Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Beţia primăverii sufleteşti

BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI – CEZARINA VICTORIA ADAMESCU

CRONICA LITERARA

IOANA VOICILĂ DOBRE – ÎNTRE VERDE ŞI ALBASTRU

Mamă a seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe linia dintre zenit şi nadirul
privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un mănunchi
înmiresmat de poeme scăldate-n rouă primăvăratică stând abia să se reverse în
tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de zvonuri telurice, zămislind ecouri
ancestrale.
Dorinţa mărturisită “să fiu primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât:
“Floarea vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul
în nestemate şi-ţi induce o stare de „beţie de de primăvară” cu adieri de
salcâm umflându-ţi nările flămânde.
Poetă solară, optimistă, luminoasă, senină, pre cât îi este şi sufletul –
deschis – Ioana Voicilă Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu
bucuria pe care ţi-o oferă actul dăruirii.
Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar dacă vremea se-ntomnează.
Găsim aici: stropi de dragoste bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă,
liliacul ce dă în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de
păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă a-nviere, poieni înflorite, o
lume idilică în care natura mamă, atât de generoasă, împarte tuturor daruri
minunate.
Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt, îndeobşte, fiinţe neadaptate,
însingurate, nefericite, neînţelese, poeta îşi află fericirea în bucuria
trăirii şi împlinirii, într-o odă înălţătoare adresată pământului, cerului, lui
Dumnezeu şi oamenilor (nu neapărat în această ordine).
În privinţa aceasta,am putea parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi
din te-miri-ce lucru”:
“În poiana înflorită şi de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună,
florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua clipei din petale, /
Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. // Pretutindeni e-armonie.Verdele
e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se
vrea mire.Cântă în privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei,
uimire! // Din adâncuri, de lumină, legănată-n al lui cânt / Ivesc susur de
izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu
dărnicie,
Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! // Şi-ntr-o rază împletită, cu a
ochilor dorinţă, / Primăverii cea iubită, verdele-i e năzuinţă.” (Uimire).
De unde izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din ploaia
primăverii care tot pământul îl îmbată, din respiraţia vioaie a florii “când în
stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce, din ochii
strălucitori care “mult mai verzi răsar în zori”? Şi din alte asemenea bucurii
simple care nu costă nimic.
“Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare,
dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire / Şi
iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! // Cântă-n fiecare floare,
dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte. /
Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat
cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire. / Primăvara
dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie,
strălucire / Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a
câta oară, ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala florilor,
/ Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca
să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire /
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire
străluceşte în privire /Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!”
(Dragoste fragedă).
Nici un nor, nici o umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o
oferă cu graţie autoarea.
Toate acestea se armonizează în chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea
iar ”Fericiţi, fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea
soarelui).
Paselurile de iubire existente în acest volum, izvorâte dintr-o stare de
tinereţe veşnică, dintr-o “fărâmă de visare, un mister desprins din soare” în
care, “O clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit plutind pe ape, un
ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal. // Din parfumul
de pădure proaspătă, încremenită, / În savoarea cea de mure, simt guriţa ta
iubită. / Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag,
aevea, cu iubire, pasul tău.”.
În lumea de vise şi idealuri dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi
confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori.
Autoarea are şi o explicaţie deconcertantă pentru aceasă stare binecuvântată de
bine:
“Azi sunt fericită fără motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar
fi totuşi, / aripile de fluture în zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? /
Dar, câte culori s-au strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a
zburat odată cu ei / şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit. / Poate, de aceea
sunt fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un fluture / şi nu mi-am văzut
aripile, până acum! / Poate, parfumul e de vină sau vântul. / Azi sunt
fericită! Toţi fluturii, toate florile / mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.”
Până şi în toamna vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt
un strugure dulce, / amintind primăvara. / Sunt un strugure inimos / cum ne-a
fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. / Dulce şi parfumat, /
strugure în formă de inimă, // păstrat cu grijă peste iarnă / vreau să rămân
pentru tine!” (Toamna vieţii).
Metamorfozată-n Doamna Toamna, autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de
parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colieru-i din castane mai aprinde-n
inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei / Şi cu
rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. / Are paşii măsuraţi şi privirile blajine.
/ Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea).
Ilustrate cu o grafică foarte expesivă, executată de Niculina Vizireanu, cu
multă forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă consistenţă şi un
farmec aparte.
Chiar dacă-i toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura şi oamenii,
poeta îşi propune să o prefacă-n primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii
închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n
abis, / I-accept nebunia şi trăiesc un vis!”
Toate acestea izvorăsc, credem, din generoziatea şi firea fericită a poetei:
“Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă
şi-amintirile pe rând. / Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. /
Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i minunată,
generoasă peste poate, / Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate! /
Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care,
ploi de stele iar coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp
vrăjit / Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară,
melodii de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea toate”. (Corn
de timp vrăjit).
Şi până la urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii /
hai să le-adunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul e
fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură, oamenii sunt perfecţi,
după chipul îngerilor. O asemenea viziune se potriveşte perfect basmului, dar
şi acolo intervin muma-pădurii, zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să
strice echilibrul şi să se pună de-a curmezişul.
“În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a volumului – titlu care
justifică perfect starea de poezie nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum
altfel, decât cu poemul “Răsărit” – în care exultă zorii de zi.
Dragostea este cea care operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e
în stare a opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate
izvoarele din adâncuri. Ce nu face omul când iubeşte!
Trăind în lumea iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de
pluş, soarele răsare după chipul iubitului.
Chiar şi elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel
că se naşte o empatie fiească între om şi cosmos:
“M-a primit la pieptul ei, pădurea: M-a primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe
umeri, păsări mii mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de
dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu frunze m-a
împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri / Când pădurea-n suflet m-a
primit. // Şi-am găsit la ea, atâta vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit!
/ Şi-am iubit atunci, întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza,
floarea, drumul şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul,
foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”.
Oprimismul, speranţa nu scad nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre
alte zări. Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i cântă iubitului un
cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu sunt mica sirenă
care priveşte la mal, / La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val.
/ De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară,
de rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l
cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă”.
Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” – poeta se întreabă: “De ce-aş fi
tristă?”
Însă la Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează, deşi toate par
împlinite: “De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de
vioară urciorul de pamânt // Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În
pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”
Acest “şi totuşi” dă întreaga măsură a sufletului omenesc.
Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii despre iubirea care supune până
şi timpul. Însă are şi iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum,
acestea toate, sunt realităţi de ieri” (Am şi vise şi iluzii).
Versurile Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la iubirea ideală,
aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar că ea se întâlneşte atât de
rar, încât, de-a dreptul poţi spune că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să
întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni.
Nu lipsesc nici influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii
feerie numai tu mă mai încânţi…” ori influenţele melosului popular, cu
asonanţele lui şi trecerea vădită din ritmul trohaic în iambic.
“Somnul dacă mi-ai veghea, eu mi-aş găsi liniştea. / Sărutarea dimineţii ţi-aş
da din dulceaţa vieţii. / La ureche ţi-aş cânta cum mă-ndeamnă inima, /
Cântecelul susurat ca izvorul de curat! / Să-ţi astâmperi umbletul şi să-ţi
bucuri sufletul! / Somnul dacă mi-ai veghea, eu ţi-aş veghea liniştea.”
(Veghe).
Nenumărate sunt locurile comune şi rimele facile pe care le foloseşte autoarea:
colţ de lună, a lirei strună; aripi fluturând; cu suflet de vioară; purtată de
dulce fior; pasăre rară, tinereţe; sărutări fierbinţi, lacrima de dor, aripă de
vis, ochi de peruzele, ş.a. Rime facile: dor-uşor; trudită-gătită; viaţă-faţă;
dor-fuior; dar nu mai puţine asonanţe poetice: mâna-totdeauna; dată-retrasă;
soarelui-cerului; ş.a.
O altă secvenţă lirică se intitulează: “Ce frumos am trăit!” şi în ea exultă
bucuria maternităţii împlinite: “Voi fi prin ei culegător şi fericită-n viitor
/ Şi fiecare va purta mesajul din sămânţa grea. // Şi, o nepoată, răsfoind
album de poze sau citind, / Va aminti de ziua-n care am semănat spre neuitare:
/ Cuvinte multe din iubire, copii să intru-n nemurire, / Flori vesele spre
încântare şi viaţa ei spre continuare.” (Semănătorul-culegător).
Bucuria şi dragostea de viaţă e şi aici stăpână şi regină. “Iubesc ploaia,
vântul sălbatic, / zăpada, cernând singuratic. / Şi totuşi insist şi totuşi
risc, / să privesc soarele în adâncul luminii. / Căldura lui mă învăluie şi
soare devin! (Dragoste de viaţă).
Atunci când totul pare pierdut şi eşti gata să te prăbuşeşti în abis, iată că,
alături de tine, zăreşti floarea de colţ, gingaşă şi rezistentă în acelaşi timp
care, prin frumuseţea ei îţi face sufletul să renască.
“Floarea de colţ: Când ai pierdut, aproape totul / s-a căscat o prăpastie
uriaşă şi, / brusc, îmbătrânind ai fi vrut să mori. // Urma să descoperi că
având viaţă, ai totul… // Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş / pe
culmea durerii, unde floarea de colţ te aştepta. / Văzând-o numai, sufletul tău
a renăscut.”
Un poem aproape perfect prin rotunjime şi limpezime stilistică este: “Lumini şi
umbre: Mă regăsesc, la lumina lămpii / într-o seară a greierilor. / Eu şi
imginea mea, / două umbre ce dispar, / născându-se…”
Poeta uzitează stilul narativ în poezie, ea îşi descrie, îşi povesteşte stările
şi locurile unde acestea iau naştere. E şi aceasta o modaliate de scriere. O
astfel de poezie narativă este: “Casa bătrânească: Cineva mi-a dat pontul, /
bătrâna vinde casa / şi se mută la soţ în satul vecin. / Avesese un soţ
navetist Neguţa. / Casa e puternică, aproape că îi seamănă. / În hol m-a atras
şemineul cu hornul din colţ. / Îmi aminteşte de bunica şi de copilărie. / Totul
e verde, uşile cu praguri late, / ferestrele cu pervazul plin de flori / şi
podina din drugi mari de lemn. / Ce bine îmi este aici! / Aproape că o simt pe
bunica, / aproape că mă simt în anii şaizeci… / Iubesc casa asta şi o vreau
pentru sufletul meu! / Bătrâna e mulţumită, că o va cumpăra cineva / care să-i
păstreze vii, amintirile / iar eu sunt fericită, că în toate încăperile, /
,,îmi văd” bunicii, unchii şi mătuşile, părinţii tineri. / Bine v-am găsit,
dragii mei!”
Un poem frumos este cel dedicat lui Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul
clasic, prozodia are de suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat
mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând vremea înainte.Te văd la
masa tăcerii, / liniştit în faptul serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi
trasând linia dreaptă.Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni,
învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi îi înnozi şi îi descoşi, /
care-a fost mai dăruit şi care mai ostenit… / Doamne, câte-am pătimit! Treci
prin poarta de sărut / să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit…”
Şi încă o idee interesantă: “Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme
mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute)
Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah, populată cu regi, regine,
cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte similitudini interesante. “Regina de alb:
Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai
sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au fost nimiciţi de
propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi /
trimişi la moarte ,,sigură,, de regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a
cuprins tot regatul / dar carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. /
Şi, ce mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac
caii sălbatici…”
O clipă de singurătate poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în
lucrurile din jur şi în noi înşine: “O clipă de singurătate: În liniştea adâncă
din câmpie / Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea
bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri,
câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când dispare parcă, lumea
toată, / Rămân doar fricile care ne ard. // Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
/ Pe-o aţă, zilele le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă
faţă, lumii, dăruim.”
Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi lui Grigore
Vieru.
Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla în acelaşi timp –
modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit de haiku. Se pare că aceste
miniaturi sunt cele mai reuşite din întregul volum:
“Gânduri în haiku: un ochi pe faţă / un ochi pe dos, mereu, / haina timpului.”
* “ toamna ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta, /
crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările, / inimă călătoare, / clipă
fugară.” * bântuit de furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” *
“ciocârlie-tril, / dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” * “pârtie de brazi, /
verdele suind voios / vârfuri amare.”
Ultimul ciclu se intitulează “Poeme de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de
slavă, mulţumire şi recunoştinţă divinităţii, pentru darurile primite.
Ioana Voicilă Dobre, prin volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a
perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis spre oameni, spre
iubire, spre credinţă şi speranţă.

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: