Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Olimpia Berca, Proza lui Ion Arieşanu sau poetica unei lumi ideale

Olimpia Berca

Proza lui Ion Arieşanu sau poetica unei lumi ideale

Reprezentant al literaturii anilor 60‘, Ion Arieşanu are un bogat portofoliu creator. A debutat cu un volum de schiţe – Anii adolescenţei, în 1962, şi a continuat să publice, pe lângă reportaje, un număr de proze scurte sau romane – O complicată stare de fericire, 1967; Vară târzie, 1967; Vrajă, 1971; Prietenul pe care îl caut pretutindeni, 1979; Lumină stranie, 1981; O pasăre în iarnă, 1986; Lumina de la capătul nopţii, 1987; Cei buni mor cei dintâi, 1998; Cruci de lemn, 2001; Flacăra singuratică, 2004. Toate aceste cărţi au impus nu doar o lume, un cronotop specific (în care spaţiul este urbea iar timpul se revendică zilelor noastre), ci şi un fel aparte, personal, de a aborda individul şi relaţiile lui cu alteritatea. S-a vorbit mult în comentariile dedicate operei lui Ion Arieşanu despre modul în care scriitorul îşi asumă frământările personajului său, despre plăcerea naratorului de trăi existenţa eroilor şi despre fineţea cu care observatorul vieţilor interioare captează cele mai mici mişcări ale universurilor afectiv-emoţionale. Din orice pătură socială ar proveni eroul (preferaţi sunt muncitorii – mineri – şi intelectualii), el este un ins predispus spre dezbateri, implicat şi serios. Mai mult decât în alte cărţi ale deceniilor şase-şapte, scrierile lui Ion Arieşanu au reuşit să proiecteze eticul pe primul plan al fabulei şi să dea sentimentelor idealitatea pe care poetica modernă (şi nu doar cea a prozei) le-o refuză în genere.
Recenta sa lucrare, intitulată, simplu, Sentimentele (Excelsior Art, Timişoara, 2010), este o apariţie insolită. Simplitatea şi conciziunea neobişnuitei mărci de intitulare, ce traversează coperta de-a curmezişul, pornind dintr-un vârtej, abia schiţat, cu o bună intuiţie a semnului grafic, de Leo Cicos, pare să răspundă, oarecum indirect, afirmaţiilor, nu întotdeauna lipsite de reproş, privitoare la abundenţa sentimentală.
Este dificil de spus în ce paragraf al taxinomiilor literare se încadrează această scriere. Ea conţine, deopotrivă, elemente de proză artistică, de eseu, de jurnal intim, de discurs poematic. Fragmente mici, piese independente, aşezate într-o succesiune aleatorie, se adună, în cele din urmă, într-un întreg, ce vorbeşte despre o suită de afecte, emoţii, senzaţii, simţăminte, o gamă de trăiri şi de mişcări sufleteşti (de la dragostea filială, la iubirea erotică sau extazul mistic, de la ataşamentul pentru animalul de casă, la legătura rafinată dintre om şi obiectele sale).
Prozatorul Ion Arieşanu ne oferă, aşadar, un gen de dioramă, configurată din încrucişarea mai multor tipuri de discurs, legate între ele prin ţelul central al autorului, acela de a defini, descrie şi contextualiza conceptul sentiment, “…averea cea mai valoroasă a unui om“ (p. 20).
Autorul îşi propune, mai întâi (să se vadă chiar una dintre primele piese – Averea), circumscrierea spaţiului de referinţă. Un moment de linişte, şi în suflet prinde contur “averea sentimentelor trăite cândva”, astfel îşi începe Ion Arieşanu periplul în lumea stării intime, speciale, de tulburare, prin care, uneori, trece sufletul.
Autorul vorbeşte despre o paletă diversă şi bogată de registre ale sentimentelor (despre “scrinul sentimentelor”). Factura lor este determinată fie de o stare emoţională pozitivă (iscată la apariţia unei fiinţe iubite, de diferite împrejurări biografice fericite, de contactul cu natura etc.), sau, dimpotrivă, de o trăire negativă, dureroasă, cum ar fi întâlnirea cu duşmănia, singurătatea, eşecul.
Inventariind gama sentimentelor ce i-au traversat sufletul, scriitorul nu face însă o radiografie rece, neutră şi distantă, ci reconstituie contextul în care identifică un sentiment ori altul, astfel că, pictură a sentimentelor fiind, volumul e şi o biografie a lor, o poveste despre sentimente şi, fireşte, despre cel ce le-a experimentat. Astfel, aproape fiecare text al volumului este un crâmpei de viaţă concretă, un moment de evocare memorialistică sau unul de explorare a conştiinţei, vizând decantarea unor întrebări existenţiale. Ceea ce ar părea, eventual, doar o pledoarie pentru abordarea sensibilă a lumii, o pledoarie pentru capacitatea de a percepe emoţional şi de a recunoaşte că trăim într-un univers mirific de sentimente este, de fapt, rememorarea, după multă experienţă de viaţă şi de muncă artistică, a propriei deveniri sentimentale. Aşa se face că tot ceea ce ţine de date, întâmplări sau oameni, adică de osatura jurnalului intim (comun), nu este consemnat în forme obictive, ci prin reflexul stârnit în oglinda afectivă, pe care scriitorul o trece pe deasupra realităţii. “…Eu întemeiasem cu părinţii acel fluviu de sentimente care nu se nasc uşor, şi nici nu se sting uşor“ (p. 8); sau: “Nici marii mei prieteni, nici vechea mea familie, nici succesele fiului meu, nici succesele mele sociale, nici scrisul, nimic, nimic din atracţiile vieţii mele nu m-au putut opri să nu le deschid scrinul sentimentelor mele…“ (p. 9).
Evocarea, prin intermediul experienţei emoţionale, e contextualizată diferit, în diverse momente ale derulării memoriei. Un procedeu ar fi flash-ul fotografic, montat într-un discurs narativ. Epicul e oprit pentru o secundă şi lasă loc unei clipe, încremenite în ramă, aşa cum amintirea păstrează în sine tablourile disparate ale trecutului: “Atunci, în seara aceea, în bucătăria luminată mă întâmpină bătrâna mea mamă /…/ Mama stătea la masă, singură, în faţa unei ceşti cu ceai din plante, a cărei aromă inundase odaia. În clipa următoare, mă uitai brusc în ochii mamei. Citii în ei spaima, mâinile ei bătrâne, cenuşii, pătate de bătrâneţe, odihnind, ofilite, pe tăblia mesei. Şi, neaşteptat, îmi reveniră în minte mâinile ei curate şi frumoase, din tinereţea ei… “(p. 55; v. şi piesa Clopotul) . Un loc aparte în memoria sentimentelor îl ocupă obiectele, lucrurile personale: casele (Sufletul caselor), uneltele (Lampa veche), îmbrăcămintea (Lucrurile sau Lucrurile tatei). ”Există un suflet al caselor. Şi el, după un timp, devine aidoma sufletului nostru“, observă scriitorul, căutând dincolo de concreteţea materiei, de necesităţile pragmatice, legăturile secrete, adânci, ale omului cu lucrurile. Lampa veche a tatălui îl face pe prozator să se simtă “cu cineva alături /…/ în bezna groasă a nopţii“ (p. 133), după cum, demult, tatăl se legase sufleteşte de lampă, de lumina ei caldă, socotind-o “o fiinţă. O fiinţă-obiect, providenţială, pentru truda de zi şi de noapte” (p.133). Hainele vechi, înghesuite prin dulapuri, ele însele însufleţite, rămân fidele fiinţei care le-a purtat cândva.
Acest gen de memorie afectivă încarcă textul de lirism. Evocarea nu mai e, la Ion Arieşanu, un act de aducere în prezent (ori în obiectiv) a unor fapte, oameni sau întâmplări, ci unul de reînviere şi replămădire. Scriitorul nu vrea să reflecte realitatea, el îşi propune să ofere o himeră a realităţii, propria himeră, încărcată de tumultul sentimentelor. Oglinda în care prozatorul răsfrânge lumea e un instrument poetic, ce refractă imaginea, redesenând-o, după tipare ideale, tipare în care între referent şi semn există, aproape întotdeauna, o lentilă, ce deviază formele, le face mai frumoase, le aduce la un pattern ideal, plăsmuit de autor.
Fragmentele de jurnal, piesele-eseu, ce meditează la destinul trecător şi la iminenţa morţii, la frumuseţea bolţii cereşti sau la măreţia şi adevărul îndemnurilor divine, se încrucişează cu lungi pasaje de poeme în proză, cele mai multe de mare concentraţie lirică: portrete, descrieri, pagini de reflecţii: “Nimic nu mă înflăcărează atât de profund, şi de apropiat de sentimentul nemuririi, ca acele scurte dar aprinse elanuri nocturne ale mele, când rămân fascinat, ţintuit în faţa cerului adânc, covârşit de constelaţii“ (p. 87).
Altădată, o mişcare, un gest, o privire sunt de-ajuns pentru a trezi, din trecut, un tablou. Asemenea stop-cadre, numeroase în structura textelor, au rolul stilistic al unor catalizatori: stimuleză, fără să mai fie nevoie de divagaţii, declanşarea unor sentimente ori atitudini sentimentale, precum acest portret, aproape stilizat, în idealitatea sa: ”…eu ştiu, deja, că ea se întoarce cu gândul în trecut, la fata zglobie de demult, pe care o surprinde zorind pe străzi, cu pletele în vânt, şi cu un surâs nevinovat ce atinge pe buzele ei. Fata aceea mergea de parcă zbura. Întrucât părea că pantofii ei delicaţi abia atingeau pământul. Magnetiza privirile trecătorilor din jur. Chiar ea se simţea, deşi era o fată ca toate celelalte, dar ea se simţea, în mers, aidoma unei fragede prinţese, gata a primi ofrandele şi adoratorii din juru-i. Oriunde intra, atrăgea de îndată privirile. Cu oricine schimba o vorbă, acela rămânea, în urma ei, tăcut şi uimit. Ori de câte ori izbucnea în râs, chipurile celor din jur tresăreau şi se luminau şi ele. Din ea însăşi, ca dintr-o fântână vrăjită, din întreaga ei fiinţă ţâşneau acele efluvii de bucurie şi graţie, din care ceilalţi puteau sorbi cu încântare, ca dintr-un vin încărcat de arome “ (p. 96-97).
Şi dacă portretul anterior vine din memoria luminată a unui timp fast, cel care urmează se închegă dintr-o stare de spirit de gravă tristeţe: “Într-una din zile, intrai, spre seară, în ograda goală a femeii. Atunci venise cu calul ei de la păscut. Îi spusei fără ocoliş: – Femeie, ştii că eu am un loc de fâneaţă, care-mi stă degeaba? Am, acolo, numai câţiva mesteceni, de podoabă, şi iarbă destulă necosită. Dacă vrei, du-ţi calul tău acolo, să pască în fiecare zi… Femeia mă ascultă. Privi doar la cal. Apoi privi în pământ. Apoi vorbi spre cal: ‘Auzi, Bălane? Auzi, măi calule?‘ Privi în sfârşit spre mine, dar având faţa tot aplecată: – Bogdaproste, domnule, pentru calul omului meu, că-i fu drag, cât trăi, şi eu nu-l putui îndepărta, nici vinde, că-mi fu milă de el… Bogdaproste… Să fie de sufletul celui dus…“ (p. 83).
Apariţie singulară în literatura de azi, sinteză a poeticii narative propuse de scriitorul Ion Arieşanu, de-a lungul carierei sale artistice, Sentimentele este, poate, una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui important prozator.

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: