Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Valentin Marica – ÎN APA DUHULUI

Valentin Marica, „În apa Duhului”, Jurnal de reporter în Ţara Sfântă”, Editura Nico, Târgu-Mureş,Volumul are ataşat CD-ul – In apa Duhului – cu secvenţe sonore din Tara Sfântă

SCRIITOR PE ZĂPADA DIN PALMĂ. O URMĂ ÎNSCRISĂ ÎN VEŞNICIE.

Motto:

„Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind mâna spre El”.
-Constantin Brâncuşi-

După un jurnal liric fascinant în care aflăm locuri şi imagini din Pământul Sfânt, scriitorul mureşean Valentin Marica întreprinde o incursiune iniţiatică, în sine şi dincolo de el însuşi, transpusă sub forma unui jurnal-reportaj, incursiune prilejuită de pelerinajul în Ţara Sfântă, moment crucial în existenţa fiecărui creştin de bună voire. E vorba mai curând de un buchet generos de gânduri şi impresii, cu adiere de mosc, parfum după care ne-am deprins să-l recunoaştem pe autor, în toate cărţile sale.
Un om în căutarea Hiperboreei, a Raiului din care a purces înainte de începuturi. Nu timpul proustian, pierdut şi apoi regăsit şi iarăşi pierdut îl preocupă pe Valentin Marica, ci Raiul. Iar nostalgia acestui Paradis pe care trebuie de pe pământ să-l recâştige, îi motivează demersul spiritual până la izvoarele sinelui. Însuşi motto-ul ales este foart nimerit: „Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastră (…) Marea durere a existenţei terestre naşte şi sporeşte lipsa lui. Un sentiment de rămaşi-pe-dinafară ne dă surdul impuls de-a scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem”. (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996, p.85).
Călătoria întreprinsă la locurile unde se mai văd încă paşii Mântuitorului – este ea însăşi „o urmă înscripţionată în veşnicie”. O urmă cu multe puncte de convergenţă:
„Să vezi Izvorul Buneivestiri, Casa Sfântului Petru la Capernaum, Rotonda cu 18 coloane de piatră a Bisericii Învierii, Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret (Kinneret), pe care a mers Mântuitorul, cetatea unde Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce, Via Dolorosa, locul aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, Mormântul Maicii Domnului sau urma ei inscripţionată în veşnicie, pe o piatră din Muntele Măslinilor, să vezi Muntele Sinai, Pustiul Hozeva, locul în care a fost înmormântat craniul primului om, Adam, chivotul de pe Sfânta Masă a Bisericii Învierii dăruit la 1844 de principele Moldovei, Mihail Sturdza şi soţia sa, Smaragda, Tabka înmulţirii pâinilor şi peştilor, să te îmbraci în cămaşa albă a acestor soli biblici e ca şi cum ai urca în Dudul lui Zaheu; spre a sorbi, apoi, cuvintele Mântuitorului: Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta…”
Amplul reportaj al lui Valentin Marica este ca un ospăţ spiritual din care guşti cu prudenţă, din teama de a nu se sfârşi bunătăţile. El este presărat cu citate biblice, spicuiri din înţelepciunea lumii, pilde, informaţii despre locurile vizitate şi, mai ales, propriile reflecţii ca şi interpretarea unor pericope biblice în chip original şi pertinent, aşa cum sufletul şi mintea i-au dictat autorului.
Personajele, sunt de asemenea în strânsă comuniune, indiferent dacă sunt din Vechile sau Noile Scripturi, fie personaje istorice, ori religioase, până la cele din zilele noastre.
Toate experienţele umane au ceva pilduitor în ele. Fie că sunt bune şi ne amintim de el cu dragoste şi nostalgie, fie că sunt mai puţin reuşite şi învăţăm cum să evităm situaţiile similare.
Atent la „vocile luminii” – Valentin Marica se adânceşte până la rădăcinile Cuvântului Biblic, încercând, după puteri omeneşti, să-i extragă sevele şi să presare sămânţa lui în pământ roditor, aidoma Semănătorului din pilda evanghelică.
El este urmărit de personajele cu impact direct în suflete, mari convertiţi, cum sunt: Zaheu, femeia samarineancă, orbul din Ierihon ş.a. şi uneori se substituie acestor personaje. Peste tot locul, autorul presară seminţe de gând sub forma unor axiome, fraze aforistice, frânturi lirice specifice firii sale sensibile.
Valentin Marica găseşte un inspirat mesaj în fiecare pericopă, în fiecare întâmplare, construind chipul şi caracterul creştinului autentic după modelele preexistente.
Însă felul cum ştie să extragă miezul şi semnificaţia fiecărei întâmplări, din mici elemente constitutive, relevă cu adevărat arta lui scriitoricească şi gazetărească.
Locurile cu adevărat istorico-creştine sunt de natură să işte trăiri pe măsura importanţei lor, ducând, de cele mai multe ori la manifestări evlavioase şi de pietate populară, la adâncirea virtuţilor capitale şi teologale lăsate moştenire de Istoria, Cultul şi de Tradiţia Bisericii Ortodoxe Universale şi a celei Româneşti, cu predilecţie. Modelele întâlnite şi scoase în evidenţă sunt relevante.
Arderea lăuntrică dar şi efervescenţa religioasă exterioară, se îmbină perfect într-o autentică trăire religioasă: „Suntem în Ţara Sfântă, în locurile de nevoinţă duhovnicească, pentru că Hristos e mereu la Fântâna lui Iacov, cu credinţa că apa vie a fântânii ne va face să nu ne mai tăiem faţa în două, dându-i o parte lui Dumnezeu şi alta diavolului. Pe pragurile acestea biblice (conştientizăm ce însemnăm?) ne suntem proprii ghizi, îndreptându-ne spre neînsetare: Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viaţa veşnică. Cuvintele acestea, atât de bine ştiute, spuse aici, la rădăcina lor, îşi măresc lumina; devin „imperii de lumine”.
Paralel cu toate aceste dezvăluiri, aflăm şi lucruri interesante despre locurile şi tradiţia Pământului Sfânt.
„Ştiam că râul Iordan e pomenit în Biblie de 150 de ori, că Yarden în evreieşte înseamnă cel care coboară, că după războiul de 6 zile din 1967, mănăstirile de lângă Iordan au fost închise, ele intrând în fâşia de graniţă a statului Israel, părintele Damian fiind împuşcat, întrucât a refuzat să părăsească Schitul Românesc de la Iordan, ştiam că Bethleemul a fost mai întâi numit Efrata ( Şi tu Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel), ştiam că Zidul Plângerii e locul rămas, după distrugerea romană din anul 70, din Cetatea lui David, unde se află Chivotul Legii, dar toate acestea, spuse în casa lor, primesc o demnitate a spunerii şi au, de acum, literă de lege. Sfântul Serafim de Sarov spunea că a ajunge în Ţara Sfântă este scop unic al vieţii pământeşti”.
Autorul ştia iar acum ştim şi noi, ceea ce e remarcabil, pentru că reiterăm trăirile sale mistice. Participăm la emoţia sa, pe care are darul să ne-o transmită. E ca şi cum am fi fost acolo. Cine se încumetă să scrie despre toate acestea este un mare temerar, dar şi un spirit generos care ştie să facă daruri. Şi darurile sale sunt adevărate delicii spirituale.
„Prea târziu bem vinul măslinilor?
Acum mi se dezleagă mâna…Acolo aş fi putut scrie pe piatră. În Evanghelia lui Ioan, Iisus s-a aplecat jos şi a scris cu degetul pe pământ. Nicicând nu a tremurat mai tare litera scrisă în carnetul de reporter. Tremura litera, căci tremura mâna; tremura mâna, căci tremura gândul… Am notat, parcă desenând… Sfinţeam, pe pagină, subiectul şi predicatul; căci totul era sub văzul icoanei şi sub văzul lui Iisus. Nu ştiam, atunci, că ajuns acasă voi adăuga atribute şi complemente, spre a săvârşi lucrarea. Dacă l-am cunoscut pe Dumnezeu, acolo, fiecare în felul nostru, El face să voim spre a săvârşi…”
Caracteristica principală a scrierilor lui Valentin Marica este lirismul, trăirea unei stări continue de Poezie… El face ca totul să devină poezie, aşa cum regele Midas prefăcea totul în aur la simpla atingere. Valentin Marica îşi aşează sufletul pe tavă şi ne îndeamnă să-l privim. Confesiunea lui este absolut tulburătoare prin sinceritate, prin lipsă de artificiu, prin trăire lăuntrică:
„Au năvălit zorii, ca nişte trupuri înalte, cuprinzându-mă în laptele lor cald. E 5 şi 3o de minute; ora aceea, din ziua aceea, când Dumnezeu a cuprins-o părinteşte în braţele Sale pe Cezara. Afară, cerul are tremur de lacrimă; ca atunci…
Îmi recapitulez visul nopţii…
Scriam despre Ţara Sfântă. Paginile luau forma unei lumânări. Cezara era lângă mine, bucurându-se că scriu…
3 iulie, dimineaţa, încep să scriu cu adevărat jurnalul. L-am scris în gând. Îl am, cu prescurtări, în bloc-notes. Îl rescriu. Pe un giulgiu ce-mi pare văzduhul întreg. Nu voi fi doar martorul, privitorul atent, neiertător, ochiul pe deplin al reporterului. Voi fi umblătorul între mirare şi căinţă, blândeţe şi spaimă, atingând rana pietrei şi cerul ei. Eu nu doar am văzut, ci am atins, am îngenuncheat, ştiind că „timpul meu se spânzură de veşnicie…” Eram, sunt, fărâma şi întregul…
Parcă se deschid toate cărţile preferate ale Cezarei. Fotoliul ei e înflorit. Spicele aduse în ziua de Rusalii de la Schitul din Dumbrăvioara scânteiează. Cezara îmi poartă mâna pe pagină, cum îi purtam eu mâna pe caiet la începutul clasei I-îi.
A izbucnit soarele! Lucian Blaga se întreba de ce omul nu este ca soarele. Astăzi, mai mult ca oricând, vreau ca omul să fie ca soarele; umblător prin cer.”
Pe canavaua dintre realitate şi imaginaţie balează prezentul acerb şi necruţător care ameninţă să devină trecut irevocabil. Cine poate opri clipa? Simţi neputinţa, te străduieşti s-o depăşeşti şi zidurile ţi se ridică în faţă.
„Ieri, 2 iulie, la Ierusalim, un buldozer condus de un palestinian intră într-un autobuz, rănind grav 3o de israeliţi.”
Fiecare om îşi construieşte în viaţă propriile sale „locuri sfinte”. Chiar dacă uneori nu au nimic de-a face cu sfinţenia. Depinde cum le percepe fiecare, dar, mai ales, de orizontul lui de aşteptare. Pământ sfânt poate însemna pentru unii semneni: teren arabil, teren cu petrol, palate, avuţii, tot ce e strălucitor şi costă imens. Cine nu şi-a închipuit cum este Ierusalimul? Şi autorul are propriul colţ de Ierusalim unde nu pătrunde răutatea omenească. Unde-şi construieşte nădejdea.
„În Ierusalimul meu nu bântuia blestemul şi moartea. Dimpotrivă, la tot pasul, învia Iisus. Acolo era ceva mai adânc decât noi înşine; după cuvintele Sfântului Augustin. Acolo era preoţia iubirii. Vocile luminii. Demonii neiertării, ai nerăbdării şi aroganţei erau răpuşi. Cu ramurile verzi ale gândului îl întâmpinam pe Domnul în Ierusalimul născut în suflet… Înţelegeam că ne pierdem, când nu ne căutăm destul. Ziua îşi strângea în pumni zorii, să nu-i lase să se prelingă în venin. Nădejdea îşi afla vatră, vorba poetului. Pe când, vorba filozofului, creaţia geme şi aşteaptă să fie restaurată. Dorurile de mamă, de tată, de copii, de pământ reavăn creşteau în dorul de Dumnezeu. Să fie dorul de Dumnezeu esentia lumii?”
Cu delicateţe şi multă discreţie, autorul ne ia de mână şi ne introduce „în vremea aceea…”
„Numai că noi stăm, Acum, pe 2000 de ani şi ne grăbim spre porţile Cetăţii Ierusalimului, spre Muntele Înălţării, spre Bethleem, spre necuprinsul mântuirii. Suntem între lumi.
Mergem înspre Ceasul Întâi…”
Paralel cu înaintarea spre obiectivele propuse de ghizi şi organizatori, se adânceşte şi trăirea interioară, coborârea în sine.
„În Grădina Ghetsimani păşeşte mai întâi omul din mine; apoi ceea ce sunt pentru a avea bucata de pâine a fiecărei zile; omul cercetând locul, dar şi locul cercetând omul; întrebându-l…
Ne înveşmântăm în linişte; într-un ireal…; în blândeţea verdelui Grădinii; în inefabilul acestui patrulater în care au dospit cerul şi pământul, divinul şi omenescul, pentru geneza mântuirii; alăturându-se, din imediata apropiere, liniştea Mormântului Maicii Domnului, cea a Peşterii Ghetsimani şi cea a laudelor. Încercăm, în lumina gândului, să învelim impunătoarele trunchiuri, adăposturi ale chinului, cu textul laudelor… E un fel de rugăciune. Lângă o hiperbolă a Ţării Sfinte, cea a trunchiului din Ghetsimani.
Putem lua din veşnicie… Cât de frumos ne aşteaptă, cât de răbdătoare…”
Tot textul este de un tulburător inefabil, este „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru”.
„Trunchiurile măslinilor sunt chipuri ale privegherii; trupuri pe care s-a îngrămădit timpul, chemând la priveghere. Atingem liniştea. Dar, înfiorarea cosmică de Atunci reînvie, ca în tabloul lui El Greco, în care Grădina Ghetsimani e o cămaşă roşie a pătimirii, prin care Mântuitorul ia asupra Sa păcatele lumii, sau ca în celebra pictură a lui Giovanni Bellini, Agonia în Grădina Ghetsimani, cu aura mistică a nopţii tragice.
Fiecare măslin îmi pare un potir al îndurării; un teasc al mistuirii. În ebraică, gat shemen înseamnă teascul măslinilor. În Vremea Aceea, măslinii păreau că vor să fugă din loc, să nu vadă cumplita strivire. Iisus lupta cu soarta…, inscripţionează poetul. Îngân silabe. Goliciunea mea mă sperie…”
Şi aşa cum „abisul cheamă abis” şi starea de graţie este născătoare de pronie. Ea recheamă stări de pioasă reculegere şi meditaţie în liniştea umbrei măslinilor.
„Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii vorbesc. Se fac iconostas. Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se amplifică.”
Pelerin în „Ţara Dorită”, în „Ţara Hărăzită” – poate fi doar cel care poate trăi pe deplin emoţia acelui Timp în care Mântuitorul a trăit alături de oameni, luând chip omenesc, fără să se lepede de natura Sa Divină, s-a dat pentru noi, Jertfă de ispăşire. Şi cu adevărat nu îi este dat orişicui, dar numai celor pe care Dumnezeu i-a chemat, i-a ales, i-a binecuvântat, le-a dat nume, i-a trimis să-L vestească, pentru ca apoi, să-i mântuie.
„Ieşi dintr-un timp abulic, disputat până la ridicol, aşteptând să deschizi uşa spre mierea luminii. Aici cad măştile. În tine e mai multă pâine şi mai puţină cenuşă. Ochiul devine un continent. Forme joase şi forme înalte de relief se mlădiază în roua lui, sub mirul candelelor şi deasupra acestor pumni de aur strânşi, să nu se zădărnicească jertfa. (…) Cobor în grotele cărunte ale Ţării Sfinte, cele mai mari Litere ale lumii, simţind, de fapt, urcuşul spre mierea luminii. Cuprind Literele acestea şi ele mă cuprind, le aşez în slava sufletului lumii şi în slava sufletului meu, le am în mâini, pe umeri, în respiraţie, în bucuria uimirii sau pe perna somnului”.
Iată şi cea mai frumoasă rugăciune:
„Fă, Doamne, ca această zi să nu aibă seară. În paharul ei se limpezeşte taina Învierii”.
Valentin Marica îşi trăieşte credinţa, speranţa şi iubirea cu aceeaşi demnitate cu care îşi apără neamul şi locul de baştină, considerându-le repere fundamentale în viaţa creştinului.
„La confluenţa mai multor civilizaţii şi a celor trei mari religii: iudaică, creştină şi musulmană, Ţara Sfântă e Marea Făgăduinţă, locul unde kronos devine kairos, timp al harului şi mântuirii, al crucificării şi Învierii, al vestirii fără de oprire. Catavasia la Naşterea Domnului pulsează, fără de oprire, în sângele credinţei : Hristos se naşte, preamăriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul…! În Ţara Sfântă l-am văzut pe Iisus răstignit, dar şi înviat.”
Trăirile pioase de pe locurile sfinte generează amintiri personale tulburătoare din copilăria şi viaţa autorului.
„Îmbrăţişez, neîndemânatic, Ţara Sfântă, o columnă a infinirii, ca în limpedele ei să-mi văd obrazul şi mărgelele mirării ochiului. Văd trupurile pietrei, în case, biserici, cimitire şi aud trupurile vârstelor mele cum se grăbesc să se adune în columna infinirii de piatră, în altoiul luminii nădăjduirii. Dacă, se spune, ploaia e ticăloasă, în Ţara Sfântă, unde piatra înlocuieşte ploaia, piatra e ticăloasă? Nu poate fi ticălos ceva ce învederează strigătul lumii : Fericiţi cei curaţi cu inima…! Pietrele de la Capernaum, din Muzeul Pietrelor, sunt vorbitoare. Ele poartă inflorescenţe; amintiri despre învăţarea legilor lui Moise. Lângă cel mai înalt brad pe care l-am văzut în Ţara Sfântă. Cum poate fi stânca pe care a avut loc minunea înmulţirii pâinilor, dacă nu inflorescentă; lângă smochini în rugăciune; cu crengile îngenuncheate; străjeri la intrarea în Biserica Înmulţirii.”
Vorbe înţelepte de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – bizantini şi latini, Sfântul Augustin, dar şi Mircea Eliade, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie de Nazianz, părintele Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Ernest Bernea – până la Baudelaire George Ţărnea şi Julien Green ilustrează textul cu vorbe de duh, cu lacrimi de mir, cu dulceaţa şi blândeţea imaginii, semn al cultivării înalte a spiritului:
„Retrăiesc imaginea punerii mâinilor în şir neîntrerupt, trunchi ce suie până la apostoli şi prin ei până la Iisus. O astfel de cale, pentru părintele Arsenie Boca însemna înlocuirea păcatului cu sfinţenia. De cartea părintelui, Cărarea Împărăţiei, primită din bunătatea părintelui Silviu Negruţiu, la un început de iarnă, aş avea acum nevoie, deşi ochiul nu leneveşte, arde citind peste tot unde lumina lumii a scris buna-aşezare a credinţei. Aş avea nevoie de Cărarea Împărăţiei, de cărţile lui Eminescu şi Blaga, de Fiinţă şi timp, de însemnările mele despre liturghia cosmică a morţii, de fonoteca de aur de la Radio, cu voci ce înmulţesc binele, ca pe aceste tipsii de soare să aprind lumânările pe care le pun la altare; pentru ca atunci când, iar, cineva mă strigă din spate : Adu-ţi aminte de Ziditorul tău… să nu fiu cu mâinile goale…Cu mâinile goale şi cu… gândul gol…
Pe când lumina icoanelor mă înveleşte, gândul ia din cărţile iconologilor partituri exegetice desluşitoare.”
Din loc în loc, autorul presară şi impresii ale tovarăşilor de pelerinaj, într-o suită a gândurilor şi cuvintelor evlavioase trăite de aceştia, fiecare, după suflet, gând şi inimă.
Tradiţii şi obiceiuri păstrate de milenii sunt reactualizate, cu fiecare nou grup de pelerini care păşesc pe locurile sfinte. Ei se încadrează din mers în specificul locului şi îi simt pulsaţiile intime, aşa cum ar simţi, bătându-le, propriile inimi.
Meditaţia filozofică împletită în chip armonios cu cea spirituală cuprinde sufletul parcă într-o reverie fără sfârşit care-ţi aduce pe buze gustul eternităţii.
„La Sfântul Mormânt curgerea timpului se opreşte. Eşti prins în bătaia eternităţii. Nu vii şi nu pleci; eşti noul contur al propriei iluminării, la o răspântie de imagini în care clocoteşte lumina. Eşti făclie lângă miile ce înconjoară baldachinul, te frângi şi te ridici, tremuri şi te bucuri, închizi şi deschizi ochii, vezi apa Duhului, adâncimea şi limpezimea ei, cercetezi adâncimea şi limpezimea râului fiinţei tale. Căci, atunci când va lumina harul (Simone Weil), trebuie să fii acolo.”
Rugăciunile de taină din Timpul Pascal îl fac pe autor să simtă că: „Sunt, suntem în bucuria luminii şi în rana ei”.
Dar, am putea fi oare, noi înşine, rana şi lacrima Luminii?
Da.
„În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma crucii… Nu dimineaţa zilei, amiaza ei sau amurgul mă întâmpină, ci doar Lumina zilei, orbitoare în casele cărora le deschid uşa. Sunt, suntem la rădăcina luminii”.
E un timp de har continuu pentru că: „Se aude cum se coc picăturile de mir.”
Autorul explică ce înseamnă pentru un creştin popasul în aceste locuri: „Intrarea truditorului întru’ credinţă în Cetatea Ierusalimului e naştere şi nuntă, e cuvânt roditor şi tăcere roditoare, e aşezare a fiinţei între maluri ce nu se surpă”.
Sunt reiterate momentele principale din viaţa pământească a Mântuitorului, prin meditaţii, psalmi şi rugăciuni ca şi frângerea pâinii, Jertfa adusă pe altarele lumii, în principalele bazilici de pe aceste locuri sfinte. De asemenea creştinii pot vedea şi principalele lăcaşuri de cult din primele secole ale creştinismului, ceea ce constituie un prilej de reflecţie şi de pietate adevărate.
„Într-un şuvoi afectiv de bucurie, mirare, incredibil, teamă, umilinţă, nedumerire, suspin, încremenire, căldură a rugăciunii, coborâm sub altarul bisericii construite de Sfânta Elena, în Sfânta Peşteră, unde atingem, clipe doar, talpa leagănului ce mişcă omenirea spre mântuire.
Să te bucuri că auzi strigătul minunii sau să te întristezi că omul, căruia i-a fost dată minunea, o pierde tot mai mult? Cu genunchii, pieptul, pumnii, fruntea, cu râul gândului, cu tot pământul şi cerul fiinţei, le dăm clipelor acelora veşnicire.”
(…) Alcătuirea dumnezeiască a acestor locuri respinge compromisul. Fără aceasta, care ar fi punctul de sprijin al lumii?… Sunt treaz, nu simt oboseala, nu simt foamea şi setea. Când ochiul e mai viu, vine cuvântul liturgic să întărească bucuria de a vedea; repet cuvinte din Evanghelii; trupul sfâşiat se linişteşte; lutul rămâne în urma mea. Lumina e densă. E peretele meu alb şi neted, ce absoarbe zvâcnetul mâinii. Fără durere, mâna poate fi candelă… Scriu nu despre Ţara Sfântă, ci în Ţara Sfântă.”
Adevăr, cult, tradiţie şi eresuri, toate se întâlnesc în experienţele culese „pe viu” de pe locurile unde cândva, a păşit Mântuitorul Lumii şi Măicuţa lui Preacurată.
Pelerinajul îl obligă în conştiinţă pe orice creştin, 1 de a părăsi atitudinea călduţă, nehotărâtă şi de a lua atitudine fermă în ceea ce priveşte credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Însă este şi o căutare de sine, o reflexie a tot ce ai fost până atunci, un prag de trecut de la care poţi reevalua şi măsura totul.
„Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie, scria Nichita Stănescu. Mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei nedivine; mi-am spălat inima…
Mi-am spălat inima şi scriu…”
Însă esenţialul îl poate rezuma aceste cuvinte rostite în Mănăstirea Părintelui Teodosie din Pustiul Iudeii, acolo unde intră „cântecul cerului”.
„-În atâta pustietate, locurile acestea sunt atât de vii…
-Este. Suntem într-o regiune cu 18 mii de musulmani. Aici suntem 3 creştini, părintele şi două măicuţe. Vă închipuiţi! Numai mâna lui Dumnezeu ne acoperă.”
Şi aceasta, în timp ce realitatea este de-a dreptul îngrijorătoare:
„Acasă, prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate…( ca în metafora lui Ion Caraion) sau nici măcar pe jumătate. Se azvârle cu piatra în cornul ei, făcându-se tăcere în spirit. Spunea, într-un interviu la Radio Târgu-Mureş, poetul George Ţărnea : sfârşitul lumii e tăcut. Sugera poetul că nu va fi un cataclism, potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va muri.
În situl Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cultivă cartofi, Ministerul Culturii nedespăgupindu-i pe proprietarii pământului din interiorul şi din afara Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; autorii de antologii literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu au făcut-o; plouă în bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar , din senin, filozofi care, spunând anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai impunătoare decât ale catedralelor, cum scria reputatul arhitect Dan Hanganu; ducem peste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, ponei din plastic roz, cu zvastica neagră deasupra cozilor; se necinstesc simboluri religioase sub perfidia libertăţii de exprimare; se naşte o nouă limbă română, cea a inculţilor siniştri; se acaparează catedre universitare cu o lăcomie inimaginabilă a banului; sunt scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru piticii moderni (vorba lui Eminescu!), ca aplaudând, să-şi scuture rugina de pe zale.
Prăpastia e întreagă, luna e mai puţin de jumătate… Dumnezeu ne face semn să nu mai rătăcim. L-am răstignit şi-l răstignim, dar El continuă să vină la noi. Deşi, diavolul e ca roiul de albine, cum se exprima părintele Evghenie Dascaliuc de la Mănăstirea Ciolanu, îngrijorat că nu mai e frică de Dumnezeu, că se împuţinează credinţa şi greu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi greu căutăm taina euharistiei.

Prin euharistie, cerul vine zilnic pe pământ, predica părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. În Ţara Sfântă poţi rupe din cer, căci cerul vine zilnic pe pământ…”
Dar, ce scumpe devin amintirile, numărate pe bobiţele de Rozariu!
„Îmi ardeau în ochi boabele de grâu prin care, în serile Postului Mare, copil fiind, număram rugăciunile rozariului.”
În carnetul de reporter al lui Valentin Marica s-au adunat, timp de opt zile, mărturii ale creştinilor care l-au însoţit în pelerinaj ori ale vieţuitorilor mânăstirilor. Ele alcătuiesc un florilegiu subtil de învăţăminte şi experinţe de credinţă şi pilde de trăire creştinească.
Vizita la Ierihon îi prilejuieşte autorului meditaţia despre vindecarea orbului de către Iisus. Valentin Marica se substituie ACELUI ORB PE CARE PROPRIA CREDINŢĂ L-A MÂNTUIT.
„Privind aura Sfinţilor Români de pe zidul interior al Bisericii Ortodoxe Române din Ierihon (yerihu înseamnă lună calendaristică) îi repetam Orbului cuvintele şi le auzeam pe cele ale Mântuitorului: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”
Nu o dată, autorul spune: „Am lăsat acolo o lumânare arzând şi am luat de acolo o poveste…”
Şi iarăşi, nu o dată, e nevoit să spună, pe parcursul acestui pelerinaj, ca şi pe tot parcursul vieţii sale:
„Se luptă credinţa şi necredinţa. Mă vede, acum, Dumnezeu? Mă vede altfel? Pe mine mă vede altfel? Începe lupta de săbii între a spune şi a tăcea, între grâul hrănitor şi pleava deşartă, între jitniţă şi focul nestins, între egoismul de acasă şi bunătatea de aici. Iubeşte şi fă ce vrei! Porunca Sfântului Augustin mă întoarce la masa zilei de ieri. Cui i-am rupt din obrazul pâinii?
Poate că aici, sub văzul Lui, se micşorează zăpăceala fiecărui destin. Despre zăpăceala destinului propriu scria Octavian Paler în romanul Un om norocos. Când fiinţa mi se înalţă, chem cuvintele ce ard în mine, adunate în ani mulţi de lectură şi studiu, cele ce fac din apă uscat, pentru a avea drum neîntrerupt spre o Hyperboreea, pentru a mă îndepărta de ceea ce hulea în glas de foc Osea prorocul: jurăminte strâmbe, ucideri şi furturi, desfrâu şi silnicii, jale şi locuitori fără vlagă. Care e prorocul ce azi huleşte în glas de foc întunericul? Am lăsat acasă monstruozitatea răului, am adus doar fărâmele, în fundul buzunarelor, voind ca această parte de viaţă, aceste câteva zile, cât o parte de viaţă, să i le dau Mântuitorului; venind la Crucea lui cu crucea pieptului meu şi a frunţii mele, cu crucea piepturilor noastre şi ale frunţilor noastre, pe care am putea scrie cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: Ca om ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt cu totul despărţit de ele. Dar prin înfiere mă văd făcut Dumnezeu şi sunt părtaş al celor neatinse. Ca om nu am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar, ca miluit de bunătatea Lui, am pe Hristos, binefăcătorul tuturor. Căci în lumina lui Hristos – Lumina Duhului – văd ce văd. Şi cei ce văd în această lumină văd pe Fiul.”
Procesiunile descrise sunt imprsionante:
„Aici şi noaptea e răsărit de soare. Mii de lumânări ard la rădăcinile luminii, în grotele-inimi, cele ce-au fost şi sunt drumurile Mântuitorului, peste care şi-au pus temelie atâtea altare bisericeşti. Numai în Biserica Sfântului Mormânt, ne aşteaptă, la răsăritul, amiaza şi cina rugăciunii, Piatra Îngerului, Piatra Ungerii, Capela Arătării, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Altarul Sfântului Grigorie, Altarul lui Adam, Peştera Sfintei Cruci, Biserica 4o de mucenici, Biserica Sfântului Iacob , Altarul Sfântului Grigorie ş.a.m.d., altare pentru pelerinii atât de diverşi şi pentru slujbele oficiate după ritualuri specifice atâtor confesiuni creştine. Slujesc în Biserică : ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi, fiecare cu umilinţa minţii, a mâinii şi a paşilor.

Bucură-te, singura floare a tot pământul!”
Harurile primite de pelerini îi îndreptăţesc să creadă că au fost aleşi, trimişi, motivaţi de o credinţă puternică:
„Când ajungi la rădăcina luminii, ţi se dă chip de umilinţă. Poţi fi şi tu biruitorul prigonit? Leproşii erau curăţiţi, după zicerea Sfântului Vasile cel Mare, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit…
Leg fuioarele luminii de aici de cele care îmi erau în podul palmei şi al sufletului, când am plecat de-acasă. Pe Valea Oltului, spre Aeroportul Otopeni, soarele s-a jucat cu frunţile noastre, după ce, la ieşirea din Alba-Iulia, spre Sebeş, soarele nuntea într-un cireş imens, potopit de roşul-gălbiniu al fructelor, imagine proiectată, în depărtare, pe creştetul înzăpezit al Munţilor Făgăraş. Vedeam cum curge binecuvântarea dumnezeiască, simţeam cum ne apără binecuvântarea IPS ariepiscop Andrei şi rugăciunea din Catedrala Reîntregirii, cât de mare e răspunderea cu care am pornit la drum, spre lămurirea sufletului. Slavă Tatălui, au fost cuvintele ce întăreau gândul că vremea spre pocăinţă ne e dată şi că drumul nostru nu este unul oarecare. Nu pleacă oricine spre Ţara Sfântă, ne spune părintele Florin Croitoru.”
Nu e mai puţin adevărat că pelerinajul, cu atât mai mult cel din locurile sfinte de la Irusalim, „deschide căi ale spiritului”.
Iordanul este un alt reper fundamental pentru iniţierea în primul Sacrament Creştin, Botezul şi reînnoirea făgăduinţelor de la Sfântul Botez semnifică, pentru creştin începutul unei noi vieţi spirituale.
„Iordanul pare o statuie a apei. Sub incendiul solar, râul încremeneşte, învelit într-un verde tainic. Ne îmbrăcăm în cămaşi albe şi îmbrăţişăm trupul apei Marelui Botez, rugându-ne la Dumnezeul îndurărilor să ne întărească gândul şi pasul, să coboare peste neputinţele noastre aripa luminii mântuitoare.
Altădată, în Ţara Sfântă pelerinii purtau veşminte speciale. La Ierusalim, bunăoară, purtau două frunze de palmier. Veşmintele simbolice au fost în timp abandonate. La Iordan, însă, pelerinii poartă cămăşile albe ale Botezului.
Trupurile noastre intră în trupul apei, preschimbându-se. Creşte trupul dinlăuntrului meu. Simt liniştea edenică. Şirul pelerinilor e şir de cruci albe; val domol sub mănunchiul de busuioc cu care părintele Florin Croitoru ne udă, cu blândeţe, frunţile. Fiecare îşi ascultă clocotul interior, privind cu bucurie la botezul celuilalt, închinător în Sfânta Treime, preamărind cuvintele : Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!
Luăm apă din Iordan; merinde pentru întoarcerea acasă”.
De de bucuria nu poate alerga slobodă pe câmpiile visului? Realitatea spintecă precum un cuţit:
„Bucuria ochiului se restrânge. O bază militară iordaniană abandonată aminteşte de moarte. (…) De ce preschimbăm iubirea-n măcel? E întrebarea poetului. O reînvii, când în albia celei mai mari iubiri, Acolo unde am aflat Iubirea, unde am ars şi mi-au crescut aripi pe umeri, unde am jurat pe boabele de grâu curat ale fiinţei mele, la uşa Mormântului Sfânt, am văzut măcelul. Se loveau cu ură preoţi armeni şi greci. Schimonosiţi, loveau cu pumnii şi picioarele, într-o învălmăşeală de iad, confundând sfeşnicele cu bâtele. Nu acceptau prezenţa unui călugăr grec în ierarhia locului. Au intervenit oamenii legii şi civilii, mărind imaginea de coşmar. În locul cel mai luminat de pe bietul nostru pământ, cel ce dă sensul omului în lume şi perpetuează în veci marea speranţă a Învierii, s-a desfătat diavolescul. Imaginile au străbătut întreaga lume. S-a întâmplat de Arhangheli… Se ucidea nu doar trupul, ci şi sufletul. Iisus ne spune : Temeţi-vă de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul.
Vroiam să dau jurnalul la tipar. Am încremenit…!

Desigur, litigiile religioase pe locurile sfinte au durat secole. Patriarhii ortodocşi au fost zeci de ani ţinuţi departe de Biserica Sfântului Mormânt. Tratate internaţionale, precum cele semnate la Paris şi Berlin, în 1856 şi 1878, au consfinţit un status-quo, ameninţat în prezent.

Nu mai ştiu ce este ecumenismul. Nu mai ştiu, dacă să înjug dreptatea cu mândria, precum fariseul, sau păcatul cu smerenia, ca vameşul?”
Valentin Marica – un spirit deschis, primitor, generos, îngăduitor, care pledează pentru înţelegere, pentru ecumenism, aduce ca motivaţie iubirea de semeni:
„În biserica pe care o am în mine, îngenunchează, întru’ desluşire, cumpătarea, îngăduinţa, răbdarea şi iertarea.”
Şi îşi încheie periplul iniţiatic prin Ţara Sfântă, în chip admirabil:
„Am scris… în palmă?… Palma e de zăpadă…?”
Reportajul lui Valentin Marica este o scriere fascinantă, de un realism mistic care nu poate fi pus la îndoială, care conferă cititorului o oază de linişte şi pace, în această lume, din ce în ce mai desacralizată, mai nebună, nebună, nebună…

CEZARINA ADAMESCU
16 august 2010
A doua zi după Adormirea Fecioarei

Anunțuri

Single Post Navigation

One thought on “Valentin Marica – ÎN APA DUHULUI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: