Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. O CARTE ÎN FORMĂ DE INIMĂ Nicolae Băciuţ, Cartea inimii, Editura Nico,

O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere anatomo-fiziologic, medical, spiritual, literar…Din toate colţurile, inima e luată cu asalt şi e pusă pe tavă în faţa privitorilor uimiţi care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri reale şi poveşti despre acest subiect, palpitând şi palpitant. Cu toţii suntem angrenaţi în acest mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu.
Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele intră în reacţie şi încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital, motorul, pompa biologică a fiecărei fiinţe. O carte „de la inimă la inimă”, prilej minunat de comuniune, nu numai pentru oameni „inimoşi”, sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de piatră”, ca să le mai înmoaie inima. Pe copertă, un om aplecat, care-şi cară inima-n spinare. Foarte sugestiv. Cartea cuprinde mărturisiri, informaţii, interviuri cu cel mai de seamă specialist cardiolog, informaţii despre chirurgia cardiacă şi despre profilaxia bolilor cardio-vasculare, aforisme, poezii (şi aici, har Domnului! Ar fi suficient material pentru sute de cărţi,) pentru că nu există poet care să nu fi scris ceva despre inimă, fie şi despre inimă albastră.
Nu se poate să fii om şi să nu fii cucerit de un asemenea domeniu care oferă nenumărate terase de abordare.
Şcoala de chirurgie cardio-vasculară de la Târgu-Mureş şi-a făcut un renume mondial prin specialiştii săi eminenţi şi prin colaborarea cu fraţii Barnard, doctorii chirurgi Christian şi Marius care au reuşit performanţe extraordinare în această parte a lumii şi au dus faima Şcolii de chirurgie de la Târgu-Mureş. Nu există om să nu fi auzit de „miracolele” pe care aceştia le-au înfăptuit, de-a lungul deceniilor, prin transplanturi de inimă. Noutatea absolută a anilor ’60-’70 – primul transplant de inimă – realizat la Târgu-Mureş, a devenit demult un fapt banal în zilele noastre, când operaţiile sunt foarte frecvente şi realizate cu instrumente performante şi cu o tehnică foarte avansată. Trebuia însă „transplantată”, ori măcar sădită, mentalitatea în sensul solidarităţii umane.
Au fost anii încolţirii vieţii din moarte. Dovadă că subiectul l-a preocupat pe autorul de faţă, încă din prima tinereţe, este că a adoptat imediat formula donatorului universal dorind el însuşi să fi donator, într-un caz limită. „La cei şaisprezece ani ai mei, vroiam să se ştie că, dacă mi se întâmplă ceva (mama murise cu doi ani în urmă), sunt dispus să devin donator, inima mea să poată salva o viaţă.” De aceea a dorit să afle cât mai multe despre acest domeniu, destul de delicat al ştiinţei medicale.
Chemarea inimii, poate fi uneori mai puternică decât cea a sângelui. S-a dovedit, inima se conduce după legile ei şi rareori îl întreabă pe om dacă acesta îngăduie un lucru sau altul. Există şi vorba: inima îşi face de cap… Cum ar putea face acest lucru? Şi totuşi…Ea ţine hăţurile, ea – de cele mai multe ori – ne conduce. „Mi-am ascultat inima, şi nu mintea” – spune omul când aceasta îi dă ghes să iubească pe cine nu trebuie.
Câte din aceste vorbe vechi sunt reale şi câte legendă ori superstiţie? În Scriptură se vorbeşte despre sediul inimii ca despre visteria cea rea, ori visteria cea bună, sălaş al virtuţilor sau al păcatelor.
Un univers încăpător – spune Nicolae Băciuţ. Practic, fără limite. Şi totuşi, prizoniera cărnii, a pieptului nostru, precum pasărea care se zbate în colivie.
În Scriptură stă scris că ea este centrul tuturor acţiunilor noastre, fie bune sau rele. În inimă păcătuim, mai întâi. Ea îşi dă prima consimţământul. Ea este sediul păcatelor. De ajuns să consimţi, mai întâi în inimă şi păcatul e deja săvârşit. Restul vine de la sine.
Cândva, număram printre reflecţiile personale şi pe acesta: „A murit stingher. La autopsie i s-a găsit: piatră la inimă.”
Inima pietrificată, e cea a unui om egoist, nemilos, rău, însingurat.
Dar câte nu s-ar putea broda despre inimă? Dantelării întregi, ca spuma adunată la ţărmul oceanului.
Gândul te fură fără de veste, dacă nu-i pui frâu.
În Filocalie există Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, pe care-o rostesc monahii şi preoţii „cu mintea coborâtă în inimă” până ating starea de graţie în care Duhul Însuşi se roagă pentru ei cu suspine negrăite. Puţini ajung la această performanţă. Rugăciunea inimii a fost formulată şi practicată de diferiţi sfinţi, printre care şi Sfântul Grigore de Palama.
„Nu întâmplător, spune Nicolae Băciuţ – inima apare frecvent în scrierile Sfinţilor Părinţi, după cum reliefează o lucrare, Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi – Învăţătura ortodoxă despre curăţirea inimii”, de Arhimandrit Spiridonos Logothetis: „Ortodoxia ne îndeamnă să ne îngrijim întâi de inima noastră şi mai apoi de purtare, de făptuire. Poate nici nu trebuie să ne îngrijim de acestea: dacă rânduim ca inima să ne fie bună şi sfântă, atunci de la sine şi faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să ni se înrăiască inima, atunci, firesc, ni se vor înrăutăţi şi faptele. Căci din inimă ies faptele inimii”.
Şi iată ce conţinut are cartea de mai sus, în legătură cu acest subiect:
„Inima înainte de toate, Ce este inima, Rostul inimii, Unde se afla inima, Inima este centrul fiinţei, Lăcaşul Sfintei Treimi, Împărăţia lui Dumnezeu este în inima noastră, Împărăţia păcatului, Iubirea din inimă, Cât valorează virtuţile inimii, Făţarnicia este urâtă înaintea lui Dumnezeu, Curăţirea inimii, Bunătăţile inimii curate, Din inimă curată, Căldura şi luminarea inimii, Desfătarea inimii, Paza inimii, Cărţi de folos”.
În mod cu totul providenţial, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi soseşte pe e-mail, următorul mesaj: „HAI SĂ AJUTĂM UN SUFLET MICUŢ CARE NU ARE NICI O VINĂ CĂ E BOLNAV !!!!!!!!!!!! !!!! !!!
dacă ştergi mesajul ăsta jur că nu ai inimă!:”
Şi urmează o cerere de ajutor pentru un copil bolnav, numit Rareş. Că tot vorbeam de inimă. Ca să demonstrez că am inimă, trimit mesajul mai departe.
În general, dicţionarul de expresii româneşti şi străine abundă de sintagme şi de vorbe de duh, de tot felul, puse pe seama inimii. Nu e cazul să insistăm.
Consideraţiile autorului pe marginea acestui subiect sunt deosebit de pertinente. El vine cu argumente şi cu citate din specialişti, dar şi cu literatura aforistică milenară legată de acest important subiect. „Care e relaţia dintre inimă şi suflet? După cum se ştie, circulă versiunea că după moarte, greutatea scade cu 21 grame. Aceste 21 grame ar reprezenta greutatea sufletului. Oricum, se crede că inima e sălaşul sufletului, că acolo stă acesta cuibărit, potenţând mai mult virtuţile inimii.
Chiar C. Barnard afirma că ”Inima este considerată de mulţi oameni, deşi poate în subconştient, lăcaşul fizic al sufletului, un lucru sacru, ce nu trebuie violat de om” (Inima nu trebuie să moară, p.10). „Din păcate, mai spune C. Barnard, inima a căpătat un mister poetic, care-i conferă o semnificaţie mai profundă decât posedă cu adevărat” (Inima nu trebuie să moară, p.10).
Inima, mai spune reputatul chirurg, „este un organ minunat, creaţie a perioadelor de evoluţie, mai perfectă decât orice pompă mecanică creată de om vreodată; ea bate neîncetat pe durata unei vieţi. Îşi are şi misterele sale, dar acestea, deşi complexe şi subtile, sunt definite raţional şi constituie preocuparea fiziologului şi chimistului, care caută să realizeze acea cunoaştere tot mai profundă, care stă la baza oricărui progres medical”. (Op. cit. , p 10).”
Dar să vedem ce spune şi ştiinţa, citate dobândite tot graţie autorului:
„Inima, spun manualele de specialitate, este un muşchi puternic ce pompează sânge în tot organismul. Este localizată în torace, înapoia sternului, având o fomă asemănătoare cu o pară (la adultul sănătos, dimensiunea sa aproximează dimensiunea pumnului). Inima are aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ de 100.000 bătăi / zi”.
Şi observaţia lui Nicolae Băciuţ – un „inimos” el însuşi, faţă de această informaţie strictă:
„Cât de reci sună aceste cifre în raport cu câtă… căldură, energie dă inima vieţii!”
Să vedem ce spune şi glasul Bisericii:
„Inima noastră, spune preotul Anton Dancă, este plăsmuită în realitatea ei spirituală, morală şi fizică de linia ereditară a părinţilor şi strămoşilor, de mediul înconjurător, de cele ce învăţăm şi gândim, de darurile şi chinurile noastre şi ale înaintaşilor, de plânset şi durere, de virtuţi şi păcate şi chiar mai mult de păcate decât de virtuţi. Şi această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă încât să ne răpească admiraţia, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante şi Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată şi i s-a părut că a descoperit paradisul, ci şi cu mulţi alţii. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a avut intuiţia de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleşit într-atâta încât el a devenit robul frumuseţii ei şi aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai omenirii”.
„Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe” – este una dintre virtuţile inimii, după Sfantul Iustin Popovici.
Se zice despre creatori: „scriu cu inima”; „cântă cu inima”; etc. formule care relevă implicarea sufletească a autorilor, fie că sunt literaţi, cântăreţi, artişti plastici.
Părerea mea personală este că nu poţi scrie nimic doar cu mintea, fără un pic de inimă. Chiar dacă uneori inima e…rea.
Inima constituie sarea şi piperul scrierilor, dincolo de argumentaţia ştiinţei, care şi ea este valabilă. Şi poate că nu întâmplător – aşa cum subliniază Nicolae Băciuţ – una din primele publicaţii româneşti din secolul al XIX-lea s-a numit: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
„Oricâtă aură a căpătat inima, ea este însă, susţine Barnard, „un dispozitiv superb, creat din muşchi şi valve şi înzestrat cu o puternică tenacitate, care-i permite să funcţioneze eficace şi bine în cele mai variabile condiţii” (Op. cit., p. 11). Ba chiar cere să se renunţe la viziunea idealizată, mistică a inimii, suţinând că ea trebuie privită în „adevărata ei lumină”.
O sumă de întrebări cât se poate de justificate, se iscă în legătură cu inima. Le adresează autorul în locul nostru:
„Cum funcţionează inima, ce înseamnă ea din punct de vedere anatomic? Care sunt punctele ei tari, care punctele slabe? Ce trebuie făcut ca inima să reziste cât mai mult, să facă faţă la cât mai multe încercări la care e supusă? Ce regim de viaţă asigură inimii rezistenţă? Care sunt duşmanii/prietenii inimii? Cine/ce îmbătrâneşte inima? Se poate trăi cu inimă de împrumut? Ce aduce ea noului purtător, de la predecesorul său? Ce se împrumută de la cel în care a bătut inima până la un moment dat?”
Nu mai e un secret pentru nimeni. Cine a avut curiozitatea de a privi o inimă „pe viu” – a avut posibilitatea, pentru că astăzi, operaţiile pe cord deschis se fac sub ochiul monitorului şi poţi să-ţi vizualizezi cordul, chiar în clipa când doctorul l-ar ţine, în mâini, să simtă palpitând viaţa.
„În secolul al XX-lea, – spune Nicolae Băciuţ – am putut să văd inima într-o nouă dimensiune, de adevărată revoluţie chirurgicală: transplantul. Cu tot noianul de întrebări pe care l-a adus. Care sunt riscurile unui transplant, cine şi când decide că unui pacient i se pot preleva organe? Cât poate prelungi viaţa un transplant? În ce măsură un pacient cu un transplant de inimă se poate reintegra? Se va ajunge la transplantul de inimi artificiale?”
Autorul face şi un scurt istoric al transplanturilor de cord realizate prin iscusinţa umană.
„Pentru că în 1969, la Institutul de Cardiologie Texas din Houston, SUA, dr. Denton Cooley a implantat prima inimă complet artificială, aceasta funcţionând până la momentul transplantării unei inimi veritabile, pacientul, Haskell Karp, a supravieţuit trei zile inainte de a-i fi transplantată o inima umană, dar a murit din cauza unor complicaţii, după o zi. Iar Barney Clark, în 1983, a supravieţuit doar 112 zile după ce a devenit prima persoană căreia i s-a transplantat o inimă artificială permanentă.”
Autorul însă ia în consideraţie şi implicaţiile factorului psihologic şi a celui social, în acastă ecuaţie cu necunoscute.
„Câţi oameni aşteaptă o inimă nouă? În SUA, în fiecare an, lista de aşteptare depăşeşte 4000 de pacienţi, în timp ce „oferta” nu trece de 2200. Până la transplant, se poate trăi şi 30 de zile cu o inimă artificială, dar aceasta costă 100.000 de dolari!”
Cu toate realizările şi performanţele ştiinţei, inima şi creierul, rămân totuşi…un mister. Nicolae Băciuţ trece de la aceste consideraţii generale, la situaţia particulară din ţara noastră, lucru extrem de important pentru că, până în anii ’70 trebuia să faci un drum până în America sau în Africa de Sud, ca să fii supus unei intervenţii chirurgicale de asemnenea anvergură.
„Transplantul de cord a devenit o practică curentă, iar la sfârşitul secolului al XX-lea, România a intrat şi ea în rândul ţărilor în care transplantul de organe, inclusiv de cord, a devenit „de rutină”. Primul transplant de cord a fost realizat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, la 24 octombrie 1999, de către dr. Şerban Brădişteanu, ca la trei săptămâni, la 14 noiembrie 1999, al doilea transplant să fie efectuat la Târgu-Mureş, unde s-a făcut şi primul transplant de cord unui copil (Ionica Ciuperca, 12 ani, din Insurăţei, judeţul Brăila). Cel căruia i se datorează performanţele de pionerat ale transplantului de cord la Târgu-Mureş este Prof.dr. Radu Deac, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu-Mureş, directorul Centrului de Boli Cardiovasculare şi al Centrului Regional de Transplant Mureş, fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Târgu-Mureşul a ajuns al doilea centru, după Bucureşti, în care s-a făcut transplant cardiac, deşi ar fi putut fi primul. Prima operaţie pe cord deschis în această clinică s-a efectuat în 5 aprilie 1973, de atunci efectuându-se peste 7000 de operaţii pe cord.”
S-au creat oportunităţi pentru ca pacienţii să fie operaţi în condiţii optime şi în ţara noastră şi datorită unor specialişti de nivel mondial, cum e profesorul dr. Radu Deac. Nicolae Băciuţ îi face un scurt portret curricular:
„Prof. dr. Radu Deac, s-a născut la 28. 02. 1940, în Sălaj, a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj, a efectuat stagii în Marea Britanie (1969-1970); SUA (1990-1992). Pe lângă conducerea Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară, Radu Deac e profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş. Are la activ şi invenţii: trei brevete americane pentru valve cardiace artificiale şi trei brevete româneşti.
Este autorul unor premiere medicale:
în 1964 a realizat primul transplant cardiac la animal, în 1983 a efectuat prima înlocuire de valvă cardiacă din Romania, având valva biologică; în 1999 a participat la prima operatie de transplant cardiac din Romania de la Bucureşti şi a efectuat cel de-al doilea transplant cardiac din Romania. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru cercetări în domeniul colagenului.”
Urmărind fenomenul şi în calitate de reporter TV, Nicolae Băciuţ este în măsură să afirme:
„Am văzut pacienţi cu inimă „de împrumut”, i-am filmat, am stat de vorbă cu ei, le-am urmărit evoluţia, ca reporter TV. Am ajuns să fiu partizanul lui Erik Berglund, care crede că a sosit din nou vremea inimii, că “Acum a sosit timpul ca lumea sa dea mai multă atentie inimii, să acţioneze din inimă”.
Inima are şi o zi a ei – din 2000, ziua de 30 septembrie s-a stabilit să fie Ziua Mondială a Inimii. Românii au mai stabilit o Zi a Inimii, Ziua Naţională a Inimii, care se marchează în luna mai.”
Şi autorul oferă şi câteva date statistice în legătură cu decesele cauzate de afecţiunile cardio-vasculare.
„Cercetează-te, frate, în fiecare zi”, spune Isaia Pustnicul, 28, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta”.
Reporterul furnizează şi informaţii fitoterapeutice:
„Se crede că există o „floare a inimii”, păducelul, fiindcă, se spune, „Nici o altă plantă din lume nu ştie să vindece inima precum el”. De aceea, se sugerează că atunci „Când îl întâlniţi prin păduri sau pe margini de drum,
faceţi o plecăciune în faţa lui şi uraţi-i aceeaşi sănătate ca cea pe care v-o dăruieşte”.
Şi nu în ultimul rând, autorul aduce argumentul suprem care se cunoaşte de când e lumea: dragostea ajută sau dăunează inimii.
„Această carte – menţionează Nicolae Băciuţ – va pune faţă în faţă puncte de vedere ştiinţifice cu puncte de vedere teologice (…)
Ideea, tema cărţii au fost atât de seducătoare şi de ademenitoare încât n-am rezistat tentaţiei de a le împărtăşi cu cititorii, de la care aştept şi observaţii şi sugestii”.
Autorul are ca punct de plecare o suită de convorbiri cu medicul chirurg Radu Deac, afirmaţiile căruia constituie o perspectivă ştiinţifică viabilă, faţă în faţă cu celelalte ştiinţe: filozofia, teologia, literatura şi arta, în sintonie cu ele, ori având puncte de vedere diferite, dar nu ireconciliabile.
„Transplantarea inimii nu mai e o metodă exprimentală” – afirmă prof. dr. Radu Deac în primul interviu.
Domnia sa evidenţiază tradiţia veche a Târgu-Mureşului care s-a încetăţenit în Centrul de Boli Cardiovasculare şi Centrul Regional de Transplant, din oraş şi că primele procupări în acest domeniu s-au făcut simţite încă din 1964. Doctorul oferă detalii statistice despre bolnavii operaţi în lume, „care au o calitate a vieţii mult superioară celei de dinainte de transplant, ceea ce confirmă că avem de a face cu o metodă de tratament bine stabilită, cu indicaţii precise şi cu un standard de rezultate care trebuie atinse de orice centru care îşi asumă o astfel de activitate.”
Un moment crucial în această activitate a fost înregistrat în 14 noiembrie 1999, când s-a efectuat primul transplant pe cord la Târgu-Mureş. A urmat apoi, un transplant de inimă la copil, o premieră naţională.
Numărul transplanturilor, însă, depinde de cel al donatorilor.
„De fapt, acesta e factorul limitant major, numărul de donatori de organe”.
Un mare rol are în această privinţă schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte donarea de organe. Interviul a fost realizat în 8 februarie 2001.
O a doua întrevedere a avut aceeaşi temă de dezbatere. Privit din prisma omului de ştiinţă, cordul este un organ, „o pompă mecanică, căreia îi corectăm deficienţele mecanice, şi este, de fapt, simbolul vieţii pentru că atât timp cât inima funcţionează, omul trăieşte.”
Faptul că inima este centrul afectelor, “un fel de seismograf al trăirilor”, este explicat de medic astfel:
“Într-adevăr sunt localizate, ca să spun aşa, la nivelul inimii, diverse trăiri. Aceasta se poate traduce şi într-un fel fiziologic, faptul că inima reacţionează printr-o creştere, de pildă, a frecvenţei cardiace, la diverse asemenea trăiri.
Aceasta nu înseamnă neapărat că la nivelul inimii sunt localizate aceste trăiri. Evident, trăirile sunt manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au repercusiuni la nivelul inimii.”
Profesorul face o serie de remarci foarte interesante:
“În virtutea profesiei, am fost fizic în inima a mii de pacienţi. Totuşi, mi-e extrem de dificil să definesc această profunzime. Este o noţiune extrem de complexă. (…)
N-am găsit argumente care să ne convingă că trăirile omului sunt schimbate atunci când îi schimbi inima. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că ar fi alt organ sediul acestor trăiri şi, evident, acesta trebuie să fie creierul. Că implicăm, evident, şi inima, este şi acest lucru o realitate.”
O altă serie de întrebări vizează vârsta inimii transplantate şi eventualele diferenţe ale trăirilor, ale sentimentelor. Şi aici, omul de ştiinţă face o afirmaţie notabilă:
“- Majoritatea transplanturilor pe care le facem au acest obiectiv – să oferim unui om mai în vârstă, cu boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru că aceasta îi permite o durată de viaţă, de supravieţuire, mult mai lungă.
Este, într-un fel, un obiectiv pe care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar există şi cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar care este în perfectă stare de funcţionare. Inima poate funcţiona perfect şi la 80 de ani, evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne referim la acest lucru, este destul de greu de stabilit. Vârsta inimii este aceea pe care o percepe omul. Este nu neapărat cea biologică, ci cea pe care, efectiv, o percepem”.
Este de subliniat faptul că întrebările lui Nicolae Băciuţ nu sunt după un şablon, ci ele au prospeţimea şi ineditul pe care ţi-l oferă întâlnirea dintre două sau mai multe personalităţi de marcă, întâlnire care ia aspectul unui eveniment în viaţa ficăruia dintre cei implicaţi. La întrebarea jurnalistului care este prima amintire a chiururgului Radu Deac despre inimă, acesta răspunde:
“Prima dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operaţie pe inimă, am văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere subiectiv, să întâlneşti inima unui om este cu totul altceva, exact în sensul profunzimii trăirilor şi aspectelor pe care le-aţi ridicat. Dar, întâlnirea fizică, privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care lucrează în acest domeniu, al chirurgiei cardiace”.
Alegerea unei astfel de profesiuni responsabile pentru viaţa omului, este un moment cheie, o experienţă fundamentală care poate fi influenţată de o întâmplare extraordinară, de tradiţia familială ori de exemplul profesorilor emeriţi. Discuţia cu reporterul îi provoacă chirurgului amintiri despre perioada studenţiei şi motivele care l-au determinat să meargă pe acest drum, în beneficiul ştiinţei dar şi al vieţii umane. Acesta subliniază rolul pe care l-au avut distinşii profesori doctori, printre care doctorul Ioan Pop de Popa, viitorul profesor Pop de Popa.
Referitor la tinerii care urmează chirurgia, profesorul afirmă:
“În ceea ce priveşte Târgu-Mureşul, acesta e un centru medical puternic, cu Universitate de Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuţii, aceşti factori, decât poate din punct de vedere didactic, altfel ele fac parte dintr-un complex, dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formaţie sau cu anumite calităţi, trăsături de personalitate, de caracter şi aşa mai departe, cu nişte abilităţi fizice chiar în chirurgie, pentru că chirurgia implică pe lângă creier şi manualitate, activitate practică, care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă celelalte calităţi intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite, influenţează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a unui profesionist mai avansat în vârstă şi fac parte dintre obiectivele activităţii noastre didactice, profesionale, spitaliceşti şi de relaţii interumane”.
După 43 de ani de activitate chirurgicală cardiovasculară la Târgu-Mureş, profesorul spune:
“Nu m-am născut la Târgu-Mureş, dar aici sunt acasă. Şi atât profesia cât şi viaţa mi-au oferit satisfacţii în Târgu-Mureş şi nu pot decât să le preţuiesc la adevărata lor valoare aceste trăiri.”
Şi toate acestea pentru că, afirmă profesorul, “Târgu-Mureşul oferă foarte bune condiţii pentru dezvoltarea profesională. (…)
În primul rând, consider eu că Târgu-Mureşul are o poziţie geografică privilegiată, în centrul geografic al ţării şi, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreţi să traduc în nişte termeni extrem de pragmatici. Şi aceasta ne oferă posibilitatea de a oferi acces pentru diagnostic şi tratament unor bolnavi din diverse regiuni ale ţării, cum, de fapt, se întâmplă. Optzeci la sută dintre pacienţii noştri sunt din restul ţării, de la Constanţa până la Oradea, de la Suceava până la Craiova. Reputaţia centrului medical şi probabil şi a Institutului de Boli Cardiovasculare de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, s-a consolidat, şi aceasta creează încredere şi, în plus, climatul de performanţă care există în Târgu-Mureş, în această instituţie în care lucrez, determină bolnavii să se adreseze Centrului nostru pentru a-şi reface sănătatea, în special în ceea ce priveşte problemele inimii, mai ales »
Faptul că profesorul sud-african Marius Barnard a lucrat în acest centru a fost o exprienţă fundamentală pentru medicii români.
« – Vizita profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele remarcabile ale activităţii noastre, dar trebuie să spun vizitele domniei sale, pentru noi l-am cunoscut numai după performanţele realizate la Cape Town, în Republica Sud-Africană, odată cu realizarea primului transplant de inimă, în 1967. Deci, după aceea, în anii care au urmat, i-am cunoscut performanţele şi momentul în care ne-a vizitat, prima oară în 1976, a însemnat un moment deosebit pentru dezvoltarea noastră, pentru că n-a fost doar o vizită protocolară, a fost o vizită de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe săptămâni în care a operat, ne-a ajutat la operaţii şi, evident, a fost un mare progres. Am avut, deci, şansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din ţară în desfăşurarea activităţii de chirurgie pe cord deschis şi, după Bucureşti, evident că vizita domniei sale a avut loc şi la Târgu-Mureş şi s-a înscris în activitatea noastră ca un eveniment memorabil, a fost poate chiar o cotitură în obţinerea unor rezltate mai bune, pentru că în 1976 eram abia la trei ani de la începutul activităţii noastre de chirurgie pe cord deschis.”
Transplantul cardiac – vârf al performanţei chirurgicale, un vis care a devenit realitate la Târgu-Mureş.
Şi aici, profesorul mărturiseşte reporterului:
« Am încercat să transpun în realitate acest vis şi, în ciuda condiţiilor pe care le-am avut, am reuşit în 1964, în luna august, să fac prima înlocuire completă din punct de vedere chirurgical, a inimii unui animal. »
El oferă un scurt istoric al transplanturilor în lume, precum şi modul cum a ajuns să facă primul transplant
« În 1967, Christiaan Barnard şi cu fratele său Marius, au reuşit să facă prima transplantare la om. A fost un moment care pe noi ne-a găsit deja în activitate. (…) Abia în 1999 am reuşit să începem şi noi operaţiile de transplant. Evident, pornisem la drum. Trebuie să spun că în iulie 1999, am început primele recoltări de organe.(…) Târgu-Mureşul a fost centrul în care s-au făcut primele recoltări multiorgan : ficat, inimă, rinichi, care au stimulat şi ele această activitate de transplant.
În 24 octombrie, 1999, doctorul Brădişteanu, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti a făcut primul transplant cardiac la om în România, operaţie la care am participat şi eu şi care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureş, ca o evoluţie firească a lucrurilor, am făcut şi noi primul transplant cardiac. A urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. »
Anul 1999 a deschis porţile unei noi ere în chirurgia cardiacă o dată cu primul transplant de inimă la Bucureşti, realizat de profesorul Brădişteanu apoi, în 14 noiembrie al aceluiaşi an, un transplant şi la Târgu-Mureş, efectuat de doctorul Radu Deac, împreună cu o echipă de medici.
Un om cu o performanţă de peste 20.000 de operaţii pe cord, în 43 de ani de activitate chirurgicală. Un om cu peste 20.000 de inimi salvate.
Acest interviu a fost realizat în 27 iulie 2006.
Ca o prelungire a reportajelor despre inimă, autorul introduce un text admirabil intitulat “Inima reginei Maria”.
Cu toţii ştim că suverana a lăsat scris ca inima ei să fie îngropată la Balcic, loc îndrăgit de ea, unde îşi avea o reşedinţă pe malul Mării Negre, într-un colţ de rai, grădina botanică ce străjuieşte castelul.
Istoria acestei inimi este, pe cât de frumoasă, pe atât de intresantă şi despre ea s-a scris mult pentru că e un subiect seducător. Şi pe mine m-a împins curiozitatea şi am vizitat Balcicul în două rânduri, poposind cu încântare la locul unde stătuse, inima ei.
„Cer, spunea regina Maria, în Testamentul din 1933, ca inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă preţioasă de bijuterii (pe care o las eu) şi îngropată în micuţa Stella Maris, la Balcic, bisericuţa simplă cu vedere la mare”.
Fizic, n-a stat mult aici, pentru că, după moartea reginei, la Sinaia, la 18 iulie 1938, inima, deşi îngropată în bisericuţa din apropierea Castelului, a fost dusă la Castelul Bran, (apropiiind-o de trup, îngropat la Curtea de Argeş) alt loc drag reginei, într-o bisericuţă veche adusă din Lueriu, judeţul Mureş, pentru că în 1940 România a pierdut Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei.
Inima reginei Maria, după descrierea unei moldovence bătrâne, în perioada primului război mondial, era „rotundă, roşie şi plină de dragoste”. Şi cum ar fi putut fi altfel o inimă în care s-a zămislit acel mic Paradis de pe malul mării?!”
Cert este că dorinţa testamentară i-a fost îndeplinită.
„Zbuciumul inimii reginei Maria a continuat şi după moartea sa. Medicii care i-au făcut autopsia trupului neînsufleţit al reginei, au tratat-o cu formol şi au pus-o într-o casetă octogonală de argint, învelită în drapelele României şi Marii Britanii şi pusă într-o altă casetă din argint aurit, ornamentată cu peste 300 de pietre preţioase, realizată de un bijutier parizian, fiind primită în dar de la „Doamnele Române”, atunci când principesa Maria a venit prima oară în România.
De la Cotroceni, inima a ajuns, testamentar, la Balcic, de aici a fost readusă la Bran, din bisericuţă a fost mutată în 1941 într-o firidă (devenită capelă) săpată într-o stâncă la Măgura Branului. În 1968, cu concursul directorului de atunci al Muzeului Bran, a fost profanat mormântul, caseta a ajuns iniţial în Casa de bani a Muzeului Bran, apoi, în 1971, la Muzeul Naţional al României, unde au fost „valorificate” cele două casete de argint, în timp ce inima, într-o stare nu foarte bună de conservare, a ajuns într-o cutie de plastic, uitată de lume în depozit, până azi.
Am înţeles că cele două casete fac parte din tezaurul României. Mi-e greu însă să înţeleg nepăsarea atâtor inimi negre faţă de o inimă „mai mare decât trupul”, cum ar spune Nichita Stănescu.
Inima reginei Maria este şi ea parte a Tezaurului românesc!”
Se poate vorbi, atunci când se pomeneşte de inima reginei, de o „inimă călătoare” care a vrut să rămână în amintirea şi conştiinţa românilor, dar mai ales, în inimile lor.
„Cartea inimii” – se încheie admirabil cu un florilegiu de reflecţii aforistice despre inimă, un soi de Antologie care ne poartă prin Biblie, la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit şi de Apus, prin Filocalie şi prin Scrierile Sfinţilor, metodele de rugăciune ale isihaştilor, până la gânditorii, poeţii şi scriitorii zilelor noastre.
Cu totul îngereşti sunt: fragmentul din Nichifor din Singurătate care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sfaturile lui Isaia Pustnicul despre înfrânarea simţurilor, a minţii şi sufletului, dar şi citate din clasici cum e Charles Dickens. Cântecul „Săracă, inima me” încheie în chip fericit periplul prin inima omenească, parcă stând să ne demonstreze comorile nebănuite care se ascund în ea şi care, trebuie scoase numaidecât la Lumină.

autor CEZARINA ADAMESCU
7 iulie 2910

Anunțuri

Single Post Navigation

One thought on “PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. O CARTE ÎN FORMĂ DE INIMĂ Nicolae Băciuţ, Cartea inimii, Editura Nico,

  1. Pingback: PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. O CARTE ÎN FORMĂ DE INIMĂ Nicolae Băciuţ, Cartea inimii, Editura Nico, - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: