Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

„FIICA DUNĂRII ŞI AMINTIRILE EI PICTURALE”

Constanţa Abălaşei Donosă, „Amintiri care nu mor…”, Editura Centrul de Creaţie Brăila, 2005

Am pornit pe drumul „Amintirilor care nu mor…”, convinsă fiind că voi întâlni, pe parcursul evocării, aceeaşi romantică artistă, îndrăgostită de culoare, pe care o cunoscusm din câteva volume de versuri anterioare.
Farmecul, însă, de povestitor înăscut, naturaleţea cu care-şi aşterne gândurile ca în faţa şevaletului, m-au cucerit pe dată şi am poposit mai cu luare aminte, în acest univers tainic şi generos, totdată. Am întâlnit aici, o femeie care ştie în primul rând să privească şi să asculte. Să asculte, nu numai oamenii, dar şi lucrurile şi fenomenele naturale. Care ne invită la o conversaţie cu fluviul, acest vechi reper, motiv de inspiraţie al etern îndrăgostiţilor romantici, martor al atâtor întâmplări. „Mă uitam în apa înmărmurită a fluviului ca într-o oglindă întunecată, însă niciodată nu i-am putut înţelege slăbiciunea şi puterea, cuminţenia şi aroganţa, purtate zi şi noapte, din ţară în ţară… (…) Îmi plăcea să ascult ce-mi spune”.
Puţini scriitori am întâlnit, îndrăgostiţi de Dunăre, de fiinţa ei fabuloasă, misterioasă, „adunând în pântecele ei valul altor cursuri de apă şi sufletul nevăzut al atâtor izvoare. (…) Ore în şir stăteam nemişcată să-i privesc apa”.
În peisajul acesta fascinant, de fiecare dată altul, atenţia ne este atrasă de o apariţie puţin misterioasă care impune. „Avea un aer distins în ciuda anilor pe care-i arăta…”
Autoarea ne introduce în sanctuarul pictoriţei Emilia Dumitrescu şi intrăm şi noi în emoţia ei adolescentină faţă de o venerabilă doamnă a penelului românesc, cum era la data primei vizite a poetei şi cum a rămas pentru pictura românească.
„În faţa şevaletului, artista picta şi se dsfăşura cu o precizie atât de liniştită încât mi s-a părut totul o magie; aşa şi era pentru naivitatea mea de începător în pictură. Nici prea multe nu am reuşit să remarc în atelier, în afară de câteva tablouri pe pereţi, reviste şi multe cărţi pe masă…iar pe un dulap aşezat într-un colţ, se vedeau siluetele aplecate ale unor „bostani” misterioşi ca forme.
Am simţit nevoia să vorbesc în şoaptă, ca într-o biserică: nu voiam să stingheresc ritmul în care dumneaei lucra. M-a impresionat enorm…”
Ce are arta, atât de fascinant încât să-l subjuge pe om?
Răspunsul nu e atât de simplu. Puterea ei de atracţie vine din misterul creaţiei în sine şi din stropii de jertfă care se întrezăresc în fibrele intime ale lucrării. Un amestec de transpiraţie, mosc şi sânge. O sfântă plămadă de inefabil. Ceva ce nu poţi defini în cuvinte obişnuite. Trebuie să inventezi cuvinte pe măsură. Arta nu se descrie, se simte cu toţi porii. Ea are acea putere magică de a te fura din mediul cotidian şi a te purta pe meleaguri numai de artist ştiute, ca pe un covor fermecat în poveştile copilăriei.
Aflată la una din expoziţiile celebrei pictoriţe, uceniţa se transpune în miezul imaginilor, care o fac să viseze.
„Acvaforte, acvatinta, xilogravură… Citeam şi nu înţelegeam; erau denumiri pe care eu le descifram în neştiinţă şi necunoştinţă de cauză. Desenul colorat acuarela sau pastelul erau deja tehnici ale artei despre care aveam oarecare cunoştinţă.
Privind toate lucrările din expoziţie, visam la vară, la toamnă, la iarnă, la câmpul plin de grâu sau la toate drumurile care duceau în deltă. Uneori parcă hibernam sub zăpadă…sau visam la grădini pline, parfumate cu flori de vară, sau pustiite de parfumul frunzelor coapte…”
Constanţa Abălaşei Donosă este un pastelist de cuvinte. Arta transgresează realitatea, reînvie legende: „Toate tablourile aveau intimitate, astfel atunci când priveai te simţeai atras sau poate chiar fascinat de frumuseţea lor, aşa încât erai parcă stăpânit de un respect superstiţios…
Vedeam ceva ce-mi depăşea închipuirea”.
Impactul elev – operă de artă este foarte puternic. E vorba de o legătură tainică, misterioasă între om şi pictură. „Privind tablourile sale ghiceam parcă legături nevăzute, existente între strigătele păsărilor sălbatice din deltă, lumina care moare în timpul zilei şi crepusculul învăluind Munţii din Maramureş sau Vrancea.”
Autoarea a intuit cu toate simţurile că, ceea ce exprima artista în pânzele sale, care parcă înviau una câte una, se află dincolo de cuvinte şi că ele transmit sentimente.
Abia plecată din expoziţia maestrei Emilia Dumitrescu, autoarea se hotărăşte să afle şi ceea ce nu se poate afla, cu alte cuvinte, să descifreze, atât cât îi va permite starea la vremea aceea, acel Mysterion, inefabilul de dincolo de artă. În acelaşi timp, în sufletul ei încolţeşte visul… Visul de a deveni aidoma acestei mari artiste, cu expoziţii internaţionale.
Sensibilă (cum altfel?), atentă la fiecare şoaptă a ierbii şi a florilor, trezorier al culorilor din curcubeu, Constanţa Abălaşei Donosă a ales două modalităţi de expresie – Cuvântul şi Culoarea pentru a-şi manifesta trăirile.
Nu se ştie care din aceste modalităţi este predominantă şi specifică autoarei. Cred că aceste două forme de artă se împletesc în chip fericit şi mesajul este în beneficiul oamenilor.
Amintirile la care recurge acum autoarea sunt prelungirea acestor stări de graţie. Ea punctează diferitele etape al vieţii şi creaţiei sale, prin, şi cu mijlocirea unor personalităţi remarcabile ale culturii româneşti şi universale pe care a avut privilegiul de a le fi cunoscut. Şi aceste personalităţi sunt: prof. Ofelia şi Ion Gane, arheologul Nicolar Harţuche şi soţia sa Ana Maria Harţuche, critic de artă, scriitorul Gheorghe Drăgan şi fratele său prof. univ. Mihai Drăgan, Marina Stan – muzeograf, Raoul Şorban, actriţa Ileana Radu şi dr. Constantin Radu, Marquerite Bergeron-Tremblay, Louis Fleury, Gaston Bleckburn, Charles şi Josette Cordenon, Felicia şi Bernard Renck, Mimi Kan. Către ei se îndreaptă gândurile autoarei, într-un buchet de amintiri care nu mor.
E ciudat cum cuvântul amintiri conţine în el ca rădăcină, jaculatoria Amin! – Aşa să fie – care se rosteşte la finalul fiecărei rugăciuni creştine. Amintirile sunt de toate felurile, amestecate şi singulare, ele vin învălmăşag de gânduri, imagini, cuvinte, sentimente pe care omul, cu sau fără voia lui, le păstrează în sine şi uneori îi revin cu obstinaţie. Sunt amintiri care mint şi amintiri care spun adevărul. Sunt amintiri care dor, amintiri care ne fac plăcere, amintiri estompate şi amintiri limpezi. Ba, un scriitor a îndrăznit într-o carte sintagma „Amintiri din viitor”.
Cele mai multe amintiri sunt legate de copilărie, de tinereţe, amintiri pe care vrei să le uiţi şi nu poţi, amintiri care te obsedează şi ele-şi pun amprenta asupra vieţii tale.
Amintirile Constanţei Abălaşei Donosă sunt dintre cele care rămân veşnic vii în memorie, amintiri care nu mor…Ele s-au imprimat definitiv pe scoarţă, precum icoanele pe iconostas. Legate de oameni şi locuri, de întâmplări şi de stări emoţionale, ele au forţa uriaşă a munţilor care veghează văile somnului.
Cu acurateţe, farmec, minuţie, naturaleţe, oarecare delicateţe, lipsă de artificii, autoarea se reîntoarce în trecut evocând figurile luminoase care i-au influenţat viaţa, cariera şi personalitatea.
Ea îi face portretul literar al artistei Emilia Dumitrescu: „Ochii ei mari, arcuiţi de sprâncene subţiri, şi părul cu reflexe stacojii, piptănat cu cărare la mijloc, dădeau strălucire chipului ei. În jurul gâtului îi atârnau – peste bluza de culoarea ciocolatei, perle verzi în ton cu brăţara şi cerceii. O vedeam ca pe o femeie deosebită.”
Introducerea tinerei pictoriţe în fascinanta lume a artelor plastice se face treptat, pe măsură ce cunoştinţele primite la şcoala de pictură se cimentează şi ea cunoaşte personalităţile culturale brăilene.
„Şi totuşi, gândul la marii pictori francezi, nici cele două peisaje ale maestrului Steriadi nici tablourile doamnei Emilia Dumitrescu nu puteau fi atât de ademnitoare pentru mine, ca gândul la Franţa. Îmi veneau în minte momentele în care doamna Emilia îmi vorbea de fiecare dată despre împrejurările în care ar fi putut pleca să studieze la Paris; renunţase într-un anumit moment, iar clipa să i se spună că mai poate pleca nu se repetase.”
Uneori, în chip neaşteptat ţi se oferă o şansă în viaţă. Alteori, aştepţi clipa oportună ca să-ţi realizezi visul. Important e să ai încredere în destinul tău artistic şi să nu-ţi părăseşti visul.
Autoarea descrie cu lux de amănunte atelierul celebrei pictoriţe din casa de la Vădeni. „Priveam la sutele de uleiuri şi acuarele echilibrate în privinţa coloritului, gândindu-mă la maturitatea ei artistică. În cromatica fiecărei lucrări era atât de bine exprimată personalitatea Emiliei Dumitrescu! Casa de la Vădeni era asemeni unui muzeu plin cu acuarele, desene, gravuri, uleiuri pe pânză. Fiecare lucrare în parte m-a impresionat. Însă mi-am dat seama că pentru gravură dânsa a făcut o adevărată patimă. Gravura-ţi cer să fii sigur pe desen, să-l faci cu precizi şi multă fineţe…Privind experienţa de-o viaţă a artistei în domeniul artelor plastice – în gravură mi s-a părut că excelează”.
Astfel de întâlniri te fascinează şi îţi lasă o amprentă sufletească de neşters.
Cartea „Amintiri care nu mor…” nu este o carte spectaculoasă, cu situaţii pline de neprevăzut, aventuroase, provocatoare ori şocante. Este o carte a evocărilor nostalgice ale unui timp revolut, populat de mister, de inefabil, de dorinţa de a te ridica deasupra tainelor firii prin artă, o carte de dragoste pentru artă şi pentru slujitorii ei, în care autoarea, cu tact, gingăşie şi oarecare undă de romantism, învie imagini şi personaje scumpe care au avut un rol covârşitor asupra dezvoltării sale ca om şi ca artist. Şi pe care autoarea nu-i poate uita, găsind această modalitate de a-i pomeni, de a le aduce omagiu spre a nu fi uitaţi cu desăvârşire. Faptul că autoarea cinsteşte modelele sale este şi o pildă grăitoare asupra caracterului său onest, demn şi recunoscător faţă de cei care au sprijinit-o în demersul său în viaţă. Dintre rânduri respiră admiraţia, iubirea, respecul faţă de oamenii pe care i-a întâlnit şi pe care i-a ales ca modele.
De multe ori, pe parcursul lucrării, se aprind scântei de har, scântei din cenuşa focului sacru şi atunci ştii că acolo este prezent Duhul, aşa cum spune Constanţa Abălaşei Donosă despre Biserica Greacă: „Asta însemna pentru mine ceva unic pe acest pământ. Când mă aflam în faţa ei, nu puteam să nu-i admir adevărata şi întreaga ei înfăţişare; pentru mine „Biserica Gracă” avea atunci mai mult decât însemnătatea unui monument; era „Duhul Sfânt al Brăilei” cel care locuia acolo.
În el sălăşluia o credinţă fermă şi destinul implacabil dăruite de Dumnezeu Brăilei înainte ca eu să fi existat: şi despre duhul acela credeam că „ţine Brăila pe picioare”.
Aşa cum spunea artista Emilia Dumitrescu, pentru un pictor „dificultatea cea mai marw a fost aceea de a găsi cuvinte pentru a traduce un peisaj monumental; cuvinte pentru liniştea profundă încărcată veşnic de nelinişte sau de parfumuri necunoscute sau de tăcerea majestuoasă acolo unde totul se voia ascuns de tumultul oraşului atât de apropiat”.
Aşa cum, pentru un scriitor, dificultatea constă în a zugrăvi peisajul şi portretele, în culori şi sunete, ca să rezulte un tablou epic sau liric, pe măsură.
Despre această mare personalitate a Brăilei, Constanţa Abălaşei Donosă spune că, în 31 iulie 1995 i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Brăilei pentru întreaga sa activitate artistică, „Emilia Dumitrescu figurează în istoria artei contemporane româneşti şi este un nume important pe care l-a dat Brăila artelor scolului XX. (…)
Lăsând Brăilei peste 1500 de lucrări, desene, acuarele, gravuri, uleiuri pe pânză, pntru dânsa a fost cât se poate de firesc să i se recunoască şi preţuiască valoarea artistică”.
Autoarea recunoaşte că între ea şi artista mai vârstnică, „a existat o legătură venită de undeva de sus, din necesitatea de a ne exprima, de a comunica.”
Oricât de mare ar fi un artist, el are nevoie permanentă de certitudini în ceea ce priveşte creaţia lui. Acestea certitudini se reflectă în admiraţia şi ochii discipolilor. Nu e de mirare că, artiştii îşi caută discipoli, aşa cum învăţăceii îşi caută maestrul. E o empatie necesară.
Aceste două spirite, deşi inegale ca vârstă şi putere de expresie aveau ceva comun: dragostea pentru artă, pentru natură, pentru Dunăre. Dunărea le-a fost, deopotrivă martor tăcut, amândurora.
Mai tânăra pictoriţă îi mărturisea Emiliei Dumitrescu:
„…V-am întâlnit iarna pe faleză, stând pe o bancă, admirând Dunărea ca pe o icoană sfântă!
Azi când vă revăd, vă văd chipul înspre marginea timpului amăgit de înfrângeri; suferinţă netămăduită de aghiazma valurilor ei! Dunărea, în drumul ei fără întoarcere, ne leagănă lacrimilor ochilor în uitare de nemărginit.
Peste ani, viaţa fiecăruia va lua alt chip, netămăduit de aceeaşi uitare.”
Într-un alt capitol, autoarea rememorează anii de şcoală şi prima copilărie şi tinereţe, care-i prilejuiesc, de asemenea „amintiri care nu mor…”
…”şi iată că mă năpădesc atâtea amintiri şi emoţii…ieeşite parcă din succesiunea timpului, le retrăiesc acum cu intensitatea de odinioară: vacanţele ptrecute la ţară la bunicii din partea mamei, pe malurile Buzăului, la Scorţaru-Nou, cu pădurile din preajma-i în toate nuanţele de verde cu păsăretul pădurii, ce se trezea de dimineaţă atât de vioi şi vesel, cu apa Buzăului ce-şi picta marginile pe nisipul azuriu în care sălciile îşi băteau crengile înghesuite lăcrimând prin frunze, lacrimi tăcut, rugă pentru Duhul Sfânt.
Şi când vedeam acest imperiu de verdeaţă cu decorul lui de vis, descopeream cum lumina îi dădea de fiecare dată un colorit surprinzător pentru imaginaţia mea.”
Se observă din frază cum, toate descrierile Constanţei Abălaşei Donosă, conduc spre colorit!
Un pictor zugrăveşte mai întâi în minte un peisaj, el îl vede cu ochiul interior, cu ochiul special sau pineal, apoi îl redă aidoma imaginaţiei sale, chiar dacă nu seamănă cu modelul.
Este ceea ce-l defineşte ca artist. Acel „specific” al fiecăruia.
„Aşa mi s-au întipărit în minte tablouri inedite prin splendidul lor decor.
Adevărate palate de ramuri împreunate, acesta din urmă alcătuind o lume fantomatică de linişte. Parcă ar fi fost coborâte de pe altă planetă aceste frumuseţi de albastru – verzui ce-ţi tăiau respiraţia…palatul păsărilor prin ramuri şi covor de flori multicolore pe poteci neumblate.
Mi se părea o lume de vis în care doar razele soarelui pătrundeau ascunse ca nişte mici reflectoare – pe scoarţa copacilor.
Aşa mi se înfăţişa pădurea în toată splendoarea ei policromă, inepuizabil decor plăsmuit de sfânta natură.
Draperiile imense de crengi adiate uneori uşor de un vânt domol, dădeau un aer răcoros nestăpânit de nici o lege.
Buzăul cu pădurile lui din împrejurime, păsările – compozitoare a zeci de melodii, au fost lumea mea d vis p care nu ştiu să o uit.
Priveam liniştită la formele copacilor şi contmplam în mintea mea adevărate muzee de artă, unde doar marii maeştri ai penelului puteau expune.
Natura, scenograful tuturor decorurilor a ţesut această fantezie în care se concentrau: nopţile calde de vară în inima satului, unde eram departe de zgomotele oraşului, amurgul coborând în purpură, iarba şi pomii de la marginea şanţurilor, de pe uliţe, strigând d căldură.”
Pentru Constanţa Abălaşei Donosă natura este sfântă, ea are o splendoare policromă şi e un inepuizabil decor pe care ar vrea să-l suprindă în totalitate pe pânză ori pe hârtie ca într-un veritabil muzeu de artă.
Din galeria de „tablouri” pe care le evocă autoarea, se distinge figura luminoasă a bunicului, căruia îi face un portret admirabil:
„În zilele de duminică, după ce se bărbierea, îşi punea o cămaşă bună pe el, se încingea cu un brâu alb, ţesut la război şi lua o vestă de culoare închisă în spate. Pe cap purta pălărie, iar în picioare opinci de piele, cu o cusătură trainică pe margine.”
Adevărat reper moral, bunicul sădeşte în inimile nepoţilor credinţa şi dragostea, primite, la rândul lui de la strămoşi.
„De mic copil, ei l-au învăţat să nu-şi calce jurământul, fiindcă îl vor zdrobi munţii sau îl va îneca bătrânul Siret, iar swtrăbunii lui nu-l vor primi în pământ lângă ei pentru odihna de veci.”
Călătoria cu sania la Mihăileni, făcută cu bunicul, cu sania trasă de cai, este, aşa cum îşi aminteşte autoarea: „un fel de poartă dincolo de realitate…unde totul semăna mai curând cu un vis; un vis care însemna obligatoriu mişcare, peisaje, oamni pe care eu nu mi-i imaginam altfel.”
Descrierile de natură alternează cu descrierile portretistice. Scriitoarea se împarte între dorul de Bucovina şi ţinutul magic de la Malul Dunării. Ea se dovedeşte nu numai un privitor fidel, un contemplator al naturii, ci şi un trăitor al ei, în toate fibrele sale. Fiorul mistic străbate toate aceste descrieri picturistice. Şi peste toate acestea, sentimentul nedisimulat al dragostei faţă de oraşul natal şi faţă de fluviul care i-a marcat copilăria. Pe aceeaşi plajă se regăsesc simţământul mistic şi iubirea faţă de toate creaturile lui Dumnezeu.
„Aşa am învăţat să cred în forţa creatoare a lui Dumnezeu!
Aşa am învăţat să iubesc Brăila!”
Brăila văzută cu ochiul divin şi transpusă artistic prin ochiul poetei.
În aceeaşi măsură îi trezeşte amintiri şi oraşul vacanţelor sale, Botoşani.
„Pentru mine Botoşani nu înseamnă doar locul vacanţelor petrecute cândva şi farmecul lor; înseamnă ţărâna de veci a tatălui meu şi a bunicilor; înseamnă şi imense pâlcuri mai mici de pomi, ape cu serpentine moi, biserici din piatră sau lemn, mănăstiri ridicate de sfinţii voievozi, muzee de artă, cultură şi datini.
Toate locurile de altădată îmi evocă şi acum acel duh plin de blândeţe, răscolitor, ce încărca poveştile spuse de bunici sau tumultul întâmplărilor reunite în cărţile de citit.”
Autoarea, nu numai că evocă marile personalităţi trăitoare pe aceste meleaguri, dar le face şi portretul grafic.
Capitolul III al cărţii evocă alt momente marcante din viaţa artistei, legate de colaborarea cu Episcopia Dunării de Jos şi evenimentul care a avut loc la 4 iulie 2004 la Galaţi şi anume – binecuvântarea şi lansarea la apă a „Pânzarului Moldovenesc”. Autoarea descrie în cuvinte şi imagini grafice slujba de cinstire a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt la 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
Cu emoţie în glas, autoarea descrie evenimentul:
„Pe dinafară, Catedrala Episcopală zugrăvită pastelat era împodobită cu o risipă de dărnicie cu brad, flori albe şi roşii iar de-a lungul trotuarului în faţa ei, erau peluzele de flori multicolore făcând din această sărbătoare o legătură voită între credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu; frumuseţea spontană a florilor şi câştigul spiritual al sufletelor. De jur-împrejur, ochii mi se scăldau în verdeaţa teilor, platanilor sau a unui brad.
Ascultam slujba de afară, fiindcă ajunsesem mai târziu din oraşul Brăila. Cu inima bătând însă, plină de bucurie, încercam să-mi adun emoţiile…În după-amiaza aceleiaşi zile la ora şaptesprezece, urma să aibă loc vernisajul unei expoziţii de artă sub patronajul Episcopiei Dunării de Jos şi a Muzeului de Artă vizuală. Expoziţia dedicată lui „Ştefan cel Mare şi Sfânt” avea numele de PECEŢI ŞTEFANIENE LA DUNĂREA DE JOS.
Alături de pictorul Nicolae Spirescu, şi profesorul – artist fotograf – Ştefan Andronache, am fost invitată şi eu cu 34 de lucrări de grafică alb/negru, la care Episcopia Dunării de Jos cu binecuvântarea P.S. dr. Casian, au scos un mic şi frumos album de artă: „CTITORII MOLDAVE ALE SFÂNTULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI AL URMAŞILOR SĂI.”
În partea a doua a lucrării autoarea realizează câteva portrete în cuvinte şi peniţă, unor personalităţi: Ion Gâţă, un prieten de neuitat, profesorului său de la şcoala de artă Vespasian Lungu şi o evocare emoţionantă a doamnei Marquerite Bergeron-Tremblay, pe care a cunoscut-o la Muzeul de Artă al României, în 1983 la expoziţia retrospectivă a operei marelui pictor român Nicolae Grigorescu. Autoarea redă fragmente din scrisorile acestei doamne din Alma-Quebec, cu care a legat o frumoasă prietenie.
Constanţa Abălaşei Donosă reproduce şi unele poezii peronale, traduse în limba franceză.
Întreaga carte a Constanţei Abălaşei Donosă este scăldată într-o lumină inefabilă care se desface în mii de nuanţe posibile şi ne dăruieşte câte o rază din ea. Prin amintirile, evocările, descrierile, grafica, poemele traduse în limba franceză, ea ne face părtaşi la cele mai frumoase momente din viaţa sa, trecându-le astfel, în nemurire.

autor CEZARINA ADAMESCU
28 iulie 2010

Anunțuri

Single Post Navigation

One thought on “„FIICA DUNĂRII ŞI AMINTIRILE EI PICTURALE”

  1. Pingback: “FIICA DUNĂRII ŞI AMINTIRILE EI PICTURALE” - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: