surprize în prezentul relativ /apleacă-te spre mine, în astă noapte, mai lasă-mă să ies din viaţa mea, s- o pot privi din altă parte!/ şi cuprinsă de o pasiune scenică se dezlănţuie /atunci mă prefăceam într-o cămaşă învechită, să îţi ascund golurile adâncite în piept şi trăgeam perdeaua cutremurată până la celălalt capăt al păcatului/.

Fiecare poezie, fiecare vers e-un simţământ trecut, pierdut şi regăsit, /o cunună împăcată, să ne şteargă-n veci durerea, o iubire aşteptată, să trezească învierea/  şi cu patos fulminant îşi expune convingerea /iubesc, iubirile pierdute de alţii/  iar incertitudinile se răsfrâng în sensibilitate dusă până la exacerbare /Uneori nu îndrăzneşti… să mă aprinzi ca pe o ţigară…  uneori mă ţii între degete, mocnesc/. 

Iubirile surprind prin miresme romantice ca şi, subtilităţile instrumentiştilor în ultimă instanţă ale orchestrei, transformând într-o melodie cantabilă tot volumul de versuri  /sclipeşte viaţa. „în valul necuprins albastru îşi moaie aripa rănită acelaşi pescăruş sihastru”, şopteşte marea mulţumită/ .  Până şi în cazuri extreme când semizeii sunt surprinşi în intimitate, hidoşi, înspăimântători de tainele ce le deţin, Dorina Neculce Ciocan nu-şi iese din fire şi printr-un simplu gest aduce pacea / tu zeiţă hăituită de semizei fardaţi şi mâna mea vă-mprăştie nemurire  pe câmpul de tăcere/ deşi înlăuntrul ei / plâng frunze ucise/ şi încurcă până la dispariţie /două statui agorafobe cioplite-n piatra celor două porţi ale piaţetei şi firul se destrăma într-o poveste/ .

Însă nu trebuie uitat ţelul, iubirea fără limite cântată în toate ocaziile, foamea de înţelegere şi armonie de care avem atâta nevoie înconjurându-ne cu versurile /nu-ți stau în calea mult umblată, în şoapte să mă chemi, să ştiu că nu-s uitată/.

Dorina Neculce Ciocan se încadrează  pe linia poetică şi o glorifică. Sentimentul de împlinire a viselor pre şi post ulterioare din opera ei, îmbunătăţeşte comunicarea întrerupând discursul epic, moderându-şi afecţiunile, manifestând singurătatea expansivă şi veşnica speranţă care imprimă un optimism sănătos… o poezie masacrând figurile de stil cu dezinvoltură, vioaie, exuberantă, comunicativă şi deschisă.

Textele în proză pulsează nostalgic de impacienţa amintirilor, de forţa sau moleşeala lor şi năvălesc peste cititor punându-i întrebarea… îţi aminteşti? ca şi cum ar fi un fapt de la sine înţeles pentru el.

Nuvelele sunt operate din condei în aşa manieră că deseori întâlneşti elemente de stil valoroase. Observăm paleta largă de nuanţări axate pe diverse teme, intromisia viziunilor tulburătoare asupra universului creat de ‘’domnişoara’’.

Proza Dorinei Neculce Ciocan redă fantasmele copilăriei, reveriile amăgitoare amestecate câteodată cu Sfinţi, cu excepţia parodiei Amicul de pe Internet, şi al câtorva proze scurte şi poezii, cu tentă  vag religioasă sau mitologică şi de analiză a amintirilor proprii. Impresionant episodul din Îmbrăţişarea înecatului, cu ideile ce au străbătut-o atunci, cu senzaţiile ce au cuprins-o şi nu au lăsat-o o bucată de vreme.

Scriitoarea nu e traversată de remuşcările tinereţii în întâmplările narate ci doar le spune cu intenţia clară de a deconecta cititorul, cu gândurile din alte vremuri şi analizând faptele cu percepţia de astăzi.

Textele sunt mobilul, contează numai gândurile domnişoarei şi fac din ele povestiri pline de farmec. Dar copilăria a rămas în urmă, tematizarea se va schimba prin problemele concurenţei din liceu,  repartiţiei, a locuinţei de mai târziu.

În general este expusă viaţa reală, frustă care năvăleşte peste adolescenta de ieri şi ne fac părtaşi la frământările ei. Am remarcat respectul pentru cei mai în vârstă fapt îmbucurător pentru educaţia copiilor, adolescenţii de mâine.

Cărţile scriitoarei, se descoperă prin maniera de abordare a temelor, amintirile de neuitat surprind de multe ori similar cu ale cititorului, dovedind cu prisosinţă că Dorina Neculce Ciocan este un prozator înzestrat al povestirii. Dorina Neculce Ciocan nu poate fi inclusă într-un singur curent literar fiindcă le parcurge cu nerăbdare pe toate şi opera ei se cunoaşte că este rodul inspiraţiei de-o clipă sau de ce nu de-o viaţă petrecută în preajma literelor şi, pot spune că şi-a învins condiţia de poetesă cu talentul de povestitoare!

 

Stănescu Aurel Avram

 

Lumea din oglindă

Edtura PIM, 2011

Dacă aş putea străbate timpul

Edtura PIM, 2011

Scurte supoziţii

Prin nu ştiu ce întâmplare fericită şi onorantă, mi-a fost încredinţată misiunea de-a prezenta, al doilea volum de versuri, “Amprente atemporale”  .

Să încerci a descifra poezia, după înţelesul meu, înseamnă întâi de toate, să intri în pielea personajului, apoi să îţi imaginezi că nu mai eşti tu ci autorul şi aşa prin suprapunerea gândurilor s-apuci calea incertitudinii decalate poetic, având forme aspectuale unificate printr-o deblocare, dedublare multiplicată şi-n acelaşi timp distinctă a minţii luată în extensie, cu alte cuvinte să intri în pielea autorului încercând să-l înţelegi fără a-l judeca. Linia de separaţie, subţire, ce subexistă în literatură ne strânge pe toţi laolaltă şi ne îndeamnă continuu să creăm.

Pe majoritatea celor ce şi-au pus ,,Amprenta atemporală,, în acest volum îi cunosc din lumea idilică, în genere, a internauţilor. Fiecare prezintă câteva din noile creaţii fără a avea pretenţia că ar fi epuizat subiectul. Desigur, sunt încredinţat că nu am reuşit să analizez în profunzime poemele dar voi spune ce m-a impresionat la fiecare autor.

Luminiţa Cristina Petcu… Ca întotdeauna, serioasă, împinge simţirea la limita netrăitelor nelinişti analizând expectativ, extremele suportabilului. Gestionat, împarte emoţia manifestând între limitele frontierelor admise tendinţe stimulatoare, căzând pradă unui lirism bogat în impresii, expresii, fiindu-ţi de cele mai multe ori necesar DEX-ul. Asistăm la delicateţea unor senzaţii chinestezice transferate într-o multitudine de temperări neşterse vreodată de amintire. Realizezi, încă de la primele versuri, că ai de-a face cu poezii deosebit de sensibile şi mai ales inteligente, ,,purificate în flacăra suferinţei”, mânuind cu uşurinţă metafora, baza poeziei. Aglomerând unificarea înnegritelor spaime, poetesa se simte cumva obligată, compulsiv, de-a întreba auditoriul asupra marilor sale nelinişti.

Irina Lucia Mihalca… poezie lirică, căutând imaginativ universul şi trăirile îndrăgostiţilor. O poezie plăcută .

Delia Stănoiu… Versificaţie clasică, neînchistată de ritm şi picior metric. Găseşte modalităţi de exprimare încadrându-se în limite autoimpuse. Poezii deosebit de expresive.

Burde Victor…  Poezie- joaca cuvintelor legănată melodic, menită a face versul să cânte. În toată poezia sa, întâlnim tentaţia de a intona în ritmuri, de multe ori neştiute chiar dacă se uzitează repetiţia. Tema, bineînţeles, eternul feminin.

Mariana Bendoiu…Incertitudini învinse de iubire iar de aici tot amalgamul poveştilor de altă dată.

Zincă   Iulian Marius…  În poezie găsim o combinaţie interesantă, urme de haiku amestecate cu epitete de înaltă ţinută.

Boris Marian Mehr… Un poet neliniştit, veşnic în căutarea perfecţiunii mentale. Atent, la tot ce se-întâmplă în jur, scoate profunzimi de cuget nelipsind imprevizibele metafore. Conştient de valoarea sa nu ezită să trateze lumea cu un zâmbet amar şi malefic sau mai bine zis cu-un umor aproape cinic. Citim în ,,Amprente temporale,,  volumul II,  câteva poezii remarcabile, marca Boris!

Anne Marie Bejliu… Uimitor cum toate vicisitudinile n-au învins această obsesie pentru cuvântul împlântat rezultând epitete mirifice.

Belean Maria Ileana…  poezie lirică ce glorifică sentimentele de iubire ale poetesei.

Ion Ionescu Bucovu…  Poezie dulce, ritmică amintind de clasici. Regretele constatatoare fac deliciul cititorului.

Ciurezu Mariana…Cântă iubirile şi inerent despărţirile, din toate unghiurile posibile, îmi place că foloseşte marea ca fundal, eu fiind constănţean.

Mircea Gordan.. Poezie optimistă, uneori şugubeaţă, îţi creează o stare de confort citadin, indiferent de subiect.

Mariana Dobrin… Peisajul în poezia sa ocupă un loc important. Bineînţeles, foloseşte toate figurile stilistice.

Marilena Velicu…  Jurăminte, asigurări… suculente viziuni.

Constantin Camelia… O poezie, optimistă, cuminte, sinceră care trăieşte clipa cu speranţă.

Oană Ştefan Valentin… Întrebări, de multe ori, adiacente străbat universul său poetic

Rodica Cernea… Poetesă prolifică, realistă, care nu ezită să-şi expună crezul,

Luiza Grama Adriana… Poetesă deloc timidă în a-şi divulga remuşcările dar şi încrederea în sentimentele sale .

Viorel Croitoru… Poezie îngrijită, subiecte clasice.

Lucia Secoşanu… Discursuri poetice bine dirijate. Stări nelămurite şi întrebări majore explicitate.

Valerica Pauleţ… Iubiri, lacrimi, ezitări transpuse în versuri.

Ciobotariu Maria… Poezie generoasă.

Viorel Gongu… Poezie pe care o lecturezi cu plăcere, vers rimat şi ritmat

Mihai George Corui… Bucuria descoperirii cuvântului.

George de Podoleni… Un poet cu personalitate.

Lenuş Lungu… O bogăţie pastelată de epitete.

Patricia Şerbănescu… Pasiuni, aşteptări înfrigurate, atinge paliere surprinzătoare.

Sprancenatu Dan… Tema clasica. Poetul cântă admirativ femeia.

Adrian Cîrstea… Căutări febrile, scotociri aşteptate.

 

Bineînţeles, dacă aş fi avut un termen lung, aş fi scris, cu certitudine, mai mult despre fiecare, aşa că cer iertare autorilor prezentului volum „Amprente temporale” dacă i-am indispus cu scurtele mele supoziţii.

2012, Stănescu Aurel Avram

 

 

Prefaţă la Amprente temporale, Antologie de poezii cronopediene, volumul II,

Editura  Docucenter, Bacău, 2012

Suzana Deac. Lumea incredibilă a Suzanei

Trebuie literatura să satisfacă cerea cititorului? Întotdeauna omul  a căutat senzaţionalul, aşa că literatura de azi nu se deosebeşte cu nimic faţă de cea de ieri. Ca sa fie în ton, actualii scriitori expun scene de dragoste fierbinţi care ies în evidenta fiind avid scormonite de public aşa că romancierii si poeţii, impun limbajul care se caută astăzi; bineînţeles cel deşănţat trebuie evitat şi cuvintele vulgare pot fi ocolite cu uşurinţă mai ales că fiecare limba noastră e suficient de bogată în expresii plastice pentru a exprima ce ar dori fiecare să transmită.                                                                    

Dacă încercaţi să vedeţi aici astfel de povestiri veţi fi dezamăgiţi însă o să rămâneţi fascinaţi de cu totul altfel de lectură.  

În lumea miraculoasă a Suzanei Deac nu trebuie înghiţit pastile în încăperi aparţinând unor lumi iluzorii, trebuie păşit cu grijă în castele de sticlă învăluite în ceaţă, pe insule necunoscute pline de verdeaţă unde nimeni nu-l mănâncă pe celalalt; această lume te face să înţelegi cuceririle unor inimi de regi rătăciţi pe plaiurile îndepărtate de vânătoare, te vei pierde în soarele după amiezii pe ţărmuri învechite de mare, vei afla ascunse salturi profunde în lanţuri de argint ca să cobori vertiginos, până ameţeşti de amplitudinea căderii într-un onirism studiat şi creativ. Vei descifra de asemeni taina înfrăţirii şi înmuguririi legumelor… fiecare cu misterul ei, vei dansa, visa şi te vei înălţa alături de balerine delicate, vei întâlni dragostea nevăzută şi perfectă şi vei admira trecerile în revista ale unor iubiri încolăcite!

De data asta în lumea Suzanei Deac exista doua personaje.. restul e umplut cu lucruri minunate pe care prinţesa abia aşteaptă sa le descopere. Sunt însă şi capcane si de aceea trebuie ferită de ele… adiacent, trebuiesc ocolite şi tratate ca şi cum n-ar exista. Ea trebuie să vadă numai ce este frumos, de aceea este prinţesă!

Şi totuşi nimeni nu este perfect, Lecţiile de viata necesare pentru a introduce prinţesa pe-o scară nesfârşită a timpului sunt practic din înţelepciunea autoarei şi ar trebui să citim din ele, mai întâi noi… să le învăţăm, să le aplicăm, pentru a deveni mai buni însă din păcate viaţa ne împinge de multe ori aiurea.

Totul se petrece în plan ideatic, avem de învăţat mult de la cunoaşterea universului, a naturi, animalelor, a plantelor…. priveşte Disscovery şi ce inventăm noi în războaie sunt numai idei absurde şi reprezintă încă un grad de incultură din aşa zisa noastră civilizaţie. Pretextând dialogul între împărăteasa – învăţător şi prinţesă, constaţi ca un cititor atent că din convorbirea ei deconectantă, incitanta şi mult peste media lirică, desprinzi sensibilitatea şi totuşi realismul scriitoarei.

Un adevărat şi uriaş pas pendular înainte-înapoi pe care Suzana Deac – învăţătorul nu se sfieşte să-l recunoască.

Folosirea de multe ori a sinonimelor pentru exemplificarea mai exactă e expresiilor, şi întărirea unor cuvinte sau afixe nu strică din ansamblul complex al povestirii. Convorbirea, dialogul este ştiinţa ei dar mă întreb… oare ne ascultă cei tineri? Doar copiii feriţi de educaţia TV-ului până la 2-3 ani… aşa că pregătiţi-vă rapid să le daţi educaţia de bază. Şapte ani s-au redus drastic la maxim trei!

Dialogul e subtil, uneori naiv şi de un umanism încântător, îl citeşti şi suspini în amintirea altor anotimpuri mai blânde.

Senzaţiile ca şi iubirea îi umplu firea de explicaţii ale spiritului, caută în păreri savante, în mecanismele biochimice ale organismului de unde izbucneşte la un moment dat, pur si simplu constatarea, ‘’ Stiu ce este fericirea!’’ Multe învăţăminte spuse cu răbdare găseşti în imaginarul omenesc al Suzanei Deac !

Instrumentele muzicale, păsările, iarba sau natura au rolul lor in înşiruirea idiomatica a copilăriei şi  nu în ultim rând rămâne numai romantismul scriitoarei-poete; mila, iubirea  faţă de ceilalţi o înnobilează şi îi dă încredere nesperată în culori, în frumuseţea lor, încheind apologia lor, a culorilor cu cea pe care o socoteşte cea mai reprezentativă,

‘’Învăţătorule, de acum încolo de voi avea o dorinţă, frică, spaimă sau speranţă, sus, la culoarea albastră mă voi uita… de acolo vine tot ajutorul!’’

Ea împrăştie mai departe iubirea cu războiul într-o ultimă încercare de a găsi explicaţia vieţii şi ajunge la concluzii adânc impregnate în memorie de eşecuri anterioare,   

‘’Simţi că iubirea s-a jucat cu tine de-a războiul, a tăbărât peste tine, a semănat seminţe  de speranţă,…. apoi peste un timp ţi-a smuls din mână toate jucăriile, şi-a luat cuvintele înapoi şi a plecat cine ştie unde!’’

Te surprind marginal câteva gânduri încâlcite iar in final se induce verdictul poveştii… ca sa trăieşti trebuie să şi mori!

Aşa arată că împlinirea umană stă numai în poezia pastelului, sărutului şi muzicii care îţi umplu sufletul de tihnă şi pace lăsând la o parte conflictele de orice fel.

,,Lecţiile,, care ar putea ajunge lesne manuale sunt amplu de interpretat însa nu necesită eforturi inutile, nu ies din limita accesibilităţii iar gândurile sunt atât de adânci că rămâi mereu cu aceeaşi întrebare… oare poate exista în univers un mapamond neexploziv?

Atât de profund s-a impregnat în om ura, dispreţul, furia, teama de necunoscutul care năvăleşte într-una peste noi că suntem îngroziţi de ce se va întâmpla… dacă se va întâmpla!

Acţiunea balansând, ca o mostră colorată dansând în faţa şemineului, rătăcind  printre afecţiunile curbate se petrec în închipuirea scriitoarei şi sfaturile sunt date cu generozitate surprinzând asocierea misterelor cu întrebări şi răspunsuri majore.  

Textul creează emoţii… literar este frumos construit, cu o undă de tristeţe minunat redată şi catalizând  speranţele în încercarea de a rămâne lângă cititor pentru a construi împreună o lume mai buna… textul ar trebui înţeles la modul simbolistic şi figurativ fiindcă avem nu numai fragmente de admirat educaţional şi nu ştiu nici acum dacă e scris pentru copii sau oamenii mari.

 

Aurel Avram Stănescu

 2011

Suzana Deac. Când te izbeşti de fluturi!

Un farmec neştiut dilată, amplifică simţurile şi te învăluie când începi să citeşti din cartea de poeme Când  te izbeşti de fluturi!  a Suzanei Deac.

Nu este o poezie dură, cu reflecţii meditative cantitative şi ciudate care să te scoată din fire, refuzând a mai căuta în alte poeme, ci molcomă, blândă, ascultătoare, având darul de a-ţi explica pe îndelete ce nu înţelegi din operele altor creatori de frumos şi de aceea atrage. De fapt acesta îl consider unicul rol şi scop al poeziei în toate timpurile!

Suzana Deac nu fuge de responsabilităţi, refugiindu-se în ireal. Ea reuşeşte imaginativ să extragă numai ce e frumos în om… de aceea încântă. Mă atrage poezia inteligentă, cuprinzând Eul omului, conştiinţa, interiorul lui, scrisă de o autoare care este la origine psiholog. Deci este îndreptăţită să consume nişte stări prin poezie, să le redea sincer şi să

Nu ştiu care din amici afirma… Nu înţeleg poezia modernă, de aceea nu mai citesc nimic! Oare la acel nivel de saturaţie am împins cititorul? Consider că vina ne aparţine integral, mă includ şi pe mine în această categorie, deci poeziile trebuiesc lecturate cu răbdare şi extras din ele numai plăcerea de a afla ceva nou. Fiecare poem se întrece pe sine în vâltoarea discursului sau cum bine spunea Macedonski ‚’’Fiecare poezie are taina ei şi de aceea ea este logică oricât de ilogică ar părea.’’

Specialiştii ar încadra pe autoare undeva în neschimbatele curente literare… realism care evită omofonia, naturalism cu tendinţe omografe, romantism îmbâcsit de tautologii şi metonimii literare, simbolism cu tendinţe sinecdoctile şi papilforme, parnasianism structural, simbolism arheopteric, iluminism eclectic, modernism confuzil sau postmodernism pluriform, având impresia că dreptatea e de partea lor, o vor ridica în slăvi sau trânti de pământ. Nu vă bateţi capul ce înseamnă toate acestea, nu contează curentele… poezia Suzanei Deac e scrisă din inimă şi minte. Deci o poezie deşteaptă, aşa cum am mai spus-o şi altă dată!

Găsim în carte rânduri sensibile, pline de viaţă, metaforizate ,,crengile agaţă de cer cuvintele din timpuri plecate,, şi un tablou minunat ,,nori plutitori în maci roşii,, cu trecere lină în explicaţii ferme ,,se aşează munţii în reflecţie cenuşie, verdele bradului dilată clipele, măreţia inundă paşii, spre liniştea culorilor,,.

În introducerea unei poezii se dau lămuriri detailate ,,nu sunt alte căi doar intrări secrete şi scări în grota conştientului subteran,, îşi recunoaşte Eul ,,sunt aici undeva o umbră organică a cuvintelor strecurate cândva,, şi îşi convinge dublura ,,pentru fereastra ta câteva petale zgribulite accesorizate cu silabe care nu vorbesc,,.

Totul se petrece în amintire chiar dacă viitorul incert nu dă şanse de reuşită acţiunilor ulterioare ,,peste mirii nopţii şi pădurea aburind a taină, poarta înălţată din voci şi stânci cuvinte şiroaie, stropite de păstrăvi, lacrimi izvoare,,.

Foarte atentă la detalii ,,lampioane strălucind în noapte ca nasturii pe haine ponosite,, având o perspectivă irefutabilă ,,frunzele se îmbuibă în clipe mărunte măturate din viaţă cu indiferenţă,, în obsesia permanentă a unei posibile reîntoarceri ,,cercuri concentrice dizolvă fiinţa iar umbra ajunge relativă,,.

Într-una din cele mai bune poezii se frământă odată cu lucrurile înconjurătoare ,,ecouri suspendate în florile de orhidee, am adunat nuanţe cromatice în palmele noastre uscate, îmi atinge umărul un porumbel, mă strigă păpădiile, le înşir în jurul gâtului să simt miracolul, încape doar cuvântul dor, şi stolul de păsări rătăcite, vocile se prind în plasa de păjanjen, unde supraveţuiesc şi acum, unghiile mă rănesc cu răcnet stins, animalele se sfâşâie între ele, corzile vocale cântă despre iubire, un clinchet, din cartea de poveşti,,

Desigur te întrebi dacă aceasta nu e decât proză poetică dar fie elegie, fie monolog fluvial, autoarea nu încearcă să impresioneze dar o face într-un fel.

În altă parte ţine cont de rănile naturii ,,frunzele în doliul galben îşi strigă în cor plânsul,, ca să ne spună adevăruri incontestabile în lupta conştiinţei ce se zbate lăuntric ,,ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert,,.

Iluziile rătăcite în nourul imperceptibilului sunt altoite cu grijă în frumosul poem Şi azi şi mâine… se observă cum supuşenia se zbate ca o creangă flexibilă de alun şi în final face cum vrea cu această lume ciudată. Pe sărite atinge alte poveşti-lirice cu un vocabular nespus de bogat, plastic şi încărcat cu aroma graniţelor neştiute a poetesei.

Şi nu pot încheia fără să amintesc o poezie care a născut controverse, poezia se numeşte Pe tine cât am dat? şi o consider grozav de sinceră şi elegiacă. Suzana Deac adună multă speranţă, multe iluzii, multe obiecte care fac deliciul cititorului, cu o doză moderată de umor, fantastic de optimistă, un poem complet!

Extrem de fragil echilibrul apare la fiecare distorsiune a înţelesului şi cu uşurinţă autoarea converge şi se debarasează de acea stare ludică, sprinţară, devenind uneori prea serioasă în această lume neserioasă.

Nu vreau să ştirbesc memoria cititorului cu discuţii sterile şi vă asigur că înainte de a fi scriitoare, Suzana Deac, în mod cert, e poetă cu o rezonanţă de neuitat.

 

 

Stănescu Aurel Avram

2012