Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Nu stiti cine este Constantin Severin? Merita sa aflati. Este un scriitor discret si valoros

La Editura Curtea Veche, apărea în vara acestui an volumul “Iubita lui Esto” de Constantin Severin, romanul de debut al autorului, cunoscut publicului român mai ales datorită activităţii de jurnalist cultural şi de artist plastic. Personaj principal al acestui roman, scriitorul argentinian Ernesto Sabato este înfăţişat cititorilor într-o ipostază ce va incita, cu siguranţă, imaginaţia celor dispuşi să parcurgă filele cărţii. Andra Rotaru a dialogat, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, cu scriitorul Constantin Severin, în dorinţa de a afla mai multe amănunte despre acest roman care se citeşte pe nerăsuflate.

Volumul “Iubita lui Esto”, Editura Curtea Veche este un proiect pentru care aţi dorit să aveţi şi acceptul lui Ernesto Sabato. Care au fost premisele de la care a pornit construirea romanului? Cum a decurs primul contact cu scriitorul argentinian?

Am pornit de la o idee, un concept ca în artele vizuale: să debutez în proză cu o poveste de dragoste, exact ca unul dintre cei mai fascinanţi scriitori ai tinereţii mele, Ernesto Sabato, un om de cultură de tip Ianus Bifrons, scriitor şi artist vizual (o specie post-literară, de ’’graniţă’’, tot mai răspândită, din care cred că fac parte nu numai eu, ci şi dvs.), cel care se impunea pe plan internaţional cu un savuros roman de mici dimensiuni, ’’Tunelul’’. Partea cea mai îndrăzneaţă a conceptului/proiectului meu era ca protagonistul să fie însuşi Sabato, deşi ştiam prea bine cât de discret a fost el, în scrierile autobiografice, în privinţa vieţii amoroase. Mi s-a părut corect în 2007, când am avut această idee aproape insolentă, să încerc să-l contactez, pentru a-i transmite despre ce este vorba şi mai ales să-i cer acordul. Aveam mari emoţii, marele scriitor avea atunci 97 de ani şi era imposibil de contactat prin mijoacele moderne, adresă electronică, Facebook etc, de aceea m-am gândit să caut pe net un scriitor mai tânăr din Buenos Aires. Destinul mi l-a scos în cale, după o scurtă căutare, pe omul providenţial, cunoscutul dramaturg argentinian Salvador Amore, care a publicat anul trecut în revista ’’Rampa’’ o antrenantă piesă de teatru‚’’Tango în fum de ţigare’’, cu o prezentare de Mircea Ghiţulescu, ulterior pusă în scenă la Iaşi de regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu. Eu i-am trimis un mesaj în limba engleză, iar el mi-a răspuns prompt în limba română, deoarece în anii ’80 studiase la IATC Bucureşti, cu o bursă primită de la guvernul român, la recomandarea lui … Ernesto Sabato, vecinul şi prietenul său de circa 50 de ani. Salvador Amore, devenit pe neaşteptate atât prietenul meu, personaj în ’’Iubita lui Esto’’ cât şi cel mai entuziast susţinător al proiectului, mi-a transmis un mesaj care a devenit un incredibil catalizator pentru scrierea cărţii: Sabato e încântat de ideea mea şi se bucură că este din nou personaj, după propriu-i roman ‚’’Abaddon, Exterminatorul’’. Am scris cartea dintr-o răsuflare, sub presiunea timpului, în doar 4 luni, dar m-au ajutat mult informaţiile de care beneficiasem până atunci ca jurnalist de cultură, dar şi propriile incursiuni în ’’pampa’’ greu accesibilă şi toridă a erosului pasional. Aşa încât, până la urmă, personajul Esto cred că are ceva din ’’carnea’’ spirituală a lui Sabato, după ce l-am recitit cu atenţie şi am meditat din nou asupra scrisului său, şi foarte mult din vâltorile sufletului meu.

Este un volum de debut, la o vârstă matură. În ce fel se leagă exprimarea din artele plastice, de limbajul scriitorului? Ce şi-au adus unul altuia, în planul creativităţii? Prin ce s-a îmbogăţit limbajul prozatorului, având experienţa artelor frumoase?

Cred că se leagă natural, fără stridenţe, deoarece la fel ca Esto sunt pasionat încă din copilărie atât de literatură cât şi de artă. De altfel, criticii de artă au menţionat de fiecare dată dubla apartenenţă şi nici nu se putea altfel, din moment ce prima mea expoziţie personală se intitula ’’Text şi Timp’’, prin care lansam propriul concept în arta contemporană, expresionismul arhetipal. Marcat probabil de spiritul epocii actuale, în care de câteva decenii domină arta conceptuală, cel puţin în lumea occidentală, mi-am creat propriile fantasme literare şi vizuale plecând de la o idee, un gând care îmi sfredelea lumea interioară, chiar de la un titlu care dădea ulterior tonalitatea întregului. Prima mutare, în momentul în care am avut acordul lui Ernesto Sabato, a fost alegerea unui titlu adecvat. Osmoza dintre cele două domenii în planul creativităţii s-a produs aşadar în timp, firesc, după îndelungi exersări şi reverii. Până la vârsta de 25 de ani dominantă a fost pasiunea pentru pictură, dar în acea perioadă de cotitură, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, am simţit cu intensitate că am ceva de spus în poezie cu o ’’voce’’ distinctă, de aceea timp de alţi 25 de ani nu am mai pictat, dar am citit multe cărţi de artă şi am publicat comentarii despre artişti contemporani. La 50 de ani am revenit în forţă la prima iubire, arta, fiindcă ştiam că în sfârşit aveam ceva de spus şi în acest domeniu, o viziune proprie şi o mare dragoste de a picta în ulei, o tehnică mai costisitoare, la care nu am putut să recurg în anii tinereţii. Dar ca să răspund cât mai concis acestor întrebări extrem de incitante şi profunde, care ar merita poate cu alt prilej o tratare mai amplă, aş spune că scrierile mele literare sunt dominate de metafizica vizualului, iar arta mea are obsesia textului.

În momentul în care pretextul pentru un roman este şi o poveste de iubire, apar şi riscuri mari. Să abordezi o astfel de temă, poate presăra capcane de limbaj, de construcţie a acţiunii, de surprindere a unor aspecte ale dinamismului viziunii romanului. Cum aţi evitat aceste capcane care ar fi putut apărea?

Orice poveste de dragoste, trăită sau devenită scriitură, este presărată cu capcane de limbaj.

Pasiunea şi limbajul, aceste fiinţe imponderabile, greu de strunit, nu pot fi separate, ele comunică permanent şi se exaltă sau se anihilează reciproc. O comuniune care imită parcă un cuplu. Uneori am senzaţia că aceste capcane de limbaj, care vă preocupă, sunt inventate şi materializate chiar de fiinţa enigmatică a limbajului. Poate că până la urmă totul este limbaj, text, chiar pasiunea este un limbaj nediscursiv, plin de capcane. Uneori distructive. Nu sunt un admirator al lui Derrida (un gânditor sub nivelul lui Adrian Marino), dar poate avea dreptate când afirma: ’’nu există un în-afara-textului.’’Oricum, chimia pasiunii e legată indestructibil de cuvânt, care are un rol primordial în această stare de graţie. Intelectuali serioşi par a fi convinşi că multe afecte umane au fost iniţiate şi dezvoltate prin puterea textului, se ştie de pildă că înainte de apariţia primului roman autentic‚’’Don Quijote’’ de Cervantes, umorul şi ironia erau în stadiul embrionar. Cred că toate aceste lucruri au fost atinse, mai mult sau mai puţin explicit, şi în ’’Iubita lui Esto’’. Nu cred că am evitat total capcanele de limbaj, acum, după ce au trecut trei ani de la scrierea sa, îmi dau seama că ar fi fost mai valoros dacă aş fi avut tăria şi inspiraţia să renunţ la vreo 50 de pagini. Nu-mi mai amintesc cine a spus că un mare roman este acela în care autorul reuşeşte să inventeze şi să dezvolte noi afecte. Cred că avea dreptate, dar un astfel de roman apare unul la câteva decenii sau chiar la câteva sute de ani.

Ce alte romane de dragoste din literatura română v-au placut în ultima vreme? Se mai scriu astfel de romane care să poată evita capcanele limbajului îndrăgostit?

De când pictura a devenit pentru mine o activitate aproape cotidiană, trebuie să mărturisesc că am început să citesc mai puţin şi mai selectiv. Citesc tot mai rar autori români contemporani, prefer să aprofundez opera destul de complexă a unor scriitori precum J. L. Borges, Ernesto Sabato, G. G. Marquez, Adolfo Bioy Casares, L. F. Celine, Vladimir Nabokov, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llosa etc, dar din când în când am plăcerea să descopăr şi autori români noi, de valoare internaţională, precum Doina Ruşti, Radu Aldulescu sau Filip Florian. Din păcate în literatura română actuală încă nu am descoperit un roman de dragoste care să mă determine să-l citesc până la capăt.

În ultimul secol, mai ales în literatura americană, au apărut scriitori de succes care scriau un roman de dragoste în timp ce îl trăiau, deveneau doar simpli scribi ai propriilor trăiri şi ai dialogului cu partenerul, un fel de hiperrealism literar. Miza prozei mele aş vrea să fie alta, un fel de hiperrealism magic, un concept care probabil nu a fost încă teoretizat, dar l-am perceput intens mai ales în romanul ’’Zogru’’, semnat de excepţionala prozatoare Doina Ruşti, pe care eu l-am citit, din păcate, după ce am scris ’’Iubita lui Esto’’.

Acest volum urmează să fie tradus în spaniolă. Va fi un omagiu adus lui Sabato, cel despre care scriaţi că a promis să prindă şi anul 2011?

Abia de anul trecut am realizat că în 2011 Ernesto Sabato va împlini 100 de ani, şi de atunci una dintre marile mele dorinţe este ca ediţia în limba spaniolă a romanului ’’Iubita lui Esto’’să se afle în mâinile sale pe 24 iunie 2011, la marea aniversare a culturii argentiniene şi universale. Anul acesta mi-am lansat volumul la Bacău, prezentat de scriitorii Constantin Călin şi Calistrat Costin, chiar în ziua de 24 iunie, când Sabato a împlinit venerabila vârstă de 99 de ani, am ciocnit atunci cu toţi invitaţii un pahar cu vin de Bordeaux, unul din vinurile preferate ale lui Esto, în perioada sa pariziană. Versiunea în limba spaniolă va fi realizată de o traducătoare foarte valoroasă, Anca Niţulescu din Madrid, care mi-a fost recomandată de vechiul meu prieten, scriitorul Joaquin Garrigos, cel mai bun traducător din română în limba lui Cervantes, care avea deja comenzi pe următorii 5 ani! Agentul meu literar, Marit Bodtker, din Oslo, m-a anunţat că va merge special la Târgul de Carte de la Frankfurt, probabil alături de editorii mei, pentru a încerca să găsească o editură bună în lumea hispanică, în Argentina sau Spania.

Deşi pretextul romanului a fost o poveste de dragoste, ţinta adevărată e de o anvergură mai mare, am încercat să transform această carte într-o poveste de dragoste între două mari culturi, română şi argentiniană, pe care le iubesc, le trăiesc cu intensitate şi le admir de multă vreme.

De aceea m-am bucurat mult atunci când, la lansarea cărţii de la Bookfest 2010, a fost prezentă şi o tânără reprezentantă a Ambasadei Argentinei din Bucureşti, cu un mesaj de susţinere şi din partea domnului ambasador, iar după ce dânsa a citit cartea am primit un telefon entuziast, chiar în ziua în care o lansam la Bacău, de aniversarea lui Esto. Aşadar o coincidenţă semnificativă, care mă face să cred că acest roman începe deja să aibă destin, poate fiindcă l-am scris cu onestitate şi dragoste atât faţă de personaje, toate persoane reale, care apar cu numele lor, doar două sau trei au numele schimbat, cât şi faţă de cele două culturi, care îşi dau mâna peste timp şi spaţiu. Eu sunt convins că, în afară de Spania şi Portugalia, în nicio altă ţară din Europa, Sabato şi alţi numeroşi oameni de cultură sud-americani de valoare universală nu au avut atât de mulţi fani pe termen lung, iar printre ei mă număr desigur şi eu.

În cartea aceasta sunt descrise şi multe obiceiuri şi tradiţii ale Bucovinei, care pe personajul Esto din volumul dvs., îl fascinau. Ce are particular aceasta zonă românească la care reveniţi pe parcursul romanului? Pomeniţi şi de “legământul unei vrăjitoare cu diavolul”…

E o zonă pe care eu am numit-o Imperiul Sacru, în cartea cu acelaşi nume dedicată celebrelor mănăstiri din Bucovina, şi are probabil o încărcătură spirituală apropiată de cea a altor zone mai cunoscute, precum Tibetul sau Ierusalimul. Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea locurilor, comparabile cu Elveţia, Tirol sau Bavaria. Iar spiritualul şi magicul interferează adeseori într-un astfel de ţinut, unde fiecare sat are ghicitoarea, vraciul sau vrăjitoarea sa, episodul cu vrăjitoarea din carte e real, pe vremea când eram jurnalist am publicat un reportaj despre o astfel de femeie, din satul Moara, de lângă Suceava, am scris reportaje şi cu preoţi care făceau exorcizări etc. Şi eu sunt influenţat cumva de practicile şi gândirea magică, un preot care citea viitorul în psaltire mi-a spus de pildă în toamna anului 1994 că voi fi mai cunoscut ca om de cultură abia după 2011…probabil şi datorită interviului dvs…O astfel de informaţie intrată în inconştient m-a făcut de pildă să fiu nu numai mai încrezător în destinul meu cultural, ci şi mai curajos în acest interval de timp ca jurnalist de investigaţie în Suceava, deoarece eram convins că nimic nu mi se poate întâmpla, că voi trăi cel puţin până în 2011, precum Esto.

Cât de dificil e să traieşti, ca scriitor, din interiorul unei poveşti de dragoste, şi să scrii din perspectiva unei femei?

Aţi intuit şi simţit probabil cât de dificil este să trăieşti ca scriitor din interiorul unei poveşti de dragoste, fiindcă atunci scrisul trece automat, aproape întotdeauna, pe planul al doilea. Timpul nu-ţi mai aparţine, e livrat unei fiinţe magice, Erosul (o imensă capcană de limbaj…), care poate să facă ce vrea din tine, chiar să te ducă la sinucidere în anumite cazuri, în care pasiunea atinge pragul nebuniei. Mitul Tristan şi Isolda este nemuritor şi face victime în serie. Mult mai uşor este să trăieşti, ca scriitor, în intervalul dintre două poveşti de dragoste. Iar a scrie din perspectiva unei femei nu se poate face decât după ce ai iubit cu adevărat cel puţin o dată, lucru care nu e la îndemâna oricui, şi atunci e mai uşor să-ţi aminteşti tot ce ai trăit lângă femeia iubită, fiindcă memoria afectivă funcţionează perfect. Şi îţi dai seama că în interiorul unei poveşti de dragoste autentice psihologia şi reacţiile unei femei sunt mult mai profunde şi mai complexe, mai ritmate, dar şi mai fragile.

Scrieţi la un moment dat în acest roman că “o poveste de dragoste predestinată e presărată adesea de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice”. Ce se întâmplă, în general, când protagoniştii sunt persoane mai puţin obişnuite, artişti, scriitori? Cât credeţi în astfel de indicii ale destinului?

De cele mai multe ori scriitorii şi artiştii sunt persoane obişnuite, doar în rarele momente ale creaţiei inspirate devin persoane neobişnuite. Dar atât la protagoniştii obişnuiţi cât şi la cei neobişnuiţi, cei îmbibaţi de trăirile spirituale, aceste evenimente ieşite din comun apar probabil numai dacă cei doi îndrăgostiţi îşi trăiesc povestea cu o sinceritate şi o onestitate la nivelul pasiunii care îi mistuie. Sper că cititorii au perceput acest mesaj şi în romanul meu.

Cred totuşi că oamenii neobişnuiţi au parte mai frecvent de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice, ele sunt legate probabil şi de nivelul spiritual pe care l-ai atins, de aceea recomand tinerilor să citească mult, să meargă la expoziţii şi spectacole, să asculte zilnic muzică bună. Şi fiindcă sunt şi artist vizual, le recomand unora dintre ei să ajungă şi colecţionari renumiţi…

Aşa cum am amintit anterior, cred în astfel de indicii ale destinului şi în capacitatea magicului de a ne lumina sau umbri soarta, de a irumpe în viaţa noastră cu o forţă care ne poate transfigura. Am avut momente în care această gândire de tip magic mi-a influenţat direct creaţia literară, de pildă în primăvara anului 1994 am avut într-o noapte un vis cu Igor Stravinski, deşi până atunci nu prea ştiam nimic despre el, nu îi ascultasem muzica. A doua zi am mers la biblioteca judeţeană şi am găsit cartea ’’Stravinski’’ de Roman Vlad, dar nu am putut să fac rost şi de un disc sau CD cu muzica sa, eram foarte afectat, însă nu au trecut decât câteva săptămâni şi am aflat din ’’întâmplare’’că Radio România va programa ’’Săptămâna Stravinski’’, apoi peste alte câteva săptămâni mi-am făcut un nou prieten, tot printr-o ’’întâmplare’’, compozitorul bucovinean Viorel Munteanu, despre care am aflat ulterior că este unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Roman Vlad, un mare prieten al lui Stravinski… Şi acest lanţ de coincidenţe semnificative continua, totul devenea o feerie existenţială cu tentă spirituală, voi mai da încă un fapt din acea perioadă: eram atât de frapat de muzica sa, care mi se părea că se înrudeşte cumva cu poezia mea, ambele de tip expresionist, cu imagini şocante, încât înregistrasem ’’Pasărea de foc’’ pe reportofonul meu de jurnalist, iar în vara acelui an am plecat cu soţia şi cei doi copii la Soveja, în vacanţă, şi oarecum plictisit după o călătorie lungă, cu zece minute înainte de a intra în localitate am dat drumul la reportofon şi am început să ascult, spre seară, ’’Pasărea de foc’’, dar nu au trecut decât vreo 5 minute şi am văzut pe cer o vâlvătaie uriaşă, în Soveja au ars în acea noapte 17 case…Aşa am ajuns să scriu, în toamna anului 1994, unul dintre cele mai inspirate poeme semnate de mine‚’’Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinski’’, pentru care am primit anul acesta Premiul literar internaţional Naji Naaman, în Liban, pentru întreaga operă poetică.

Ce va urma după acest roman de debut neobişnuit, în sensul cel mai bun al cuvântului?

Aş vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele. Când aveam 9-11 ani şi locuiam cu părinţii în Turnu Severin, oraşul trandafirilor, al podului lui Traian şi al lui Odobleja, obişnuiam să mergem uneori împreună în micuţa insulă exotică Ada Kaleh, cu o climă şi o floră de tip mediteranean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 1.000 de locuitori, aproape toţi musulmani turci. Cu toţii trăiau sub vraja unui vechi şi straniu jurământ, erau învăţaţi de mici că, în situaţia în care erau obligaţi să părăsească locul natal, înainte de moarte trebuiau să revină acolo, să fie înmormântaţi acasă, pe insula cu catacombe străjuite de copii şi stafii, o insulă cu poveşti de dragoste neobişnuite şi pasionale, şi cu o istorie interesantă de peste 2.000 de ani, de pe vremea imperiului roman.

Îmi amintesc cu o nostalgie aparte moscheea albă din mijlocul acestui loc magic, în care uneori îngenuncheam desculţ şi ascultam freamătul lumii filtrate de ferestruici, arhitectura orientală a caselor mici şi îngrămădite una în alta, străzile înguste cu pietre mari, rămase aşa din Evul mediu, ruinele unei fortăreţe austriece din secolul al XVIII-lea, locuitorii extrem de primitori şi amabili, care ne vindeau delicatesele turceşti, bragă, halva, rahat sau dulceaţa de trandafiri cu un parfum unic. Părinţii se odihneau pe o terasă la o cafea turcească făcută la nisip, lângă localnici care fumau tutunul fin în uriaşe narghilele, iar eu încercam să intru în vorbă cu copiii lor.

În 1971 aveam 19 ani, trăiam de mai mulţi ani în Suceava, şi am citit în ziare că niciodată nu voi mai avea şansa de a mă reîntoarce pe insula copilăriei, conducătorii comunişti ai României şi Iugoslaviei au decis să se construiască hidrocentrala Porţile de Fier, iar Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna sub apele imensului lac de acumulare, cu atâtea comori istorice şi amintiri. Nimeni nu a scris până acum despre tragedia locuitorilor insulei, atât de conservatori în privinţa respectării tradiţiilor, care îşi iubeau enorm acel loc mitic. Astfel de aspecte dramatice de viaţă nu puteau să apară în presa comunistă a vremii, iar după revoluţia din 1989 aceşti oameni, mulţi emigraţi în Turcia, au fost cam uitaţi de comunitatea naţională, de intelectuali. Acum ei nu mai pot să-şi respecte străvechiul jurământ de a fi înmormântaţi în locul natal.

Un roman sau o expoziţie de pictură despre Ada Kaleh ar fi singura cale de a mă elibera de această obsesie, deşi sunt convins că Orhan Pamuk ar scoate o carte mult mai reuşită şi mult mai repede. Eu aş avea nevoie de mulţi ani pentru documentare, dar şi de bani, dar cel mai dificil ar fi să intru în pielea unor turci tradiţionali, bărbaţi şi femei, de aceea mi-e teamă uneori că voi duce acest proiect în altă lume, în altă viaţă.

(Sursa/Agentiadecarte.ro)

Anunțuri

Single Post Navigation

One thought on “Nu stiti cine este Constantin Severin? Merita sa aflati. Este un scriitor discret si valoros

  1. ce tare ar fi o zi de prima vara in acasta mohorire o asteptam cu drag daca mai o sa vie va data ca parca iarna trece ca o furnica pe dealul cel mare al unui deal de zapada miar prinde bine sa ies si eu putin din casa chear acum imi doresc se vie in clipa asta primavara cu roadele dulci oso astept cu drag si cu bucurie primavara si vara

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: