Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

SETOŞI DE APĂ VIE LA FÂNTÂNA ÎNGERILOR

CRONICĂ LA VOLUMUL LUI VALENTIN MARICA – POEZII DIN ŢARA SFÂNTĂ, EDITURA CASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂ, CLUJ, 2009

Fără îndoială că, un pelerinaj în Ţara Sfântă constituie pentru orice creştin, o experienţă covârşitoare, aşa cum, pentru orice musulman, există năzuinţa şi chiar obligativitatea morală înscrisă-n Coran, de a vizita, măcar o dată în viaţă, Mecca, piatra dreptunghiulară, unde a pus piciorul pentru a se înălţa la cer, Mohamed, profetul lui Alah, piatră înnegrită de săruturile celor 14 secole de pelerinaj ale musulmanilor.
Cel care are şansa să ajungă, însă, în Ţara Sfântă, aşteaptă schimbări spectaculoase în conştiinţa sa, în suflet şi inimă, traduse apoi în faptă. Mai aşteaptă să fie părtaş sau măcar martor la una-două minuni petrecute în preajma lui sau chiar el să fie protagonistul. Orizontul de aşteptare nu se opreşte aici. Alţi creştini vor să admire locurile pur şi simplu, sau să-şi mai adauge în palmares, încă o ţară vizitată.
Eu cred că, un pelerinaj trebuie să fie un prilej de îmbunătăţire, de creştere spirituală, de înălţare şi accedere la un alt nivel al năzuinţelor omeneşti. Nu degeaba, după ce ai efectuat acest pelerinaj, de cele mai multe ori cu mari dificultăţi şi ispite de toate felurile, primeşti un certificat de haggi, de sfânt, pe care, conştiinţa fiecărui creştin trebuie să-l menţină nepătat. Aşa cum, după ce ai efectuat un plerinaj în care ai mers, o bună parte pe jos, la Sactuarul din Santiago de Compostella, primeşti un certificat care să ateste această calitate de pelerin.
Se zice, de asemenea, că „Omul sfinţeşte locul” dar, cred că mai degrabă este invers: „Locul sfinţeşte omul” şi, după o astfel de experinţă mistică, viaţa ta se poate schimba radical, aşa cum s-a schimbat într-o noapte de Crăciun, viaţa lui André Frossard, când, întrând într-o biserică să se încălzească şi să asculte corul copiilor care cântau colindele Naşterii, a fost străfulgerat de har şi s-a convertit, devnind ulterior, cel mai înfocat apologet creştin şi povestindu-şi experienţa mistică, în cartea „Dieu existe, je L-ai rencontre” – „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit”. Pentru că acolo se întâmplase întâlnirea lui cu Dumnzeu.
Astfel de „întâlniri” – cruciale, providenţiale, fascinante, esenţiale reclamă cotituri pe măsură în viaţa şi mentalitatea celui care a avut şansa lor.
„Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, am ieşit cu câteva minute mai târziu catolic, apostolic şi roman.”
Precizăm că André Frossard – (1915-1995), membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic. Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L’ai recontré) are un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in Romania,1993] a ajuns la a 27-a ediţie). Scriitorul, descendentul unei familii cu vederi de stânga (tatăl său a fost primul – în ordine cronologică -secretar general al Partidului Comunist Francez) mărturiseşte că la vârsta de douăzeci de ani a trăit, într-o capelă din Cartierul Latin, o revelaţie, în urma căreia s-a convertit la catolicism. Cartea care apare acum şi în versiune românească este istoria acestei revelaţii. (Sursa: wikipedia)
„Se întâmplă ca eu să ştiu, – spune André Frossard – printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit.L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură -, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui. A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu”.
El declară mai apoi că a ieşit din biserică, „dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.”
De remarcat schimbarea profundă, nu numai de comportament, dar, până-n ultima fibră, transformarea totală: “Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră. Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor „coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale shimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la catolicism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. (…) Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti.”
Şi, spune mai departe André Frossard: “Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. (…)
Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului – mâine sau poate în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă.”
André Frossard îşi încheie mărturia astfel: “Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însãşi ar fi prea scurtă”.
Să revenim la experienţa covârşitoare a scriitorului Valentin Marica la locurile sfinte. Majoritatea scriitorilor pleacă în această lungă călătorie dornici de a consemna cât mai multe impresii, fapte, cuvinte, întâmplări extraordinare, de a nu scăpa nimic din vedere în idea unei viitoare cărţi care să le aducă notorietate. Este şi acesta un mobil, destul de bun, pentru că scriind, împarţi ceva din tine şi, nu puţini au fost cei care s-au întors la Dumnezeu în urma citirii unor cărţi de spiritualitate. Deşi până atunci se îndreptaseră spre Dumnezeu cu spatele, adică pe căi mai ocolite, bâjbâind, orbecăind până să afle drumul cel bun.
Este foarte adevărat că autorul cărţii de faţă nu a pornit la drum de la zero, precum scriitorul francez care era un sceptic, un ateu, nu primise educaţie religioasă, nu se sinchisea prea mult de Dumnezeu.
Există un bagaj spiritual, o zestre genetică şi noi venim cu ea pe lume. Aceasta este îmbogăţită sau sărăcită în funcţie de conjunctura istorică, areal, tradiţie. Dar nimeni nu pleacă de la nimic. Ceva, un sâmbure cât de mic, trebuie să existe, măcar în avatarul nostru. Şi “acel ceva” îşi cere dreptul la viaţă. Dreptul de ieşi din sine şi a se manifesta la un moment dat. Uneori, poate fi o izbucnire, alteori o revărsare de spiritualitate, cu impetuozitatea unei cascade. În alte cazuri însă, creşterea se face discret, nespectaculos, pe nesimţite.
Parcurgând lirica lui Valentin Marica, nu poţi să nu constaţi, ca de altfel şi în volumele anterioare, mesajul profund religios, care se degajă, încă din titlurile, foarte inspirate, însoţite de explicaţii: Metanii, versuri; Vecernii, versuri; Cruci în deşert, versuri, Ziua canonului, versuri; În naosul râului, versuri, Manuscrisul de jad, versuri, Schitul numelui, versuri, ediţie bilingvă română-franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan; Îndurarea amiezii, versuri, Marele Premiu la Festivalul Naţional de Poezie „Credo”, 2007; În apa Duhului, publicistică Marele Premiu la Festivalul Naţional „Romulus Guga”, 2009; Ceasornic de lut, versuri, 2009.
Ca să nu mai vorbim de titlurile poemelor spirituale care sunt şi ele foarte inspirate. Să poposim asupra câtorva poeme ca să pregustăm măcar, puţin din ceea ce a simţit şi trăit Valentin Marica, mergând pe urmele paşilor lui Dumnezeu făcut om pentru oameni.
Mai întâi a zărit cum: „În abur / se ivesc / chinoviile cuvintelor…”
Apoi a simţit „Balansul îndoielii…” şi cum „Aburul alină rana pietrei. /
Înghesuie spaima. / Giulgiul cuvintelor se face abur…” Şi deodată s-a trezit în următoarea ipostază: „Ţin în mâini hăul…/ Cineva mă pândeşte de după secera lunii.” (Cuvinte înlocuind cuvinte).
Ce poate fi mai sugestiv decât imaginea unui om care ţine în mână hăul? Este o perspectivă aproape înspăimântătoare, dacă nu am şti că undeva, aproape de noi, există Cineva care să ne apere, să ne apuce de mânecă, de braţ ori de umeri şi să ne schimbe direcţia, astfel ca piciorul nostru să nu alunece…
Etapele parcurse în acest periplu spiritual sunt consemnate cu scrupulozitatea jurnalistului care-şi notează până şi pauzele dintre două cuvinte. De pildă, la Biserica Nunţii, ca şi în alte locuri, mai întâi se pregăteşte, apoi se instalează în acea stare de graţie propice trăirilor intense: „Purtam pe umeri Biserica Vinului / ca pe un coşciug alb, / ca pe o coadă de şarpe strivită de fulgerul fricii. // Umerii îmi erau bulboane de râu. // Îmi căutam numele / şi căutam muntele de sare pentru somn, / lovind în pâinile din stupul de aur / şi-n aerul ce surpa candele…// Sub candele, se poate muri ? (Şi ochiul era o boabă de strugure…)
Valentin Marica, nu numai că găseşte formule de exprimare sintetică a celor văzute, dar, cu o ştiinţă care ţine de har, esenţializează toate acestea, la fel cum japonezii adună într-un rotund de 17 silabe o întreagă lume, de la concret la abstract, păstrând viu spiritul.
„Legea morală din mine şi cerul înstelat deasupra mea” – cum s-a exprimat filozoful Immanuel Kant – aserţiune preluată şi de gânditorul francez Blaise Pascal – acestea constituie reperele fundamentale ale creştinului. Dar, când te afli lângă cununa de spini, ce alte cuvinte poţi găsi, decât cele în care să-ţi ceri cu smerenie, iertare: „Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor… // N-am frământat destul strugurii pământului, / până la luciu, / până la strigăt, / dar, / ştiu să arăt cu mâna spre cer”… (Lângă cununa de spini…).
La „Piatra ungerii” – poetul simte cum sudoarea de sânge a lui Dumnezeu îi pătrunde sub cămaşă şi cum, îl naşte din nou tăcerea: „Vreau să-ţi ţin, Doamne, lacrima de sânge / sub cămaşă. / Ţi se cuvine răsufletul meu, / când văd cum se coace picătura de mir…// În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască. // Pironit în veşnicia ta, / nu voi mai plânge în somn…/ Mă naşte, din nou, tăcerea…”
Ce am mai putea spune în faţa acestor stropi de rouă divină, acestor lacrimi de mir care ne tămăduiesc şi ne înalţă?
Să-ţi speli mâinile cu piatră până „ţâşneşte fir de apă din rana cerului gurii…” – poate fi un vis mistuitor în care aştepţi să apară dropii. În locul unde vieţuieşte lacrima şi „nu zboară niciodată păsări” – „cu lumină pe lumină călcând” – poţi să te ghemuieşti în trezie ca peste leagănul fiului… (Pleoapa Sfântului Sava).
Iată o rugăciune tulburătoare în poemul „Cei morţi şi cei vii”:
„Fă-mi, Doamne, braţe mai lungi, / din lemnul nădejdii, / să le cuprind, celor ce învie, hotarul de lapte cald, / cum cuprind, pe muntele moale, poienile Fericirilor!”
Se ştie, sufletele celor plecaţi sunt în comuniune cu ale celor rămaşi, de aici, articolul din Crez sau din Simbolul Apostolilor, referitor la „împărtăşirea sfinţilor” – care se roagă pentru noi şi, la rândul nostru, ne rugăm pentru cei plecaţi în lumea în care şi noi vom ajunge.
Poemele spirituale ale lui Valentin Marica au o particularitate: ele îţi fac osicioarele sufleteşti să tresalte, te pot durea până în măduva sufletului şi doar cu un singur regret rămâi, după citirea lor: că nu sunt mai multe…Această sete ca după apa cea vie de la Fântâna lui Iacob, te însoţeşte mult după ce le-ai parcurs şi te îmboldeşte să te întorci la ele. E principalul merit al acestor scrieri admirabile, înălţătoare, în care fiecare cuvânt poate fi o şoaptă de înger. Aerul sfânt pe care-l degajă cuvintele poetului poate echivala cu mireasma de santal ori cu aroma de mirt sau de mosc răspândite în aerul Ţării Sfinte. Pregustăm, inspirăm şi ne inspirăm şi noi, măcar o cirtă din ele.
„Dacă putinţele acestea nu sunt spini, / ţi le pun la picioare, /tăceri peste moartea ce calcă pe moarte…” (În împărăţia ispitei) – i se adresează poetul lui Dumnezeu.
Şi iată-l pe autor „…la Beit-Lehem” la „Casa Pâinii”: „Mai presus de Fiinţă, / munţii se adună în susurul pâinii, / pe când Adonis moare cu faţa la pământ. // Ispita îşi leapădă luciul…// Pe piatra scrisă de copitele asinilor /
e atâta înfometare…// Începe ziua şi zorii seacă zori.// Colbul lor e şters de alunecarea fluturelui / în umbra visului. // Păianjenul întinde fiorul lacrimei /
peste muchii de văzduh / şi-n Peştera unde durerea caută / smirnă şi tămâie.//
Din pâine cresc naosuri.”
Se ştie, un creştin este un vas ales în care Duhul Sfânt toarnă alesele virtuţi şi ploaia de daruri ale Sale. Cu măreţia smereniei, poetul spune:
„Puteam fi cuvântul prin care să te strig…// Puteam să fiu păzitorul icoanei, Doamne, / mâna ce apără căldura candelei / sau tăcerea untdelemnului…//
Sunt vasul gol…// Peste ape s-a făcut curcubeu altcineva. // Prea târziu am băut vinul măslinilor. // Sunt numai ţărână, / neamintindu-mi lacrima spicului.” (Întâlnindu-Ţi slava…).
Fie că ajunge la „Stânca lui Israel”, acolo unde, cu blândeţe, „Degetele răsfirate / ating giulgiul cu miresme, / ating cuvintele răsfirate / în lamura arborelui fulgerat…” – fie că se află la Marea Tiberiadei unde autorul spune hotărât: „Voi călca pe apă. / Voi călca pe spinarea cuvântului…// Aerul,
apăsându-mi umerii, / apăsându-mi gleznele, / întinde în părul tău de apă, Tiberias, / tăcere de stea. // Cum să ţin în mâini tăcerea de stea? (Tiberias, părul tău…) – poetul are aceeaşi evlavie şi reverenţă faţă de locurile pe care calcă. Se simte emoţia în gest, cuvânt şi tăcere, se simte în roua lacrimei şi în boarea respiraţiei. Iată-l Stând în genunchi…: „Înfloresc în teamă. // Petalele ating marginile lumii. / Închid ochii să văd Începutul…”- precum primul om în ziua a şasea a Creaţiunii, înainte de Cădere, când era pus stăpân peste Eden şi se străduia să dea nume tuturor făpturilor.
Ajuns apoi, „Târziu, la Ghetsimani” – unde, încep pătimirile: „Calc pe venin şi pe miere sălbatică…, / pe zdrenţele vicleşugului…/ Bat în cariatide de cer, ca în toacă, la vecernie, / lemnul să se aprindă, îngropându-mi frica.// În crestele goliciunii mele presar vaiet / şi pulberea frunzei ce adie moartea…// A fost şters tot sângele de pe odăjdii…// Mă tem şi mă înveselesc…// Târziu, rup din pâinea dulce a lemnului dulce.// Îmi ung trupul cu laptele lemnului dulce,/ adormind în hotarul de argint / unde stă, îngenuncheat, soarele.// Aici se taie pomul fără de rod. // Aici moare puiul de viperă…”
Oricine calcă Pământul Sfânt, nu se poate să nu parcurgă de-a lungul celor 14 Staţiuni, traseul străbătut de Iisus, cu crucea în spinare, până la Muntele Căpăţânii, adăugând puţin din supliciul personal, de-a lungul acestui drum auster pe care au curs lacrimile Maicii Fecioare în ziua Răstignirii. Să-l însoţim şi noi pe „Via dolorosa” pe poetul Răzvan Ducan, pe urmele lui Iisus: „Se amesteca răsăritul cu asfinţitul / într-un anevoios dangăt… / Trupul îşi vărsa bobul ispitirii; scos din temniţe. / Din mila lui Dumnezeu…/ mâinile nu luau destul./ Tălpile nu acopereau osânda…,/ nefiind cât gurile deschise spre mine, / îmbiindu-mă să rup din piatră ca dintr-o inimă, / să-mi străpung coasta, să fie apă mai multă, / pentru spălarea Cuvântului. // Fiecare pas învia fuior de jar…// Aş fi putut incendia porţile cucutei”.
Sunt stări care nu se aseamănă între ele. Sunt stări hărăzite o singură dată în viaţă. Sunt stări care generează stări diferite. „În cercul de apă împietrită
îmi prind mâinile… / Atârn / ca o pasăre lovită de fulger. // Îmi caut giulgiul.//
În moartea Ta îmi aştern moartea. // În aura Ta visez să calc vălul morţii. //
Aud cu auzul Tău… / Văd cu văzul Tău : / Ce lungă e cărarea! // În jur se leagănă/ iarba rară a ultimului cuvânt.” (Iarba Golgotei)
În sfârşit, „La Fântâna Îngerilor” – „Tremurul crucii, / în tremurul ochilor mei, / apasă iarba cuvântului. // Ziua e tăiată în bucăţi… / puse peste crengi de măslini / să se usuce”.
Şi mai departe-n călătoria spre sine: „Privind Valea lui Ioasafat”:
„Umbra nu se poate-ntinde…// Gura nu poate vesti…/ Mâinile nu pot atinge; şi pasărea…/ nu poate să moară…” şi fără oboseală „Căutând fântâna lui Iacov” „Sub geana măslinului, aburii îmi săgetează mâna. / Valuri de aburi. // Gândul prinde în gheară fiecare val…// Urc pe crucea răsăritului de apă…// Azi, eu voi fi răstignitul / pe mal. // Suliţa îndoielii îmi străpunge coasta cuvântului…// Silabisesc / numele celui ce sapă fântâna”.
Densitate de gând şi cuvânt, densitate de spirit. Poemele respiră har din Harul celest ce se revarsă din belşug peste creştete, peste inimi.
Două ipostaze „La izvorul Mariei” (I): „Fericiţi cei cu rana deschisă, /
bătând în cerul apei. // Pântecul abureşte în văzduhul poruncii…” şi II: „Cuvântul, sub candelă, / strânge la piept / tăcerea iederei…// Pe frunte apasă jarul sărutului…// Mâinile încrucişate / se fac lumânare / şi ard./ Cât, oare, vor arde?…”
Fiecare etapă a călătoriei înseamnă o nouă treaptă urcată.
De o frumuseţe de negrăit este poemul „Pasărea Răstignirii” – simbol al Jertfei Supreme a Mântuitorului. „Pasărea Răstignirii: Mâini lungi de lumină îmi cuprind mâinile… /şi mâinile mele cad pe umbra suspinului / şi mâinile mele cad pe şira spinării celui mai răbduriu lemn. // Vine pasărea, cu dimineaţa răstignirii pe aripi. // Nu şiroaiele durerii mă cutremură, / ci surâsul…”
Şi de la Biserica Naşterii la Cana Galileii „năvodul mâinilor” în tresăltare şi ardere de rugul neliniştii, lângă obrazul brăzdat de lumină al păsării poemului:
Năvodul mâinilor – la Biserica Naşterii…: Scap pâinea din mâini, / văzându-Ţi mâinile…// Când mirul e soare, / numai mâinile Tale se fac rame de aur…// Şi cad…// Cad peste suspinul meu, / la gâtul măslinului…// Tot ele / se înalţă ca păsările nunţii, / se înalţă peste suspinul meu / cel de-a pururea…”
Şi, susţinând această idee: „Împreunarea mâinilor tale: Împreunarea mâinilor Tale, / ca un pântec zvâcnind…// Rugul arde, iar. // Împreunarea mâinilor Tale, / ca o gură de fântână…// Greu se aşază cuvântul în ordinea aceasta. / Greu urmează arătarea cu degetul / a Sfântului Alb.// Împreunarea mâinilor Tale, / bot umed peste valul ce arde.”
Şi iată-l pe Drumul Căpăţânii, la a treia oprire: „Golgota, a treia oprire…:
Creşte raza zilei…// Îmi pipăi obrajii… / Găurile lacrimei sunt şterse? / Deşertul pieptului se adună / ca pânza pusă la albit în iarba lunii mai. // Văd mai bine gleznele-n durere. // Albesc ochii pietrelor…/ Murmură. // Eu sunt în murmur. //
Dacă acum plec, / când voi îmbătrâni, / vreau să fiu aici…”
Micropoemul „Muntele Fericirilor” – deşi alcătuit din două distihuri cu versuri cât se poate de scurte, desăvârşeşte rotundul ideii: „Musteşte piatra…/ Se răsfiră trupul…// Fericit cel cu trup / fără umbră…”
Sunt locuri în lume unde, odată ajuns, nu-ţi mai vine să pleci. Pornind de la pericopa neotestamentară care ilustrează episodul ”Schimbării la faţă” pe Tabor, (Mt. 17, 1-13; Mc. 9,2-13; Lc. 9, 28-36; ) pentru orice creştin, Taborul rămâne şi peste mii de ani, un astfel de loc, plin de lumină divină unde ai vrea să rămâi pentru totdeauna, fiindcă în acastă Lumină se află Hristos. „În cerul Taborului: Am venit aici să murim…// Cu o mână pe altarele lăncilor, / cu cealaltă pe zarea altarelor de ceară…/ Gura nu poate mesteca boaba de pâine./ Lăncile iau forma aripilor / sub cununile ce împrejmuiesc suflarea sfinţilor.// Cu mâinile goale am venit / în desişul cerului, / să luăm coperământ pentru colina vămilor.// Zăbrele au ars ziua întreagă…S-a dezvelit Cerul. / Strângem subsioară cenuşa şi…lacrima măslinului.”
Nu trebuie să mergi prea departe ca să ajungi acolo. Locul se află în sinea ficăruia. E dasein-ul nostru, locul de unde survine fiinţa.
În sfârşit, locul Sfântului Mormânt este reperul care ne leagă unul de celălalt cu fire freatice. Este locul de unde a izvodit Mântuirea. Chiar dacă acolo nu se mai află trupul care a stat prizonier din iubire trei zile sub piatră, înfăşurat într-un giulgiu, îmbălsămat cu parfumul mironosiţelor.
Locul poartă URMA DUMNEZEIRII OMENEŞTI a lui Iisus Hristos.
„Somnul Sfântului Mormânt: Căutăm malul / în noaptea Sfântului Mormânt…/
Miezul de noapte de mult şi-a bătut metaniile. // Vasele dimineţii se revarsă. //
Din apele lor, zorii îşi adună turma mieilor albi…/ Buzele le-au albit marginea /
în săruturile mirului…/ Ca un pântec cu coajă de pâine e vasul…// Întind pe pântecul alb / cămaşa somnului / uitată în ungherul pizmuirii”.
Atingând cu tălpile, cu mâinile, cu privirea, cu inima, aceste locuri, creştinul reînvie în memorie principalele evenimente cristologice.
În Grădina Ghetsimani, pelerinul se cutremură de frumuseţea crudă a măslinilor, martori ai sărutului vinovat de înaltă trădare. Vândut pe-un sărut mincinos, ah, sufletul doare până la os!
„La Gat-Shemen, unde se coace pământul: Aici, / o singură aripă îmi atinge cuvintele. // Tot mai puţine…// Le va apăsa fruntea / la miezul nopţii sau la miezul zilei? // Cu lemnul verde sau lemnul uscat? // Le va arăta / haina cu noduri ale păcatului? // Îi ies în faţă / cu un spic de grâu în mână…”
Poemele acestui autor au, fiecare, un sâmbure teologic. Ele izvodesc dintr-o credinţă nestrămutată, nu neapărat inclusă în canoane, ci simţită până în ultima fibră a inimii. Puţini ajung la o asemenea adâncime a credinţei dar şi la o limpezire de spirit care izvorăsc din ea. Icoanele vorbesc. Pericopele evanghlice strigă. Locurile îţi fac plecăciuni şi te îndeamnă la adâncă evlavie. Tu nu poţi decât să taci şi să te rogi. Uneori să mai şi lăcrimezi pentru Domnul. Să fii părtaş, adică, precum Simon din Cirene, care a dus crucea Mântuitorului, la început silit, DOAR ASTFEL CUNOSCÂND CINE ERA IISUS.
În faţa miracolului Învierii „Stă viaţa / cu capul în pumni / peste cingătorile milei…// Să faci doi heruvimi de aur! -/ îi porunceşte Domnul lui Moise…// La auzul acesta, / viaţa se trage înapoi / ca Iordanul / când se îmbracă în cămaşa botezului…” (Anastasis).
Dar ca să ajungi la Înviere trebuie să treci prin supliciul crucii, prin pustia Iordanului, prin trădare şi moarte: „Fir de iarbă fiind / cum să mă apropii de foc? // Abia am căzut din braţele Tale… / Pe întinderea apei am căzut. /
Am plâns mai întâi, apoi m-am botezat. / Valurile erau aripi. / Veneau din învierea cerului, / din nesfârşita înviere a cerului, / din hohotul urcat la cer /
când ziua e numai îngenunchere. // Mă răstignesc, / dar lemnul meu putrezeşte”
(În pustia Iordanului).
Sala Cenacolului, numită şi „Foişorul Cinei” – îi trezeşte autorului simţăminte pioase: „Peste râul de piatră lucie, / Aburul gurilor flămânde încălzeşte veşnicia…// Strâng în mâini flori de sare…/ Le împart în patru colţuri de masă.// Timpul nu se măsoară în clipe…/ E doar un tremur prelung./ E doar harfa trupului străpuns…”
Aflat „În calea magilor” – cu ochii la Steaua cea vestitoare, poetul trăieşte, de asemenea, clipe unice: „Genunchii apasă fagurele…// Răsăritul şi apusul / soarelui au aceeaşi înmărmurire. // Acum… / ştiu câtă aşteptare măsoară ştreaşina genelor. // Toată calea e în sânul meu. / A luat locul inimii şi răsunetul vorbei…/ Altarul de aur, smirnă şi tămâie / e pruncul din mâinile mele. // În umezeala ochilor / calea magilor lasă lăcaş”.
Poezia religioasă a lui Valentin Marica este alcătuită din cuvinte şi tăceri prelungi, semnalate cu puncte de suspensie. E loc destul aici pentru meditaţie şi interpretare, fiecare după propriile trăiri.
E o poezie metaforică cu simboluri creştine vizibile şi ascunse care se distaină treptat sub lumina credinţei.
Beatitudine: „Înşir pe crestele frunţii boabele rozariului. // Mă încoronez cu boabe de grâu…, / boabe care văd, boabe care aud, boabe care adorm… / Boabe care visează stâlpul de foc”.
Iată o ilustrare perfectă a simbolisticii lui Valentin Marica:
„Osul deşertului: Osul deşertului e în oasele mele. // Gândul e os al deşertului…// Numai Fecioara în vis arată cu degetul râul. / Mă spăl în apa visului Preacuratei / şi sunt cumpănă, … fără de fântâni…// Osul deşertului se îndoaie ca ramul de salcie”.
Lirică panseistică, sapienţială, sacră, cu accente vădit creştine, poemele din acest volum înalţă şi îngenunchează într-o continuă stare de graţie, „Sub genunchii Taborului” – acolo unde se află încă, genuin, „cântecul cuvântului”.

autor CEZARINA ADAMESCU
22 iulie 2010

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: