Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

RĂZVAN DUCAN – 100. CELE MAI FRUMOASE POEZII. ANTOLOGIE

UN SEMN AL TRECERII POETULUI PRIN CETATE: ANTOLOGIA DE AUTOR
Răzvan Ducan, „100. Cele mai frumoase poezii, 1”, – antologie, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010

Motto:
„Nu port în cârcă un număr de ani,
Ci port în cârcă un număr de cărţi »
Răzvan Ducan

Încă de la început impune respect şi sfiiciune menţiunea editorului despre volumul în cauză: „Carte distinsă cu PREMIUL “ROMULUS GUGA” la Festivalul de Poezie “Romulus Guga, Ediţia 2010” – ceea ce e, fără îndoială admirabilă. Iniţiativa editorului de a realiza o colecţie “100 – Cele mai frumoase poezii”, aminteşte de colecţia Editurii Albatros, “Cele mai frumoase poezii” – care pentru un autor, reprezintă puncte de referinţă, din care atât autorul cât şi cititorul se pot înfrupta, până la saţ, cu frumuseţe şi valoare. Personal, sunt unul dintre aceşti autori şi cititor în acelaşi timp, care a păstrat colecţia intactă şi şi-a completat formaţiunea spirituală cu acele minunate cărţi editate cu generozitate de amintita Editură Albatros.
Faptul că Nicolae Băciuţ înfrânge inerţiile momentului şi ignoră, cu o bunătate seniorială prejudecăţile şi austeritatea ultimelor decenii în ceea ce priveşte cultura, este cu atât mai meritoriu. În Numele sacru al Poeziei el dăruieşte contemporanilor, “versuri pentru mai târziu”.
Astfel se face că editează antologic opera unor scriitori reprezentativi ai vremii, fără să mai aştepte posteritatea care nu se ştie în ce direcţie se va îndrepta.
Grupajul consistent oferit de Răzvan Ducan îi oglindeşte linia melodică şi vocea lirismului care s-a distins prin autenticitate şi fior transcendent în contingentul, de multe ori îmbâcsit de zgomote infernale: “e secolul XX, îi zic, acelea sunt maşini / şi-n fereastra acea luminată vorbeşte preşedintele Bush.” (Gladiatorul de la Şcoala din Capua).
Stilul lejer, interactiv, colocvial şi inserturile în cotidian sunt principalele atribute ale liricii duncaniene.
Într-un eventual epitaf scris de însăşi mâna autorului, s-ar putea scrie: “S-a născut la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile cărţilor mele).
Aşadar, poetul poezeşte şi ne împoezeşte, cum ar fi spus Nichita: “Haideţi să ne împoezim!”
Compuse în vers liber, poemele se înscriu în postmodernismul aflat la graniţa dintre linişte şi nelinişte, celest şi terestru, în spaţiul subţire dintre real şi oniric, sublim şi grotesc, sacru şi profan, adică, aşa cum este viaţa, îndeobşte: “La dungă-mi port iedera secolului, / Dar discret, în secrete încăperi, / Sunt pisica neagră ce calea taie / Ciupercilor de beton şi de fier. // Uraaaa! Am produs un nou accident / Şi-am fisurat monotonia, / Umblă matematica-n cârje, / Intrată în copacul de esenţă tare, POEZIA! » (Hei, tu, casă de vacanţă, trup al meu).
În retortele intime, poezia se pregăteşte după o alchimie proprie: „Se colorează aerul la vorbire / şi dispare după perdeaua / indiscreţiei./ De atâtea sepii, / oceanele-s imense manuscrise / pe care nu le citeşte nimeni. / Trec delfini în sus şi în jos / (jucării cu cheie) / trec cu fumul cuvintelor în bot, / intră prin labirintul timpanelor, / apoi ies, / cu putere în arc. / (…) / Lacrima de sidef a scoicii / fierbe în retorte de fum”. (Alchimie).
Poetul îşi mărturiseşte o dorinţă care-l bântuie: „am şi eu dreptul la o dorinţă / în încăperea soarelui / sau deschideţi ferestrele muzicii siderale,/ un clopot de sticlă vreau /pentru vieţuitoarea aceasta fudulă şi roşie, / fundă-ntr-un sfârşit de mileniu. / Deci, acesta-i sentinţa, / Aceasta inima mea preaplecată, / Aceştia sunt câinii / Cu apucăturile lor postmoderniste. (Aceasta-i sentinţa).
Dar mai ales, Răzvan Ducan cutează să alcătuiască „Geografia visului”
„Geografia visului se poate învăţa, / Piatră din praştie sunt formele imaginaţiei mele, / Trupul va fi pe pilot automat / Când eu voi zbengui printre stele.”
Într-un poem-autoportret, apare conştiinţa că omul se confundă cu timpul şi cu spaţiul care se comprimă în fiinţa lui, şi toate acestea trebuie exploatate şi cercetate conform firilor înclinate spre introspecţie, cunoaştere şi filosofie: „Să mă ştiu până la capăt, / Spaţiu comprimat în mine? / Timp eu sunt care merită / Exploatat cum se cuvine?! // Şi mă văd cu ochi cât pot, / Voie cât am eu să strig, / Dincolo de simţuri însă / N-am putinţă să mă-mping, // Şi să-mi explorez neantul, / Stelele ce ard în mine / Cu lumina lor ajunsă / În cuvintele-mi puţine, // Fiindcă este-un zid de teamă, / Gros de frica de-a fi eu, / Pe de-a-ntregul, căci de piept / m-oi lua cu Dumnezeu. // După chipul lui mi-e chipul / Şi-n asemănare-s uns, / Eu sunt el, cel la plecare, / El e eu, însă ajuns.” (Şi mă doare până-n mine).
Poetul îşi recunoaşte drept păcate veniale dorinţa de cunoaştere, cercetarea, curiozitatea, pe care le “mărturiseşte” în spirit de penitenţă autoimpusă, deşi conştient că nu va putea trăi fără acestea, care constituie apanajul creaţiei: “Doamne, dacă mă vrei înapoi în rând, / Ca recrutul ce-şi trăieşte ziua pentru zeama cazanului, / Cu toată beteala înfăţişării, / Deşi şi Trichius Sexualis spune despre sine că-i frumos, / Ia-mi iscodirea, / Pune-mi capul sub perna monsier-ului Guillotin. / Ia-mi focul întrebărilor din oala trupului, / Ia-mi scânteia ce-l aprinde sau dăruie-mi / Toate răspunsurile posibile deodată, / Tot una-i, / Să nu mai am la ce tinde. (Eu sunt ambele maluri).
O altă formulă de autoportret este cea cuprinsă în poemul: Sunt o mărturisire a cuiva: “Sunt o mărturisire a cuiva, / Aş vrea să ştiu buzele ce m-au zis în afară, / Lăsându-mă pradă flămândelor guri, / Vântului, ce-mi împinge şi-acum pânza carnală, / Ochiului, ce mă priveşte cum mă-ndepărtez în derivă, / Frunţii, care se-ncruntă când încerc o eschivă, / Urechii, care se face că n-aude solitudinea mea, / Gâtlejului, ce-nghite satisfăcut nepriceperea, / Degetelor, ce s-au desprins fără regret, / Gândirea gânditorului meu vinovat de portret, / Şi pasul ce-a stat când pasul meu s-a format / Şi gura începutului ce m-a strigat. / Dar nu mă simt vinovat cu nimic, / Sunt simplă scrisoare expediată-n plic, /
Şi mă frământă şi mă-nspăimântă, / Că nu ştiu de cine şi adresată cui? / Dar înţeleg să fiu întreg, / Să mă petrec, din raţiunile LUI.”
Altă oară, poetul conştientizează că nu poate evada din el însuşi pentru că e împiedicat de simţuri, deşi: „câteodată simt nevoia să fiu singur / Şi atunci încerc să ies pe uşa din dos, / Desfătându-mă cu gradul de libertate în plus pe care mi-l ofer. / Apoi, saturat, mă întorc incognito, / Ieşind zâmbind pe uşa somnului cu ochii deschişi. / Garda mă preia cu convingerea că am fost tot timpul sub supraveghere. / O mai păcălesc uneori punându-i în pahar băuturi alcoolice, / Cu care o ameţesc în bloc, dar asta îmi dă prea puţină satisfacţie, / Deoarece acest lucru e la îndemâna tuturor. / (Uneori, invidiez piatra pentru libertatea pe care i-o dă anonimatul, / dar nu vreau să schimb cu ea.)” (Nu pot, nu pot să evadez din mine).
La nimic nu jinduieşte poetul mai mult decât la libertatea interioară care, o dată răpită, se simte prizonier în propria-i piele.
Dacă versurile sunt oglinda de sine, poetului nu-i mai rămâne de făcut decât: “Să-ţi gândeşti sinele” e cea mai bună ofertă / Care ţi-a fost făcută vreodată. / Nu puteai, de altfel, să refuzi. / Lucrul acesta se întâmplă atât de rar, / Încât pot să spun că ai fost privilegiat.”(Să-ţi gândeşti sinele).
Astfel ţi s-a oferit, fără să conştientizezi, şansa devenirii. „Cu o viteză uluitoare, ce a ascuţit osia întrebărilor. / Când ai ocolit primele obstacole ai devenit funcţional, / Iar când ai gândit fructul, ai devenit util, chiar subtil de util. / “Să-ţi gândeşti sinele”, iată, prima viteză universală, ce eşti.”
Iată o filozofie interesantă privind oportunitatea demersului tău.
„Fiecare existenţă are-un Dumnezeu, / Fiecare are o biserică, / Plantele se roagă în verdele lor, / Dumnezeul planetelor are formă sferică // (…) // Mortaru-i biserica pietrelor, / Sfioase în straie de zugrăveală, / Smerite sărută crucea de sânge / Care se-nchină pe pardoseală”. (Fiecare existenţă are-un Dumnezeu).
Fantezia poetului nu are limite. El se vede când „cărare”, când „rogojina pe care se şterg de fagurii de beton/ stresatele vieţuitoare”; când „striaţie bătătorită/ ce prinde pesimismul în nadă”; şi chiar „locul paşilor sfârtecaţi de frunze/ Din a toamni grenadă” şi câte şi mai câte.
Se ştie, dacă nu există „cuvinte potrivite” care să exprime starea, poetul inventează. Prin sine însuşi poetul este un inventator, un arhitect de sublim şi un meşter zidar şi zugrav de idei. El poate fi şi un artizan şi un şlefuitor de dioptrii pentru suflet. Răzvan Ducan însă, alături de cuvinte cu un grad de eufonie foarte înalt, uzitează şi cuvinte total apoetice precum: „beton”; „stresate”; „igienă” ş.a., dar care-i slujesc ideii. Cu puţin efort ar fi găsit sinonime care să nu spargă eufonia în ţăndări. Iată ce titlu muzical: „Sunt visat de o minte visătoare” şi poezia este pe măsură: „Sunt visat de o minte visătoare, / Am căzut din vis de-a dreptul în picioare, / Sunt trimiterea la care el a ajuns, / Sunt bucuria lui în ascuns. //Sunt evadatul din sine, / Sunt materializarea unor suspine, / Sunt idealul, să-nţeleagă calul, când se bate şaua, / Sunt înălţarea. // Sunt înălţimea secretă, / Sunt asul din manşetă, / Sunt refugiul la greu, / El, de atunci, sunt eu.”
Despre ceea ce este poetul ne spune chiar autorul într-un poem foarte interesant care aduce aminte de Nichita cu al său poem: „Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală/Viaţa lui personală este praf / şi pulbere.”
Dar iată cum îl vede Răzvan Ducan: “Poetul nu poate fi păstrat în formolul formelor convenţionale. / Raftul pe care-i pus nu-i al timpului său. / Îl strânge formula chimică a încartiruirii. / El nu poate sta înţepat în ceafă aşa cum vrea bumbişca vremii, / De aceea, atunci când profesorul de morală vi-l aduce, / Mândru, ca material didactic, / Să ştiţi că ce vedeţi voi acolo nu-i adevărat, / Căci ce vedeţi voi acolo îi mai mult dorinţă decât putinţă. (Poetul nu poate fi păstat). Şi aici se distinge năzuinţa de a fi, cel puţin la înălţimea propriilor aspiraţii. De fapt, el este un veşnic neliniştit şi un îmblânzitor de himere care caută toată viaţa forma perfectă. Iată cum este transpusă poetic această zbatere inegală în pofida zidurilor: „Deconspirat prin trup, / Răstignit prin vizualizare, / Cuiele gravitaţiei răni îmi fac, / De corp, de mâini şi de picioare. // Încărcări şi descărcări succesive / În golful secolului rabd, / Legăturile de carbon doar pe mine / Mă trimit mereu să stau de cart. // Şi mă legăn între existenţe primare, / Le curăţ puntea cu slugărnicie / Şi când toate-s după placul lumii / Mă spăl cu visul de ipocrizie. // Şi mă dezleg de hainele de fotograf, / Urletul îl trec peste dermă, / Formulele imaginaţiei mele / Doar acum îmi dau ţinută demnă. // Şi mă răstorn şi mă adun, / Mă închipui şi mă proiectez, / Trăiască-mă, fără de formă, / Inventându-mă, mereu, ca unic crez”.
(Deconspirat prin trup).
Discursul poetic al lui Răzvan Ducan este însoţit de gesturi largi, de semne, articulaţii, pauze de respirări şi iar amplitudine, înălţări şi porţiuni line. E o retorică proprie cu avânturi şi poticneli, cu zbor înalt şi apoi în vrie, precum în azur, aeroplanele fac demonstraţii aviatice. E destul de spectaculos să priveşti, dar mai spectaculos (chiar dacă mai periculos!) este să te încumeţi să fii însoţitor de bord. Iată o mică demonstraţie: „Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei. / În rest stofa fină a emoţiei. / De ce spuneţi, atunci, că umblu dezbrăcat / Printre maşinile de asfaltat orice / Şi chemaţi sectoristul să mă poftească afară din secol? / Ronţăirea firului de iarbă e incest? / E indecentă înfiorarea? / Se ruşinează de mine sistemele de înfulecat, / Se dereglează cu iscodirea esenţelor? / Să fiu chiar balaurul din poveştile cu feţi intestinali, / Traşi prin inelul făgăduinţei, cu care vă adumbriţi copiii? / Dar sensurile pe care le iau de la cina voastră de taină / Nu modifică gustul mâncării! / Staţi degeaba cu zăvoarele trase./ Nu aspir la negrul de sub unghii. / Nu vă faceţi griji, concurenţa-i exclusă./ Poftă mare şi fie-vă contul uşor / De greutatea zerourilor, / Şi harnică burta să le poată duce. / Şi eu, pe lângă, de la Institutul de Observare Antologică”. (Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei).
Răzvan Ducan îşi manifestă dragostea de plai, cum altfel, decât prin cuvânt? în poemul: „Târnava mea de lapte dulce: Angulus ridet (Horaţiu-ODE, II, 6, 13) / Târnava mea de lapte dulce, / mulsă din ugerul unui munte dus la păscut, / pe păşuni dumnezeieşti de transilvane, / te ador din cana malului de lut. // Te sorb cu mici înghiţituri de vis, / având în mână un codru de pădure, / din grâul dealului unde urcam ades, / să las priveliştea ca să mă fure. // Şi plâng în fibra mea de harul, / din meandrele tale de a fi dezghiocat pe pământ, / antidot al înstrăinării mele de mine, / smălţuieşti trecerea mea prin cuvânt.”
Real reconstruit cu elemente metareale, cu piatră cioplită de vis şi liantul care de veacuri lipeşte om cu om, inimă cu inimă şi tot ce există în natură. Din această panoplie originală, nu lipsesc amintirile: „Prăbuşit în amintirea voastră, / Asemeni unui meteorit într-o Mare a Liniştii, / Proaspăt încărcată atunci cu mine, / Iertaţi-mi suprasarcina! / Fizionomia exactă sunt doar poemele din cutia neagră a spuselor. / Puteţi s-o înrămaţi pentru vernisajul unei bune intenţii. / În deplinătatea facultăţilor mele fizice şi mentale declar: / Totul în afara ei e minciună, ambalajul de carne şi sânge / Cu funda zâmbetului, fac parte din convenţie. / Cum ar fi fost să vi se pună, direct în mână, / Lipicios sau fierbinte, spiritul lui Răzvan Ducan? » (Prăbuşit în amintirea voastră).
Procedeul de a-şi inserţiona numele în poeme este unul cunoscut. Şi în proză, unii autori, cum e Nicolae Breban, intervine, nu numai ca voce auctorială, ci cu întreaga persoană, cu nume şi date biografice, interpelând cititorul şi chiar cerându-i părerea, cum să desfăşoare mai departe acţiunea.
Un original colocviu cu Moartea are loc în « Poem entropic » : « Ce-mi rezervă viitorul ? / căci putinţa mi-e redusă; / doar orgoliul meu mai latră / luna propriului eu, / sunt pion mutat pe tabla / cu pătrate albe-negre, / nu de regi sau de regine, / ci de însuşi Dumnezeu?!”
Şi în poemul: “Timp urzit în războiul de ţesut al mirării” autorul îşi continuă meditaţia despre condiţia de muritor.
Se pare că autoironia, autopersiflarea, îl prind bine pe Răzvan Ducan, de aceea, la prima vedere, ar părea că nu ia nimic în serios. Dar, sub acest văl, se ascunde o mare uimire, o tristeţe destul de adâncă şi o atitudine serioasă în faţa problemelor fundamentale, cum sunt trecerea implacabilă a timpului, condiţia omului, naşterea, viaţa şi moartea.
“M-am născut mormânt : M-am născut mormânt / şi cresc groapă adâncă, / din palma mea, spaţiul / indulgenţe mănâncă. // Se curbează şi timpul / cum ştie mai bine, / toiag ce sunt / sprijinind suspine. // La rându-mi morminte / nasc adâncind gropi, nimicul de mine / dau de lucru la popi, // şi las moaşele, toate, / să devină şomere, / că mă nasc eu mormânt, / cu adâncă durere, // şi mor nou născut / într-un pântec suav / şi mă fac că trăiesc, / şi mă fac că nu-i grav”. În acelaşi ton este şi poemul: “Se mută trist, oraşu-n cimitir”. Subiectul se regăseşte şi în poezia: “Tabel al elementelor, casă părintească : M-a strâns din anii fără număr / şi-am devenit ceea ce sunt, / „per aspera ad astra”, / şi în amurg mă trezesc murmurând: // Tabel al elementelor, casă părintească, / pentru trupul meu care se rupe, / pregăteşte o groapă de perioade, / să aştept apoi reînvierea din grupe. »
Erotismul este o componentă a scrisului acestui autor şi el se regăseşte în multe titluri, fie sub formă voalată, fie directă.
E foarte ciudat cum, ideea morţii este asociată cu ideea stării intrauterine. Aceaste două stări au fost sesizate şi de Nichita Stănescu într-un poem: „Moartea se aseamănă / întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./ Nimic nu este altceva./ Totul este totul./ Iar eu sunt tu.”
Dualismul eu-tu este de fapt o simbioză, pentru că, spune acelaşi Nichita: „Nu se ştie cine respiră/ pe cine”.
Aceasta este exprimată de Răzvan Ducan astfel: “Mă va durea când n-oi mai fi, / Cum m-a durut când nu am fost, / Pe cel născut de-un pântec, trupul, / Durerea-l ştie pe de rost. // Când n-oi avea ce să mă doară / Şi când durerea n-are unde, / Cuibar să-şi facă o nedurere, / Prin moarte trupu-mi va pătrunde. // Şi voi fi iarăşi cum am fost, / Şi cum am fost n-am cum să ştiu, / Când nu avea durerea trup / Şi predica într-un pustiu. // Când trupul nu avea durere, / El nici chiar trup nu mai era, / Căci nedurere e durerea, / Când n-are unde exista.” (Mă va durea când n-oi mai fi).
Meditaţia filozofică se îmbină armonios cu partea senzitivă, reflectată în afecte. „Ca purtător de cuvânt / al emoţiei, / particip la foşnete / şi la toate / perfuziile liniştii, / ca apoi să apar / în faţa hârtiilor / de luat păreri. / Cu alte cuvinte, / cred că sunt / bun conducător de uimire / unde, toate astea, / se-ntâmplă”.
De la abstract la concret şi apoi invers pe o punte subţire mărşăluieşte omul care-şi caută în permanenţă punctele imaginare să le proiecteze în fântâna de sine: zenitul, nadirul, zariştea fără limite. Nu e de mirare, aşadar, că încearcă mereu să se definească, din teama de a nu se pierde în labiritul pământesc. Şi iată cum se autodefinşte Răzvan Ducan:
”Eu ? / Loc de prins răcoare / cu arcanul sufletului, / pentru oastea unei bune intenţii. » (Eu ?).
Nu numai aici îl regăsim pe poet, dar şi în alte poeme în care oferă cu subtilitate, imagini despre sine, nu fără oarecare accente de autoironie “Trăiesc într-o căpiţă de betoane / Şi la ureche-mi cântă greierii de var / Şi sunt străluminat de un luceafăr, / Înşurubat pe-un cer dreptunghiular. // Şi numai unghiuri drepte ronţăi, / Şi bate râu-n baie mal de fier, / Dar eu visez pe un covor de flori, / Având stamine şi pistil de polimeri. // Din ramurile încărcate de furnir, / Îmi pică triluri vesele pe unde scurte, / Şi eu, din crupa unui măr de porţelan, / Îmi muşc economiile absurde. (Trăiesc într-o căpiţă de betoane)
Autorul experimentează jocuri de cuvinte în care substantivul ori adjectivul se transformă în verb. Sunt dulci siluiri ale limbii, care dau un efect spectacular şi atât: “Muzici 1: Castaniete prin copaci, / De te strădui cu-o alee, / Cu un trotuar dibaci, / Poţi să te acantacee. // Sferele ţepoase-ntâmplă / Rostul tău de chilipir, / Mobilă nefinisată / Ca să poţi să te furnir.// Ca să te maro de ele, / Lustru ca să te maro, / Doară-te de-a lor durere, / Luată la indigo.”
De fapt, autorul nu face altceva decât toţi poeţii: inventariază şi radiografiază realitatea şi încearcă să-i dea o altă înfăţişare, după propriul chip şi suflet. Cu alte cuvinte, reclădeşte existenţa aşa cum ar dori-o, dar uneori, realitatea se încăpăţânează să iasă aşa cum este, de fapt. Efortul autorului este însă, notabil.
Un foarte frumos şi scurt poem este dedicat lui Eminescu: “E o dumnezeire în ramuri / şi atunci de ce se spune / că aceşti copaci se împart / în tei şi atei? (Cu gândul la Eminescu).
Răzvan Ducan e de părere că “Dumnezeu vorbeşte/ prin gura formelor/ toate limbile deodată. / Poliglot al desăvârşirii.” (Dumnezeu vorbeşte)
În aceaşi idee a percepţiei prezenţei divine, în alt poem spune: „Dumnezeu nu aşteaptă / legitimaţie de Dumnezeu / ca să facă ce trebuie / şi să fie cine este./El nu merge la serviciu / şi nici nu vine de la el / şi totuşi în fiecare zi / semnează condica / permanentei sale prezenţe./ În gămălia gândurilor noastre / îi întoarcem existenţa pe toate părţile, / de parcă am vrea să-l prăjim / la focul curiozităţii./ Ni-e searbăd, însă, scrisul, / peniţa subţire, hârtia prea mică… / clipa nu poate / certifica Veşnicia / şi nici stropul de apă, / Oceanul. / Sunt încercări…/ dar axiomă rămâne /neputinţa de a-l defini / acceptabil./
Peşte ce scapă mereu printre degete.” (Dumnezeu nu aşteaptă).
Ideea că Dumnezeu nu poate fi descris în cuvinte, că mijloacele noastre de expresie se dovedesc insuficiente pentru a pătrunde un mister atât de mare, revine în mai multe poeme. De aceea, omul, de cele mai multe ori îi conferă însuşiri antropomorfice. Dar cum ar putea omul să-l definească pe Dumnezeu?
Locul de naştere, susţine poetul, are o mare influenţă asupra operei. El este născător de pronie lirică şi sursă continuă de inspiraţie. „Cerul locului meu de naştere / stă sprijinit pe proptelele / putinţei mele de a visa. / Fiecare vers e o desţepenire. / Fiecare poem e o ridicare de cric. / Cuvântul pasăre are aici zborul / mai sus decât însăşi pasărea. / Cuvântul lumină este mai îndepărtat / decât lumina venită, de la ani lumină, / de pe cea mai îndepărtată stea. / Aici albastrul cerului nu este culoare, / ci mai degrabă înălţime, / asemenea albastrului ochilor mei / cu care măsor alte albăstrimi. / Declar, de aceea, Târnăveniul, / locul cu cel mai înalt cer din lume, / unde nu cer simplu, / ci mulţumesc albastru, / pentru putinţa / de a fi poet.” (Cerul locului meu de naştere).
Răzvan Ducan spune că poetul are înscris în codul său genetic, sâmburele poeziei, încă din viaţa intrauterină când desena cu degetele în lichidul amniotic. Chiar şi uşor ironică, uşor amuzantă, poezia are un mister şi un farmec aparte. „Dacă fiecare mamă de poet celebru / ar fi păstrat placenta / de la naşterea fiilor lor, / am fi avut acum / clara dovadă a primelor lor scrieri. / Şi totuşi poemele, / scrijelite cu buricele degetelor, / nu s-ar putea vedea / decât la lumina lichidului amniotic./ O călătorie în trecut, / în propriile lor mame, / cu ştiinţa viitorului, / în cadrul unui turism cultural / ne-ar da şansa / de a fi părtaşi, / la debuturile lor absolute. (Dacă fiecare mamă de poet celebru).
E cel puţin ciudat cum autorul aduce în atenţie şi reiterează în felul său original, anumite teme fundamentale, în limbajul modern şi într-o formă inedită: “Firme de turism vor gândi terapii / prin lecturi colective. / Călătoria metafizică prin poezie, / va fi în viitor / ceaiul perfect cu lămâie / contra pandemiei de plastic./ Metafore de multe stele vor caza suflete, / versurile vor fi aer curat, / ideile timp frumos / şi strofele, aleile pe unde / oamenii se vor plimba în poeţi. / În acest timp, / calculatoarele / vor pregăti compoziţia torturilor / şi roboţii vor sufla lumânările aprinse, / sărbătorindu-şi fabricile lor de naştere. (Firme de turism).
Legat de matricea sa existenţială numită simplu: Târnava, poetul îşi exprimă sentimentul de apartenenţă astfel: “Orto, meta şi paradoxa:
Marea mea caldă, / Târnava Mică la statu, / „dar degrabă / vărsătoare de” apă nevinovatu’, / ce treci printre „dealuri cu spini”, / vox apa ta,”vox dei”, / patrie a strămoşilor mei. / Ave, îţi spun pentru maluri şi peşti, / concretă pentru că eşti, / cu sălciile tale răpitoare, / de gânduri, / ce-n floare, / dau. / Pe piele te simt / ca o binecuvântare, / vara, / când mângâierea ta/ îmi răcoreşte ceara, / pielii mele de piersică, / trecător prin vreme. / Ube apa ta! / Ubi bene!”
Prin aceasta, poetul şi-a adus locul naşterii în universalitate.
Şi o amintire scumpă din copilărie îi dă ghes:
„Mă preumblam cu Silitră / prin spatele grădinilor, / prin locuri bucolice, unde / buletinele noastre de orăşeni / îşi pierdeau valabilitatea. / Amândoi hoţi, amândoi / cu şterpelitul în sânge, / afişam masca clasică a nepăsării, / dar cu coada ochiului / dam valma în coafurile pomilor, / unde ne spălam creierii de gudronul cotidian. / Cu foşnete de frunze-n mişcare / descuiam din noi fiara stresului, / mângâiam şolduri de fructe / să ne lepădam pentru o clipă de bloc / şi apoi veneam îndărăt prin firidele gardurilor, / cu setea sufletelor / potolită de foamea îndemnului. / Şi, Doamne, frumoase erau locurile acelea, / de unde izvora liniştea noastră, / bogată pradă fără de lipsa de-apoi.”
Autorul îşi exprimă arta poetică în: „Ştiai că poezia”: Ştiai că poezia e lubrifiantul cu care luciul apei / îşi cuminţeşte lebăda prin trestii / şi face silenţios angrenajul dinţat al stelelor, / unele peste altele curgând? // Ştiai că ea desfundă arterele visului / şi lipeşte nevăzute aripi şi celor mai statice pietre? // Ştiai că poate face ca apa, cu pioletul curgerii, / să-şi caţere râul la munte, / şi muntele, când vrea, să vină la Mahomed? // Ştiai că poate pune o rochie de dantelă / electronului de hidrogen / ca acesta să dănţuie mai graţios / în jurul nucleului său? // Sămânţa mirifică încolţind pretutindeni, / chiar şi în negrul pământului / de sub unghia ţăranului, / umblă şezând şi şade umblând! // Urmele sale prin Univers sunt de cuvinte spintecate! // Acolo poeţii, un fel de blânzi păstori peste metafore, / oferă iubitelor flori de ger din geamurile iernilor. // Acolo, vorba unui confrate poet, / poetul umblă cu picioarele goale / pe lama ascuţită a cuţitului. // (…) // Poezia şi poetul, / două toarte ale aceleiaşi amfore – Frumosul! / În vinul ei cu miros de ambră, / ridică, / preschimbă, / îmbogăţesc. / Ediţie, văzută şi adăugită. / Ştiai? »
O serie de poeme au ca temă modul de comunicare uman care nu mai e acelaşi ca în epoca Guttenberg sau Marconi. Ne-am adaptat cel de-al doilea sistem de comunicare, dar suntem tot mai singuri. Virtualul a început să devină tot mai mult realitate. Poeme care reflectă acest adevăr: „Îmbrac pixeli la patru ace”; „Ninge cu corp de litere 12” etc.
Şi cum să-ţi mai poţi permite să devii romantic într-o asemenea situaţie?
Şi totuşi, Poetul poate rămâne acelaşi jertfitor pe sine în folosul altora. Iar poemul lui este veşnic: «Poetului nu i se văd cuiele de la mâini, / Şi nici pe frunte coroana de spin, / Doar crucea se vede în spatele lui, / Cerul albastru, nefiresc de senin. // Nici Via Dolorora oamenii n-o ştiu, /Ca el cândva, spetit, s-o fi urcat, / În fiecare zi el urcă, totuşi, / Golgota unui poem neterminat. // Nu-l ştiu nici înviat a treia zi, / Nici străpuns de suliţă pe cruce, / Poemul, cu bilet de voie-n lume, / Şi-n lipsa lui continuă să urce. // Nu este-n firea omului de rând, / Să-şi dăruiască sieşi altă fire, / Poetul care-a pătimit în viaţă / Şi mort nu are drept la nemurire. // Poemul, însă, este veşnic, / În legea lucrurilor astfel i-a fost scris, / Măcar acesta să nu muşte niciodată, / Mărul păcatului din pomul interzis”. (Poetului nu i se văd cuiele de la mâini).
Aceeaşi idee a jertfei pentru creaţie văzută ca un edificiu spiritual, este reluată într-o serie de poezii: “Poetul” şi în “Numai sub cămaşa metaforei”; “În fiecare poet de geniu” – dedicată lui Nicolae Labiş
Răzvan Ducan susţine că minunea creaţiei se întâmplă chiar sub ochii şi sub nasul nostru, numai noi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit şi simţuri de adulmecat. În poemul “Sfinţii din ferestre” asistăm la naşterea unor icoane pe sticlă realizate la tabăra de pictură de la Lăpuşna, când o serie de artişti au creat adevărate capodopere care astăzi stau mărturie. Evenimentul a fost consemnat pe larg şi de scriitoarea şi pictoriţa Melania Cuc în recenta carte: “Jurnalul de la Lăpuşna”.
“Sfinţii din ferestre: Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Ai construit o casă nouă şi pentru aceasta ţi-ai dat ferestrele / Ca în jurul lor să se ridice pereţi de aer. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Casa s-a ridicat iniţial la Lăpuşna. / Pereţii miroseau a răşină de brad, / a furtună şi a curent luat. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / În casă locuiesc acuma nişte sfinţi./ De unde ştiu? / Simplu, au fost văzuţi la ferestre / fiindcă ai uitat să pui perdele. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Lumina ce pătrunde prin sticla ferestrelor are acuma câţiva lucşi în plus./ Câţiva lucşi noaptea, / Câţiva lucşi ziua. / Aproape că se pot bronza de creştinătate / lucrurile din interior. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Acum în balamale acrilice ale culorilor sfinţii / Se hintă ca nişte copii. / Cu siguranţă au găsit sticla celui de-al nouălea cer. / Dar, Nicolae Băciuţ, ştii ce nu ştiu, / Şi chiar nu ştiu: Cum ai adus la Tg. Mureş tot aerul pereţilor de la Lăpuşna / De sfinţii sunt atât de veseli în ferestre?”
Conştiinţa demersului său artistic e trează şi constituie un stimulent real pentru autor, fiindcă ştie că opera sa va rămâne.
“Duminicile poartă titlurile cărţilor mele, / Între ele sunt neliniştile de peste săptămână, / Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup, / Şi concentricele cercuri se adună. // Nu port în cârcă un număr de ani, / Ci port în cârcă un număr de cărţi, / Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei, / Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi. // Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort, / Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări, / Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare, / Tot rămâne tortul de emoţii şi stări. // S-a născut la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile cărţilor mele).
Poetul însuşi se numeşte “ciurdarul stelelor”, într-un foarte frumos poem:
“Aştept să vină ciurda de stele, / Cu ugerele pline de lumină, / Sunt tălăngi pe care doar eu le aud, / Poetul din mine-i de vină. // Au fost mânate pe izlazul cerului, / Unde iarba de-ntuneric e grasă, / E seară pe partea mea de planetă, / Când pe cealaltă parte-i amiază. // Beau privelişti semănătoriste, / Tolănit pe spate, pe mal de Târnavă, / Fiecare stea se opreşte la o poartă deschisă, / Şi darul de-a o vedea este-o agavă. // Îmi va fi şiştarul plin de sentimente, / Reverenţe fac făr` să fiu văzut, / Încă o zi de muncă pentru ciurdarul stelelor, / Dumnezeu, făr` de sfârşit şi-nceput. (Aştept să vină ciurda de stele).
În acelaşi context, poetul spune în poemul: „Pentru răsucit cuţitul”: “Doar sufletul nu pot să-l pun în palmă / L-am pus odată şi-am primit sudalmă, // Şi cel mai greu mi-a fost apoi / Că l-aţi târât ca pe un câine prin noroi // Şi-aţi mai şi râs în urma mea / C-am dat averea ce nu se dădea. // De-atuncea sufletul îl ţin în loc ascuns, / Închis într-un poem de nepătruns.”
Pe deplin conştinet de misiunea sa în viaţă, Răzvan Ducan, a demonstrat, cu fiecare carte editată, că harul investit în el a dat roade bune şi sănătoase care-şi aşteaptă trecătorii flămânzi şi însetaţi din toate răspântiile, fiindcă el le va împărţi cu generozitate.

21 iulie 2010

autor CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Single Post Navigation

4 thoughts on “RĂZVAN DUCAN – 100. CELE MAI FRUMOASE POEZII. ANTOLOGIE

  1. Pingback: RĂZVAN DUCAN – 100. CELE MAI FRUMOASE POEZII. ANTOLOGIE - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. dumitriu cornelia gina on said:

    razvan duncan mi-a fost diriginte in Tarnaveni. Sunt mandra ca am fost eleva unui scriitor . Daca as putea intoarce timpul inapoi as mai face inca odata scoala. Ii doresc domnului RASVAN DUCAN multa sanatate si cat mai multe carti Cu stima si respect Dumitriu (Tisescu ) Cornelia Gina

  3. dorin anuta on said:

    Aminteste-ti de anii de studentie Iasi 1978-1983 caminul T15. Trimite- mi
    adresa ta de Email

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: