Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Lecturi recente[IV]

* Jurnalul unui geniu, Salvador Dali, editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru că era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate ismele anarhice.
Michel Déon, Introducere la Jurnalul unui geniu
Chiar şi avertizat că va citi o carte-jurnal, semnat Salvador Dali, cititorul manifestă, iniţial, spaimă, înlocuită însă, după primele pagini, de savoarea unei scriituri, debordând de imaginaţie creatoare, un text în care cuvintele se pictează unele pe altele, fără pete de culoare, prin exerciţiul aplicat al termenilor, în aşa fel încât nuanţele se omogenizează, iar eventualele excese- termen aplicat cititorului profan- se retrag spre margini şi colţuri, conform aceleiaşi metode utilizate de maestru în pânzele sale.
Un jurnal al pictorului, realizat între 1952-1960 după modelul clasicului jurnal, ar fi poate cea mai comodă, dar şi cea mai periculoasă abordare pentru prezentarea acestei cărţi. Singura posibilitatea, ca cititorul să aibă minima convingere că a priceput ceva, e aceea de a privi jurnalul dalinian ca pe o pânză, o pictură cu diverse accente, scrisă/pictată în perioada de maximă armonie şi fericire, când pictorul suprarealist -care purtase în tinereţe favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi fuma pipă -reuşise să o smulgă pe Gala Diaconov din braţele soţului ei, poetul Paul Eluard , trăind astfel poate cea mai desăvârşită relaţie de dragoste, alături de femeia care l-a inspirat şi l-a salvat, după propria mărturisire, de la nebunie. De fapt, pe parcursul jurnalului, Dali oferă cu un surâs inocent şi dezarmant o nuanţă cuminte a personalităţii sale: diferenţa dintre mine şi un nebun e că eu nu sunt nebun. Jurnalul are un prolog, cu un motto care aminteşte despre gradul de unicitate al fiecărei persoane(Michel de Montaigne). Cititorul e avertizat, sărmanul, că are de-a face cu o carte unică, primul jurnal scris de un geniu, deşi…nota bene! tratează viaţa de zi cu zi, somnul lui, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui… Numai şi singur Prologul e năucitor, când la final, cititorul ia act de faptul că va citi un Jurnal fidel al credinciosului şi umilului [lui] servitor.
Despre tablouri, despre numeroasele lui descoperiri, despre relaţia cu banii şi faima, despre reşedinţa de la Port Lligat, despre relaţia cu admiratorii şi, mai ales, cu admiratoarele(cât m-am distrat!!!), despre repere(tatăl biologic şi maestrul Matisse), despre Hitler, despre Freud, despre scriitorul Ştefan Zweig(de fapt tragedia soţilor Zweig), într-un cuvânt despre personalităţile vremii, aflăm cu sufletul avid de cunoştere, cu uimire şi încântare. Sigur că nimic nu e întâmplător: fiecare detaliu are o culoare menită să nu irite, să nu şocheze, căci contrar percepţiei generale, personal, l-am privit, mereu, pe artist cu acea convingere că sub învelişul, oricât de suprarealist, se află omul excesiv de cald şi sensibil, cu un exacerbat simţ al ridicolului. Umorul dalinian semnează pagini antologice, iar subiectele majore abordate în jurnal au la tot pasul nuanţe de zâmbet. Întrebat, la un moment dat, de un prieten, cărui motiv i se datorează enormul succes, Dali răspunde, fără să ezite, că e snobul nativ care are ocazia să frecventeze cele mai închise cercuri(lista e lungă),care acordă importanţă majoră banilor. Când Pere Breton l-a numit Avida dollars(anagramarea numelui sau), Dali a fost încântat.
Proiectele artistului sunt prezentate cu rigoarea metodei paranoico-critice, metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante. Astfel, Dali se delimitează, psihologic vorbind, de Proust, considerat mai degrabă nevrotic. Ce spune Dali despre Freud? Îl consideră erou, de vreme ce a demonstrat că Moise a fost… egiptean. Ce trist însă că fluturii( eroii) cei mari s-au dus!
Anexele referitoare la muştele daliniene- îşi ungea trupul cu miere, muştele i se lipeau de trup şi pictorul avea manifestări de extaz, pictând aşa- curate, de nuanţa mierii mediteraneene, teoriile despre mistica sau amplul fragment din Arta pârţului închid cercul perfect al Jurnalului unui geniu.
Adaug un citat- cheie pe care eu, cititor, l-am folosit pentru mai multe uşi, aparent bine zăvorâte ale unui text criptat:Pictura este imaginea iubită care se întoarce prin ochi şi se scurge prin vârful penelului-iar dragostea e acelaşi lucru!

va urma
*
Mircea Maliţa, Minţi senine, minţi învolburate, Eseuri şi evocări, editura Scripta, Bucureşti, 2009

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: