Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

SINGURĂTATEA UNUI VIS DE CURSĂ LUNGĂ – ANA-MARIA BĂLAŞ – „REPLAY LA VIAŢĂ”

SINGURĂTATEA UNUI VIS DE CURSĂ LUNGĂ sau RĂSĂRITUL CONTINUU.

ANA-MARIA BĂLAŞ, „Reply la viaţă. (Jurnal de dimineaţă)”, Editura Lumen, Iaşi, 2008

Aşa cum mărturiseşte încă de la primele cuvinte, tânăra autoare Ana-Maria Bălaş şi-a propus un „flash-back în conştiinţă” – o privire aruncată în propriul suflet, o introspecţie necesară oricărei persoane, nu numai la o vârstă onorabilă, dar, din când în când, pentru a putea afla cum ne prezentăm: înaintea noastră, înaintea altora, înaintea lui Dumnezeu, după principiul „Celor trei eu”.
Celălalt eu – alter ego – propria conştiinţă – poate fi mai necruţător decât o oglindă, pentru că de el nu te poţi ascunde oricât ai dori. Şi te vezi, aşa cum eşti şi nu aşa cum ai dori să pari.
Rareori oamenii se plac pe ei înşişi, la o analiză mai temeinică. Chiar dacă faţada este „pavoazată”. Din interior pot răzbate miasme. E o operaţie mai mult decât necesară, e aproape o regulă obligatorie de igienă spirituală, ca, din când în când să facem o abluţiune, o curăţenie generală, o primenire, pentru ca aerul proaspăt să pătrundă cât mai adânc şi să putem respira mai departe.
Un spirit îmbâcsit este foarte lesne năpădit de paraziţi, de jigănii.
Poeta Ana-Maria Bălaş şi-a propus să înceapă…cu începutul…cu certificatul de naştere, cu această introspecţie. E pornită, de la punctul Zero, acesta însemnând un punct crucial, când a realizat că a trecut pe lângă lucruri, fenomene şi oameni, fără a le da importanţa cuvenită, fiindcă n-a ştiut să iubească, n-a ştiut să se bucure de ele şi astfel să le ia în stăpânire.
A-ţi ucide iubirea este echivalent cu a-ţi ucide sufletul.
„Nu cunoaştem decât ceea ce iubim” – spunea Antoine de Saint Exupery, în „Micul Prinţ”.
Dacă nu iubim, nu avem de unde şti cum sunt lucrurile. Dacă nu gustăm, nu vom şti niciodată dacă un fruct e dulce ori acrişor. Cunoaştera nemijlocită, bazată pe experienţă e mai bine însemnată decât cea care se sprijină pe intuiţie.
Nichita Stănescu spunea: „Aş minţi dacă aş spune/ că regret ceva./ Dar iarăşi aş minţi/ dacă aş spune că nu regret nimic.”
Temerile că ai putea greşi nu înlocuiesc greşeala, dar o pot evita. Însă nu putem trăi doar din temeri. Refuzul este răspunsul unui neputincios, al unui temător peste poate. Frica naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte.
Orizontul de aşteptare poate fi însă, cu totul altul decât realitatea concretă. Şi de aici, deziluziile. Şi ele fac parte din acastă plămadă numită, îndeobşte, viaţă. Să nu ne mirăm. Toate au un sens şi acest sens se rotunjeşte după inima şi gândul nostru, chiar dacă ele sunt uneori, zdrobite.
Ana-Maria Bălaş ne face părtaşi la o confesiune tulburătoare, la o experienţă unică, chiar dacă învăluită în taină. În ea ne regăsim propriile experienţe, fiindcă mai lesne e să ne recunoaştem în întâmplările altora, decât în ale noastre. De obicei jurnalele intime se încropesc la ceas de taină, noaptea, la răscrucea întunericului cu aurora, când nimeni nu vede, nu ştie, nu simte. Dar un jurnal în plină dimineaţă e cu atât mai rar, cu cât sentimentele sunt cât se poate de limpezi. Există însă şi o angoasă de dimineaţă, o anume anxietate, lipsă de orizont şi de motivaţie care te fac să nu mai doreşti a te trezi şi a reîncepe ziua cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări care ţi se par inutile, obositoare, zadarnice. O dată depăşit momentul, reintri în normal. Un eventual butonaş apăsat de un deget nevăzut, poate să-ţi repornească motoraşele şi o iei de la capăt.
Cartea este o invitaţie la introspecţie. Ea nu oferă soluţii, formule magice, poţiuni şi loţiuni, ci felii de suflet. Îşi taie sufletul în felii şi ni-l împarte. Câţi îl vor primi, câţi îl vor recepta, câţi – refuza, câţi se vor afunda în el, într-o entropie firească, rămâne de văzut. Ofranda rămâne.
Căutând acel „ceva” – Ana-Maria Bălaş, după principiul „Dăruind, vei dobândi” – ne face bogaţi tocmai cu el, adică ni-l oferă. Ea nici măcar nu ştie că-l are. Dar îl împarte. Ceea ce e remarcabil.
„Ceva-ul meu / conţine câte un pic din toate … asa că o să mă mulţumesc să-i / spun doar … CEVA. Ceva cald, ceva rece, ceva ce-ţi taie respiraţia / şi-ţi creşte pulsul, ceva ce te adoarme ca un drog, ceva ce te / protejează, ceva ce-ţi oferă şi-n acelasi timp îţi ia TOTUL! / Totul? Oare totul o fi chiar tot? Ştiu că toate zilele trăite / formează o viaţă de om, toate foile citite formează o carte, toate / literele formează un alfabet… însă toate ceva-urile ce vor fi formând?”
Câteva repere esenţiale în viaţă: naşterea, mama, adevărul, iubirea, visul, moartea…Cutreierând prin ele, poţi afla taine vechi de când lumea.
„uneori chiar şi moartea se lasă căutată…/ Ciudat… unii se sting fără să fi apucat să-şi graveze numele / în ţărână, alţii se lasă antrenaţi de caruselul viitorului şi uită să se / mai gândească la prezent./ Prezent, viitor, trecut… ore scurse halucinant pe o stradă / proaspăt asfaltată, dintr-o parte a unui oraş prea ocupat să-şi facă / munca de zi cu zi, într-o rutină roasă de cari, uitând să se mai / oprească în loc, şi să privească împrejurul lui. Zi, noapte, totul e / la fel, şi simţi câteodată că te sufoci, vrei să evadezi… Noroc că / ploaia mai spală străzile prăfuite, mai spală gânduri şi decepţii, / vise ruginite de atâta replay obsedant la ore târzii din noapte.”
Poemele nu poartă titluri, ci denominaţii. O, 1, 2…etc…
Între ele se strecoară, vădit sau subliminal, reflecţii ori simple notaţii despre sine, despre lumea din jur.
Modul de adresabilitate direct, accesebil, face lectura antrenantă, vioaie, dinamică.
„În seara asta iar plouă sufocant… încerc să ridic capul şi / ploaia nu mă lasă să respir, părând că-mi spune:/ Vezi-ţi de treaba / ta, mergi acolo unde trebuie să ajungi, nu te opri în loc să mă / saluţi, nimeni nu prea o face, m-am obisnuit deja… şi-n plus ar fi / o pierdere de timp…”
Este şi mai remarcabil modul cum poeta ştie să umanizeze lucrurile, să le confere trăsături antropologice. Materia moartă îşi revendică drepturi umane la viaţă, aşa cum numai în poveşti, legende şi basme se întâmplă, când copacii, animalele şi păsările încep să vorbească.
„e o biată gumă orbit fără / zahăr, cred, căci s-a agăţat cu atâta ardoare de mine, vrând să fie / iarăşi întinsă, mângâiată, frământată, se vrea iubită…/ Ciudat, până şi o gumă de mestecat cere să fie iubită… toţi / avem felul nostru de a iubi şi de a fi iubiţi: nu ne trebuie neapărat / un corp şi o minte bolnavă, toate astea duc în final numai la / suferinţă. Guma de mestecat iubeşte, talpa mea iubeşte căci a / îngăduit sărutarea gumei, scara iubeşte căci i-a dat aripi gumei / să-şi urmeze destinul, preşul de care mă şterg în faţa usii iubeşte, / fiind însetat de praful, de glodul pantofilor mei; acceptă orice / fără replică, numai …. să iubească. Broasca iubeşte cheia, vizorul / iubeşte retina mamaiei care se uită curioasă să vadă cine urcă pe / scări, urechea iubeşte zgomotul tocurilor, a respiraţiei întretăiate / de gânduri furate de la vecina de la etajul unu, dar Eu?? Eu ce / IUBESC?”
Poeta notează cu scrupulozitate micile amănunte care dau savoare, (chiar dacă uneori par prozaice) – dar şi ele au un fel de poezie – poezia vieţii – legate de traiul cotidian:
„Afară începe să plouă cu stropi din ce în ce / mai mari, ca si cum apa ar fi vrut să umple tot întinsul necuprins, / toată găleata cu ghiveci plămădit la repezeală de un Dumnezeu / pierdut printre norii de culoarea bluzei mele. Aud picăturile cum / fac recurs la viaţă pe pervazul geamului din dormitor, mă aproprii / de fereastră şi nu reusesc să văd decât o umbră a unui vis pierdut / pe strada ce duce la biserica din centrul cartierului.”
Chiar şi universul domestic te poate îmbia la visare. Banalul compot de vişine poate deveni pretextul amintirii primului sărut şi de aici, prin extenso, reflecţii despre viaţă şi moarte, punctate de crucile cimitirului din copilărie unde ea obişnuia să viseze.
„Mi se face foame şi mă îndrept spre bucătărie să iau o / gustare. Îmi sare în ochi compotul de vişine făcut de mama. / Dintotdeauna mi-au plăcut vişinele, pulpa lor coaptă din care se / scurge un sânge parfumat şi acruţ, gustul lor sec ce-ţi inundă / mucoasa bucală… seamănă cu un prim sărut furat pe o bancă / născută sub un plop bătrân. Acolo se fură săruturile, acolo se / împărtăşesc gândurile. Nu m-am gândit niciodată să întreb / bătrânul plop câte poveşti de dragoste, câte despărţiri a privit, / câte râme l-au iubit, câte primăveri l-au părăsit. / Când eram mică, obişnuiam să culeg vişine din cimitirul cel / vechi din satul bunicilor. Ţin minte şi acum acel cimitir…. Pe o zi / toridă, când totul se afişa sub forma unui reloaded movie, / cimitirul căpăta pentru mine cu totul alte valenţe. Era un loc în / care puteam să visez. Nu era deloc sinistru, ci părea mai degrabă / un loc uitat de civilizaţie, pierdut de negura modernităţii şi / artificialităţii. Dacă ar fi să compar cimitirul cu crucile ce păreau a / fi suflete ninse şi încovoiate de ani şi ploi, cu oraşul de provincie / de azi, mi se pare că oraşului i-ar veni mai bine numele de cimitir, / căci am uitat cum e să trăim, am uitat cum e să iubim, am uitat / cum e să privim ….. Văzusem de curând într-o reclamă: atenţie la / şofat, avem două cimitire, nici un spital; de parcă ar fi nevoie de / cimitir sau de spital; pretutindeni hibernăm somnul nesfârsit fără / să băgăm de seamă.”
Discursul se prelinge liber precum picăturile de ploaie-n ţărână, neoprite de nimeni, nici măcar de streaşina casei.
„Simt că am obosit de atâta ploaie, de atâta soare, de atâta / rutină… Afară s-a făcut deja întuneric şi decid să mă las în voia / aşternuturilor îmbătătoare, să mă las pradă viselor …”
Jurnalul aproape liric pe care Ana-Maria Bălaş îl ţine cu minuţiozitate, demonstrează faptul că poeta ştie să facă din orice lucru mărunt – o minune, o revelaţie, un fapt deosebit. Chiar şi o dimineaţă cenuşie capătă culoare şi căldură, strălucire, doar cu o baghetă care transformă decorul, dintr-unul obişnuit, într-o feerie. Şi aici, poeta are rol de zână, ori de magician. Ea supune cuvintele la fel cum dresoarea îmblânzeşte fantomele, într-o piesă de teatru scrisă de Ion Băieşu.
Şi iată cum se transformă peisajul:
„De după blocuri se ivesc munţii cu frunza încolŃită, ce-au / fumat cu pipele lor groase ţigări de săpun… Acum se mai văd doar / clăbucii alburii ce se înalţă înspre cer. Ploaia de azi-noapte a fost / benefică pentru oraş… a spălat aerul îmbâcsit de naftalină, e mai/ răcoare acum şi simt nevoia unui ceai cald…..”(…) O iau pe aleea de / castani; sunt nişte castani foarte bătrâni… chiar şi bunica îmi / spunea că erau tot aici, când era ea tânără. Pe o parte şi pe alta a / străzii, castanii îşi împerechează crengile stufoase ojate cu flori / albe-roz, într-o odă de bun venit. După ploaia de azi-noapte, / trotuarul pare un covor de flori de castan violate de vântul aprig / şi de stropii grei. Cei noi în oras se întreabă frecvent până unde / duce binecuvântarea răcorii în zilele de cuptor, presărată cu bănci / şi udată cu triluri paradisiace… ei bine… până la cimitirul din / cartier. Acolo, brusc, aleea parcă se rupe, castanii împrăştiindu-se / printre mormintele reci, cu ceară fierbinte la căpătâie. Am început / să cred că ţi morţii simt răcoarea, la umbra unui castan vecinic….”
Şi iată cum, sub ochii noştri, lumea prinde contur, şi nu unul şters, cenuşiu, ci ca într-un tablou vivant în care culorile sunt suverane şi vorbesc o limbă ştiută. Şi ca un flash-back, în vacarmul diurn, amintirea orei petrecută cu persoana iubită: „numai noi, singuri… aceste ore dor…/ ultima însă ucide.”
Autoarea face apel la bagajul livresc, în chip deosebit la autorii cărţilor în care fantasticul se îmbină perfect cu realitatea. Tema timpului oprit, atât de frecvent folosită de scriitori ca pretext este reiterată şi aici:
„De ce nu opriţi timpul? De ce nu puneţi o sumă oarecare / pentru cel care va opri timpul? Poate fi oare oprit? S-ar zice că/ da, poţi intra în cu totul altă dimensiune, poţi adulmeca o / hierofanie… şi te poţi trezi ca şi Gavrilescu lui Eliade, după cinci/ de ani, chiar dacă pentru tine trec doar trei sau patru ore. Ironia / este că noi nu avem un loc numit La Ţigănci. Lucrurile acestea se /
întâmplă doar în cărţi. Numai în basme şi în bildungs-romane / neofitul îşi găseşte calea. În viaţă ajungem adesea la un drum / închis de mult … pentru reparaţii./ Poate e mai bine ca timpul să-şi urmeze cursul, nu poţi opri/
o apă din drumul ei spre aval, a izvorât de undeva şi nu se va opri/ până nu se va scurge în alta… şi în alta… şi în alta… înghiţind în/ calea ei pământ, gunoaie, flori, mâini, ochi, blocuri, bănci, frunze,/ sticle, morminte./
-Aţi fost careva la marea Timpului?”
Sunt lucruri, sunt momente, sunt oameni care-ţi ating corzile cele mai fine ale inimii. Când acest lucru se întâmplă, simţi atingerea harului divin drept în creştet, coborând apoi pe obraji, pe piept, pe suflet. Nici nu te mai poţi împotrivi şi nici măcar nu mai vrei, te laşi pradă acestui seducător imbold de a nu mai fi tu însuţi, şi a călători spre alte tărâmuri fantastice. O astfel de înrâurire are muzica asupra sufletului. Magia ei este unică.
„O vreme m-am dedicat numai sunetelor, numai vibraţiilor de pe / chipurile muncite, însă fericite ale celor ce cântau. Pe scenă se / declanşase un adevărat uragan de emoţii şi de iubire… în / arcuşurile care repetau aceleaşi mişcări, prindeau din zbor aceleaşi / tonuri şi semitonuri, se uneau undeva sus, în vârful unei piramide, / şi coborau la bază cu tot cu soare, cu tot cu nori…Viorile îşi uneau / sunetele, braţele, arcuşurile prinzând parcă viaţă.”
Şi când intervine şi o tulburătoare întâlnire cu o privire cunoscută şi aşteptată, miracolul cu adevărat se produce. Acea empatie extraordinară, proprie spiritelor îngemănate:
„Când primeam privirea, n-o lăsam să intre în retină, în gură şi-n corp, ci / doar o respiram ca pe-un aer tomnatic, o beam ca pe o băuturătare, o mâncam, o / simţeam cu trupu-mi ca o sugativă însetată…./ Eram mulţumită doar simţându-o, era o senzaţie de ceva …avea un / gust de fragă coaptă dintr-o poieniţă de la margine de oraş, / departe de zgomot, de maşini, de viteză…savuram acel gust încet, / fără grabă, cu toate simţurile la posturi, şi nu doream să îi pierd parfumul.”
Uşurinţa de a transforma în poveste orice fapt banal – este ea însăşi o artă poetică. Şi Ana-Maria Bălaş stăpâneşte cu putere de zână această artă, la fel cum stăpâneşte împărăţia cuvintelor.
Valori morale precum prietenia sunt puse la rang de virtuţi, căci, aşa cum spune poeta: „prietenia noastră a fost ca un tărâm de cunoaştere pentru
amândoi. / Câteodată, cunoasterea devine durere şi dacă nu mai
poţi rezista, pleci./ Dar în cazul ăsta nu e vorba de iubire.”
Sunt inserate în volum frânturi de epistole virtuale în care tinerii îşi împărtăşesc trăirile. Desigur, inserturi în care filozofia cunoaşterii devine filozofia vieţii însăşi.
Motivul turnului cu ceas oprit la aceeaşi oră, revine obsedant. Poeta ne poartă de mână prin locuri iniţiatice, înapoi în trecut, pe acolo unde o poartă, la rândul lor, paşii. Din senin, apare sub priviri străduţa copilăriei şi „căsuţa misterioasă a copilăriei”.
„Având un etaj, acoperit cu iederă, împrejmuită de castani / pensionaţi de mult, casa asta îmi dădea o senzaţie de poveste. La / polul sud al clădirii, se afla o portiţă mică, pe care de abia putea / intra un copil de 5-6 ani. Credeam că aici, noaptea, ies piticii şi / uneori chiar pândeam din balcon portiţa verzuie, sperând să-i / descopăr misterul. O numisem “Căsuţa piticilor” …ajunsesem să / cred cu adevărat că acolo chiar existau pitici…şi azi mai / cred…mă întreb uneori de ce continui să cred în ceva ce ştiu / sigur că nu există. Poate că trebuie să credem în ceva, să-l căutăm, / să-l găsim şi să-l botezăm. / Poate că m-am înşelat crezând că odată voi putea ajunge să / ating idealul în această lume perfidă, ca o felie de pâine mucegăită / unsă cu gem pe deasupra. Poate că lumea se scurge doar între / ceasul facerii si ceasul morţii, vreme de o nano-secundă, şi chiar / în timpul acesteia, ţărâna începe să acopere totul. / Însă, când stăm faţă-n faţă cu un ego alterat, avem din când / în când o stare de nelinişte apăsătoare, ne vine să agăţăm / gândurile cu o prinzătoare la uscat, să curgă din ele lacrimile, / durerile şi strigătele nedesluşite ce ne tulbură nopţile albe. Spre ce / ne cheamă adâncurile subconstientului? spre ce lumi paralele, / aflate la o distanţă de câteva străzi, scurtcircuitate de orizonturi / luminate selectiv, într-o agonie vis-realitate…ne îndreptăm / flămânzi?! / ne trezim doar dimineaţa, ca dintr-un coşmar, fără să ne / dăm seama că tocmai l-am trăit. Refulăm totul în jurul nostru, / adăpostim bine în seifuri, ziua în care viaţa a îndrăznit să-şi facă / de cap. E ciudat, pentru că nimeni nu ar recunoaşte lucrul acesta. / Şi totuşi…”
Visul şi realitatea au cu totul alte conotaţii.
Sunt clipe când însăşi poeta spune: „Nimic nu mai este pur-sânge, nimic nu mai fascinează, / nimic nu ne mai trezeste interesul…paginile acestea seamănă cu / un palimpsest tras la xerox, în care nu poţi spune cu nimic mai / mult decât ceea ai spus deja, şi totusi simţi că acel ceva a rămas la / locul lui, nedesluşit încă…/ Dacă într-o zi, ni s-ar oferi o a doua ieşire dintre coapsele / mamei, am refuza-o neputincioşi pentru că nu am fi în stare să ne / construim o altă viaţă. Am face aceleaşi greşeli. Oare de ce? Nu / săvârsim acelaşi traseu din dragoste pentru greşeala care ne face / să suferim iar şi iar? Suferim…însă trăim şi simţim acest lucru / prin toţi porii. Nu cred că ne-am dori să trăim altfel. / În clipele grele ce atârnă de un secundar zaharisit şi grăbit, / ne dorim să nu ne fi născut. Însă inima refuză să creadă acest / lucru, mintea doar lucrează : înmulţeste şi împarte deopotrivă / integrala zilei ce tocmai a trecut, trecând la sfârşit doar un cuvânt: / nedefinită. …. Suferinţa rămâne nedefinită în amalgamul de trăiri / ale unei zile roase de soarele fierbinte. Am făcut insolaţie de atâta / sentiment refulat !”
Şi iată cum pot fi depăşite momentele de angoasă:
„De dimineaţă, mă trezisem cu un chef nebun de colindat / oraşul, străzile înţesate de paşi dezorientaţi, de mâini inconştiente / şi de gânduri stropite din grabă la rădăcina vreunui nuc sau castan / bătrân…/ Speram să regăsesc în acea zi o clipă de răgaz, în care totul / să redevină ca-n prima zi…în care pasărea îşi ridica privirea spre / orizonturi, mâna strânge puternic degetele, ochii scapă pe sub / pleoape lacrimi decolorate de sentiment iar cerul îşi varsă ploile, / plângându-şi morţii scăpaţi printre gratii…Era o zi de toamnă / târzie… o nouă zi în care aveam să mă intersectez cu mii de alte / priviri, e-uri dezbinate de coajă…Formăm un plan n-dimensional, / fiind doar o linie ce niciodată nu-şi va atinge limitele… Căutăm / perfecţiunea, o intuim dincolo de plan, tindem să ne apropiem cu / fiecare clipă de ea, însă în acelasi timp ne îndepărtăm cu paşi / stângaci, ritmici, ca un şcolar ce şterge o linie trasată greşit şi / strâmb… Am desenat planul fără linie, fără simţul controlului, fără / finalitatea scontată şi ne trezim că nu ajungem să închidem/ sistemul. Am plecat de acasă fără să mă asigur că ştiu unde ajung. / Fiecare dintre noi îşi ia zborul spre necunoscut la un moment / dat…pentru mine necunoscutul îmi zdreleşte ca un burghiu / mintea, deşi ar trebui să-mi dea aripi să merg mai departe…”
Din această ecuaţie nu lipseşte visul care se ţese persuasiv sub pleoape, fie noapte, fie dimineaţă.
„…aud în jurul meu spunându-se că visele ne ajută / să trăim…. eu însă aş spune că ne ajută mai degrabă să murim…./ un vis spulberat e ca o frunză căzută timpuriu, e un regret mut de / nesiguranţă împletită cu singurătatea unei zile de decembrie. A / pierde un vis nu înseamnă a pierde ceva din tine, ci a nu te mai / regăsi… clipe de disperare, de ameţeli, clipe de somn, clipe de / teribilism, clipe de lene, clipe singure, clipe nervoase, clipe / încâlcite, clipe fără esenţă….. clipesc din ochi continuu, mă simt ca / într-un vis continuu, însă în faţa-mi văd aceeaşi fereastră, acelaşi / toaster şi acelasi calculator, aceeaşi melodie uitată pe repeat ce / încă mai trădează tăcerea.”
O a doua secvenţă, subintitulată „Jurnal de cămin”, adună acelaşi notaţii frugale, intime, mărunţite pe file de calendar învechit, scoase la lumină de câteva raze întârziate, între firimituri de aer. Aici sunt tezaurizate vorbe, gânduri şi amintiri din vremea studenţiei.
„şi, în final…rămâne doar amintirea. Contează totusi ca ceea ce rămâne, / dacă rămâne ceva, să avem puterea să păstrăm în alt peisaj. Nu / schimbăm chiar totul…. ci doar tabloul este altul….. În fond, / rămânem aceiasi, doar în lumina soarelui părem ….schimbaţ.”
O vizită inopinată la muzeul cu peştişori argintii poate constitui o revelaţie dacă o compari cu naşterea clipei, care la rândul ei naşte alte şi alte clipe, într-un răsărit continuu.
„Acolo… e răsăritul unei clipe! / Îmi era dor de mama. Nu mai fusesem de mult timp pe / acasă. Imaginea aceea cu peştisori în mii de culori, cu ochii mari, / negri, cu solzi brumării şi portocalii, se desfăcea ca o matrioshkă / în peştii pe care mi-i arăta mama cu vreo zece ani în urmă. Când / eram mică, îmi doream să aud cântecul peştilor. Eram convinsă că / peştii pot să cânte ….şi aceştia cântau acum. Cu fiecare unduire, cu / fiecare mişcare, apa te liniştea şi-ţi mângâia auzul. Parcă îţi / îngheţa în urechi, şi rămâneai acolo bântuit doar de prezent. / Viitorul devenea prezent, la fel şi trecutul….era un fel de havuz în / care viaţa şi moartea înseamnă acelaşi lucru, în care începi să-ţi / aminteşti de lucruri, întâmplări, de momente în care ai suferit, în / care ai ţipat de bucurie, momente trecute şi momente care vor / veni…Oare din alt unghi, din alt plan, viaţa o fi având altă formă, / altă culoare? Noi am învăţat cum e să fim, să gândim în interiorul / cubului…dar în afara lui…oare ce o fi? Nu ştim să ieşim de acolo, / nu ştim să ne construim uşile….ne-am învăţat ca ele să fie deja în / ofertă, preinstalate. / Şi ne dăm seama că nu am preţuit la timp, ce trebuia / preţuit: ne dăm seama de asta abia după ce pierdem… ce-am fi / putut avea….îndoielile noastre ne fac să pierdem ce-am putea / avea….Aceasta e viaţa, trebuie să păşim mai departe, cu gândul că / fiecare pas pe care-l facem, îl facem pe teren cunoscut şi că ştim / deja unde ne vor duce paşii la sfârşit….însă terenul e necunoscut / (cât de naivi suntem) / Şi ne trezim la sfârŞit că am ajuns într-un alt loc……. pe / care-l facem să fie acelaşi cu cel pe care ni l-am dorit…”
Jurnal liric, proză poetică, proză panseistică, poezie epică, toate trădând o sensibilitate aparte, un simţ estetic şi o măiestrie a mânuirii cuvântului pe care Ana-Maria Bălaş le posedă cu excelenţă.
Operaţia necesară la care se autosupune autoarea este benefică, fiindcă o ajută să arunce o privire retrospectivă asupra vieţii şi din punctul zero, punctul răscrucial, aşa cum a început această lucrare, să o pornească din nou. Nu e vorba să se lepede de tot ce a trăit până atunci, până la limita zero, ci doar să construiască pe temelia acelui punct, devenit reper fundamental. De fapt, e o reconstrucţie pe temelii vechi, dar durabile.
„Azi mă nasc din nou, şi totuşi, ceva / a murit în mine…regretul clipelor ce au trecut…Am disecat toate / sentimentele, toate gesturile… şi totuşi.. nu am reusit să disting ce / era mai important: INIMA. Nu cu mintea pot să scap din cercul / acesta vicios, ci cu inima…să simt …”
Viaţa, închipuită ca un drum continuu, un drum nesfârşit, uneori drept, alteori întortocheat, cu staţii, gări şi opriri în plin câmp, cu mereu feţe necunoscute, zâmbitoare sau posomorâte, silindu-te să le dai bineţe, fiindcă aşa cere buna cuviiinţă, viaţa, aşa cum e, asumată, trăită sau numai închipuită. Acesta este decorul, fundalul pe care se desfăşoară luptele deschise ori cele mocnite, însingurările, înverşunările noastre. Şi ele sunt puse dintr-o dată pe tavă şi ne invită să gustăm…Viaţa închipuită ca o călătorie…
„Era un drum nou, ca oricare altul, încărcat de un / necunoscut aproape tangibil. (…) Era linişte. Ceva mă frământa, nu ştiam ce, poate era doar /
emoţia unui nou început. Tindem să dăm atâta importanţă stărilor / ce ne bântuie nopţile şi clipele de linişte, şi ajungem să ignorăm / într-un final, faptul în sine. Şi ce e mai rău? Că nici nu ne dăm / seama de lucrul acesta. E ca şi cum un pictor ar avea atâta grijă să / aleagă culoarea potrivită, pensula, să potrivească intensitatea / culorii, picăturile de apă ce înmoaie acuarela, însă n-ar mai fi atent / la forma pe care-o dă, odată pusă culoarea pe plansă. Rămânem / impasibili la faptul în sine, împlinit, pentru că uităm zbuciumul / dorinţei de dinainte. La fel rămân şi eu, tolănită pe scaunul din / tren, uitându-mă nepăsătoare pe geam. / Parcă toate se micşorează, satisfacţia, imaginea, / compartimentul… Vreau să iau aer şi ies pe coridor. Roţile / trenului se aud constant, ca o muzică veche: / „dimineaţa într-o gară/norii au coborât printre oameni/noi pe o bancă aşteptam / un tren elegant să te ducă acasă/răcoarea ne strânge pe unul în altul;/iarna ne pune cătuşe…./nu mă uit la tine…/Ţi-a venit trenul/nu plânge/hai urcă….”
Şi totuşi, finalul e senin, optimist şi el este prezent sub forma unor frânturi de gânduri:
„~…susurul valurilor, nelinistea lor e prezentă doar la mal. În larg,
tăcerea întâlneşte lumina!
~ îmi tot spune că dacă m-aş putea schimba, ne-am putea înţelege
mult mai bine, am ajunge să comunicăm mai des.
~ ne căutăm liniştea într-un adânc plat…
~ mi-e atât de dor de mare…. vreau să mai mângâi o dată bronzul
nisipului, şoaptele valurilor….
~ trenul acesta mă sufocă….prea multe figuri, triste zvâcniri de
constiinţă!
~ mi-e prea somn acum, ca să mai spun ceva, să mai gândesc
…dintre toate minunile pământului, am ales viciile, ca să fim
fericiţi!
~ ai uitat? Ne bucuram ca doi copii când dimineţile reveneau din
tăcerile nopţii, un miracol repetitiv infinit, spuneai: dacă într-o zi
nu va mai fi nimic, ceva, aici, în piept, va face să crească
din nou – un univers de viaţă!
~ tu, eu–- în fond suntem aceeaşi persoană!”
~ Într-o clipă de tăcere, toate gândurile, toate gesturile, toţi ochii,
toate mâinile au început să ţipe! Apoi, s-a făcut linişte!
Doar roţile trenului se mai auzeau încet, ca un disc tocit.
Îşi încetinise pasul desculţ de copil grăbit….. acum scârţâitul se
auzea din ce în ce mai greoi, mai prelung, ca paşii pierduţi printre
morminte ai unui bătrân.
Ajunsesem în Bucuresti.”
Şi motivaţia firească a acestui replay la viaţă care e însăşi viaţa!
„Trecuse un an. Mă uitam cu uimire în urmă si nu-mi venea / să cred …cât de diferit poate să fie peisajul…. Descopeream / acum că toate imaginile, lucrurile erau schimbate. Aceleaşi, însă / aveau un iz nou, un parfum pe care aş fi vrut să-l simt tot timpul. / E ciudat….a dat un replay la viaţă….viaţa însăşi! Important e să ştii / cum să primeşti acel ceva de care ai atâta nevoie…şi după care / tânjeşti….”
„Jurnalul de dimineaţă” al Anei-Maria Bălaş, cu acest frumos replay pe care putem să-l încercăm în orice dimineaţă, înseamnă începutul, mereu începutul acelui ceva misterios şi tandru care ne aşteaptă la fiecare colţ, să ne întâmpine, să ne ia de mână, să ne cuprindă sufletul, gândul, amintirile, întreaga fiinţă…

Autor CEZARINA ADAMESCU,

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: