Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Întreprinderi primejdioase

Întreprinderi primejdioase

Plec de la ideea horaţiană că: „Pictorilor şi poeţilor le-a fost pururi îngăduită orice întreprindere primejdioasă” (Horaţiu, Epistola II-9 şi 10-). Este şi cazul recentei cărţi a Victoriei Milescu intitulată Dreptatea învingătorului (Rafet, 2010 – Marele premiu al festivalului naţional „Titel Constantinescu” ediţia a III-a, Râmnicu Sărat, 2010).

De parcă ar concura într-o cursă aflată pe ultima sută de metri sau înainte de ultima turnantă, Victoria Milescu ţâşneşte ca săgeata, hotărâtă să câştige cu orice preţ. Autodafé-ul ei este că îşi dă cravaşe fără milă ego-ului, ca unui cal în concurs. E tema sacrificiului, când Ideea e pusă mai presus de raţiune şi fiinţă. Adunându-şi forţele, ea îşi face singură galerie şi trece linia de sosire strigând că era sigură de victorie. Ceea ce parcă te îndeamnă să te porţi cu grijă când vorbeşti despre poeziile ei, de teamă să nu-i răscoleşti durerea, să nu-i zgândări răni nevăzute.

Dar, după ce te mai gândeşti puţin, exclami: iată o schimbare de atitudine, în sensul că în loc de a te izola trebuie să ieşi în lume, să participi, să iei atitudine şi să te faci auzit şi văzut! Şi orice victorie, oricât de mică, este importantă. Extrapolând, ne putem gândi şi la faptul că vorbind la modul general noi am ajuns să nu putem să ne trăim propria viaţă pentru că suntem prea curioşi să privim la cea a altuia sau a altora. Deci ajungem să trăim într-o realitate virtuală (în izolare), devenind propriii noştri spectatori – iar în spatele ecranului de sticlă parcă ne ţin locul nişte actori ce ne sunt pe plac mai mult decât ne plăcem noi pe noi înşine. Vrem să fim ca aceştia doarece nu suntem mulţumiţi de ce şi cum suntem. De aceea nici nu ne implicăm şi nici nu mai luăm o atitudine. Pentru că spectatorii nu pot interveni într-un film chiar dacă este vorba despre ei, ei nu sunt sincronizaţi cu producerea ci cu distribuirea filmului. Scenariul, regia şi producţia nu le aparţin.

Pentru a înţelege lumea în care trăieşte, V. Milescu foloseşte mai multe filtre ce vor decanta, depolua şi elimina tot felul de factori toxici, sintetici, alergeni ori de altă natură. După aceea, ea va încerca să accepte toate potenţialele pericole din această lume ostilă în mare parte. Dar ce te faci dacă exişti în două alternative deodată, şi ca om, şi ca poet, ce au ca punct comun faptul că în ambele se găsesc şi neoameni şi nepoeţi?! Iar înafara problemelor existenţiale, concrete, materiale ori de sănătate, există şi cele dintr-o categorie nepalpabilă, necuantificabile dar care produc efecte foarte serioase, cum sunt relaţiile social umane, că e vorba despre familie, prieteni ori colegi de breaslă, care te pun în stare de război ori de înfruntare permanentă a unei primejdii? Unde te regăseşti, atunci, risipit ca firele de nisip şi nevrând (adeseori respingând categoric) a avea soarta unui simplu element neindentificabil – pars pro toto ?. Iată că în cazul Victoriei Milescu are loc evadarea în sine, pe principiul că găsirea resurselor de reactivitate se află în chiar fiinţa ta, în coordonatele trup, minte, suflet, spirit. Cadrul volumului Dreptatea învingătorului surprinde de fapt o fază a post-alienării, după ce autoarea  constatase că suntem nu victimele ci produsele unei uriaşe „conspiraţii celeste”.

Deci există în fiecare dintre noi un potenţial. Despre acesta ştim încă foarte puţin. Ce ştim este de fapt ce nu ştim: prin faptul că numai o parte din creierul nostru funcţionează, noi folosim la rându-ne numai o anumită capacitate procentuală a acestuia, ceea ce ne face să vedem şi să receptăm lumea înconjurătoare deocamdată numai prin cele cinci simţuri ce ne-au fost date. Înafară de acestea, unora dintre noi li se activează un al şaselea simţ, fie acesta clar-vederea, clar-audiţia etc. sau intuiţia, simţ care este calea noastră de acces la câmpul informaţional şi se află localizat în chakra 7 – numită şi cordonul de lumină -. Şi poeţii au un al şaselea simţ, să-i zicem poetic, care este, de la caz la caz, şi binecuvântare dar şi blestem, şi har dar şi stigmat. Este o sensibilitate extraordinară, extra-senzorială (categorial) prin care creatorul de artă vede şi aude dar nu cu ochiul şi nu cu vederea. Însă are acces la nevăzut-neauzit. Riscul este însă auto-consumarea acestei surse şi forme de energie creativă ce se poate epuiza – aşa cum şi orice forţă se epuizează. Fiind vorba despre o ardere internă, ea se cere externalizată în scris, pictură, muzică ori dans, pentru a elibera acel clocot vulcanic ce altfel ar eroda sinele şi în final fiinţa, provocând implozia. E un fel de bonus divin, o marcă dar şi o în-semnare ce va schimba vieţi.

 

Aşadar, în cărţile acestei autoare găsim tot atâtea faze din călătoria sa existenţială, iar poeta continuă să foreze în propriul său eu fără milă de sine. Tema volumului rămâne şi în acest caz raportul om-lume. Dar autoarea nu mai surprinde Ecoul clipei (vezi titlul volumului din 2003) şi nici nu deconspiră „planul celest” al destinului (vezi Conspiraţii celeste din 2008). Conform senzaţiei ce mi-au lăsat-o Conspiraţiile, aş fi zis că spiritul însetat de cunoaştere va mai căuta a se mântui în lumile celeste, şi că, atotvăzătoare, autoarea ce a asistat cum cade sămânţă de stele şi a auzit cum prinde viaţă un horoscop de zodii pentru poeţi nu se va despărţi prea uşor de această „întreprindere primejdioasă” şi chiar îşi va îngădui un respiro. Însă între celest dacă ceresc, şi sideral dacă astral, cele două planuri (pe care s-a manifestat la nivel micro şi macro secretul revelat al conspiraţiilor) dispar aproape cu totul în noul volum din 2010. De parcă ai zice că un vis bate la poarta nopţii astrale, cutreieră şi se întoarce plin de praf de stele. Ieşirea din câmpul material, ieşirea din corpul fizic (ectoplasma), îi permite poetei să zboare ca în poveste, căutând seva cosmică precum rădăcina copacului, ramificându-se în pământ dar şi întinzându-şi braţele crengilor (corola) spre cer. Iată copacul în poezia ce dă şi titlul volumului Conspiraţii celeste : „… din venele crepusculare/întinse ca ramurile unui copac/aproape uscat/în el au cântat păsări scumpe şi rare/cerului mut şi surd…” şi iată-l în Dreptatea învingătorului: „Chiar mâine mă poţi chema/dintre crengile împletite/din cuibul cald…” (Ziua venirii). Seva e deopotrivă telurică şi cerească. Mai rămâne să te decizi unde vrei să rămâi deoarece adeseori timpul se concentrează, alteori însă el suferă/suportă o ciudată congelare.

Aşadar temele şi motivele Conspiraţiilor… nu au dispărut cu totul în Dreptatea învingătorului: recunoaştem aspecte de conştiinţă superioară, rafinate sub razele cosmice provenind din surse subtile ale înţelegerii de sine, a sinelui şi pentru sine. Înţelegând cine este şi bănuind care-i este rostul, autoarea realizează în aceste Conspiraţii că de fapt avem Meseria de om. De aceea ne îndeamnă Ai grijă ce poem îţi doreşti – această înţelegere în plan mental este şi sursă de înţelepciune, dar şi de creaţie, reprezentând conştientizarea a tocmai scopului existenţei, de aici ideea scrisului conştient, deontologia asumată a actului scriitoricesc. Următorul plan – tot în Conspiraţii – este acela al hrănirii spiritului, este astâmpărarea foamei de frumos, de artă şi se manifestă în planul cauzal, spiritual. Dar dualitatea lumii, principiul guvernator al lumii noastre terestre, ne poate întârzia sau abate de la atingerea perfecţiunii. Este cazul omului care a văzut ideile, sau ielele.

El devine astfel prins în capcana gândului: trăim în spaţiul restrâns al timpului vieţii, tributari cuvintelor pe care le rostim şi nu le mai putem ţine sub control, ba, unele, inventate, se întorc împotriva noastră de parcă-s un bumerang – reluând ciclul gândire-rostire/scriere -. Comunicăm neîndemânatici prin ele şi de aici provine şi lipsa noastră de comunicare, înstrăinarea, depresia. Adevăratele cuvinte ale gândului sunt cele pe care nu avem curajul decât rareori să le rostim, pe ele doar le ascundem în gând, rostindu-ni-le când vorbim cu sinea noastră, în acest dialog-monolog, fiecare cu eu-l său, pe tiparul tot eu întreb şi tot eu răspund, autocefal. Conform planului conspiraţional celest, fiecare e plasat dinainte într-o anumită secţiune dintr-un tabel al existenţei. Conform unui plan secret, conspiraţia gândului ne face a ne ţine bine ascunse adevăratele nostre cuvinte. Cine le deconspiră riscă să devină vulnerabil (în plan subtil: pe corpul eteric). De aceea autobiografismul în poezie poate da rateuri câteodată. Ştiind aceasta, poetul disimulează, deghizându-şi adevăratele cuvinte în haina unui text absurd, abstract, aparent lipsit de logică sau pe principiul logicii răsturnate. Lasă însă câteva indicii pentru a fi găsit sensul ascuns.

Aşadar, există (încă) un legato între Conspiraţii celeste şi Dreptatea învingătorului: deşi scrise la persoana I-a singural şi folosind nu întotdeauna genul feminin, este vorba despre lirică feminină. Povestea celei din conspiraţii nu s-a încheiat, ea continuă, doar că privirea nu mai este îndreptată în sus, ci în jos, ori spre un orizont în planul privirii. Iar dacă vom observa cum s-a schimbat culoarea fundalului şi ce nuanţă întunecată a căpătat, în Dreptatea…  se coboară în teluric; de fapt, de astădată, este vorba tot despre o conspiraţie, dar a gândului, nu celestă, ci pământeană: „… poemul era în cer/eu eram pe pământ/am făcut schimb de locuri/pentru o noapte şi-o zi/pe pământ, poemul s-a îmbolnăvit” (Proba deposedării).

 

Lait-motivul poemului ar putea fi obsedant şi obositor, dacă reluarea sa nu ar însemna,  în plan stilistic, ceea ce este păstrarea la un nivel constant a tensiunii gândului, cu alte cuvinte, un fel de setare dar nu a unei anumite  frecvenţe, ci a ta însuţi pe o lungime de frecvenţă! – o găseşti, o setezi şi rămâi pe ea dinadins -. Tot astfel, gândurile adunate în poem nu fac decât să se fixeze pe anumiţi parametri. Există şi o tensiune lirică produsă de vocabularul poetic. Repetarea cuvântului poem nu supără, pentru că el de fapt înlocuieşte un întreg index de cuvinte şi o serie întreagă de perifraze care ar îngreuna (ar fi un balast lexical, un glosar pe care nu-l citeşte nimeni, în general). Este o iscusinţă a unui autor ce nu se fereşte a se folosi de intelectualismul ce adesea îi va speria ori îndepărta pe unii cititori, pe motiv că e prea celebral. Dar, fiind un actor ce nu vorbeşte ci îşi interpretează rolul în scris, autorul are tot dreptul să propună spectatorului-cititor rolul care-i place.

 

Criticul va căuta să definească specificul poetului: după cum Bacovia este poetul toamnei şi al ploii, Blaga – al luminii etc., în funcţie de tema dominantă sau de motivul repetitiv care dă eticheta unui poet de a fi major, minor, optzecist ş.a.m.d., simbolist, postmodernist, existenţialist etc., specialistul în critică va încerca să-l includă pe autor într-un curent literar. În mod sigur acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul volumului de faţă şi aşteptăm cu interes „verdictul” criticului literar. Prezentul eseu ne ajută să semnalăm că prin înnoirea mijloacelor de expresie şi dat fiind că metafora mecanică, tehnică, arhitecturală, chiar inginerească a fost parţial înlocuită ori schimbată cu noi formule, Victoria Milescu se îndreaptă spre o nouă etapă; de cea veche (deşi destul de recentă socotind în timp) o leagă doar analogiile şi corelaţiile între supunere-nesupunere, lacrimă-primejdie, confesiune-disimulare, deci motivele la care nu renunţă ca şi conţinut.  Ea face o anatomie a sentimentului în lumea desacralizată a lui homo industrious denudat de sex. E o semiotică a timpului conspirativ în spaţiul Universului, dar rupând timpul de spaţiu nu se întâmplă minunea, iar revelaţia întârzie: celest egal rece, glaciar, sensibilitatea la rece, congelată. Deci dizarmonie cu sinele.

Dar Victoria Milescu are o personalitate polivalentă ce reflectă nu numai prolixitatea creativă ci şi re-activităţile sale polivalente pe care le-a ascuns deliberat în cărţile de până acum – or, ceva a declanşat declicul şi adevărul a fost eliberat, ca şi cum ai deschide o ecluză. Iat-o pe autoare, de la supunerea în faţa conspiraţiei timpului, ajunsă să trebuiască să se supună în faţa conspiraţiei gândului….. şi Victoria Milescu începe să spună în cărţile ei ceea ce a tăinuit atât amar de ani, probabil încercând să scape de acest balast al fricii de singurătate, al temerii de consecinţe. Iat-o, în noul volum, între crucificare şi sacrificiu: „Sunt fără voie aici/…/îndulcind răul/printr-un altfel de rău/între Dumnezeu şi Satan e trupul meu” (Poem crucificat); „Foştii iubiţi au murit/în insule ori în patul meu/vraful cărţilor a crescut/mi-am luat iubiţi mai tineri/cu trupul dulce şi râs prostesc/dar şi ei au murit/grandios ori stupid” (Lovitura de sacrificiu).

Omul şi-a pierdut credinţa de când şi-a pierdut încrederea. În cei din jur, în el şi într-o viaţă ce-l conduce aceasta pe el. Atunci va recurge la toate formele, soluţiile spre a nu mai auzi strigătele disperate ale spiritului. Între inimă şi minte se ascut conflicte, fiindcă omul iubeşte cu inima, şi nu cu creierul. Dar acelaşi om nu mai vrea să-şi audă gândurile inimii, şi încearcă să le acopere vocea. Dacă în Conspiraţii… poemul era „ca un cal de rasă” căruia îi atribuia ca titlu Partea nevăzută a gloriei, în Dreptatea… poeta este în stare să dea „un regat pentru un poem”! Valorile s-au demonetizat!

În prefaţa cărţii, Gh. Istrate se referă la nişte noi etape în evoluţia de fiinţă creatoare a poetei V. Milescu. Ele se recunosc chiar şi numai reluând comparativ parte din textele Conspiraţiei celeste: este o altă atmosferă aici decât în Dreptatea învingătorului – în aceasta din urmă densitatea versului este mai mare şi mai apăsătoare, iar atmosfera – mai sumbră, corespunzându-le un alt vocabular poetic. Nu se schimbă temele şi motivele, repet, dar sunt abordate cu mai multă gravitate şi tristeţe. Este o poezie a unui rău acutizat, un soi de nou mal du siècle ori o continuare în prezent a celui vechi. Dar mai este şi o avertizare oarecum disimulată a unei auto-experimentări a acestui rău vechi în straie noi – vezi lepădarea pieilor din Când poemul îşi schimbă pielea: „… cad zdrenţe/de rime/de versuri/…/se tumefiază/se acoperă cu bale/…/cu timpul devine dur, rău, perfid/prinde o crustă de mucegai/considerată apoi rafinament…”. Sunt versuri ce metabolizează deja cunoscutele motive ale clasicelor Flori ale răului baudelairiene ori ale Florilor de mucigai argheziene.

Spre deosebire de mare parte dintre poetesele momentului actual, autoarea nu practică poezia exhibată în formă erotică ori dezinhibată sexual. Dar este o opţiune ce nu împiedică manifestarea acelui tip de structură a unui tip de intelectual sentimental – aici se cuvine să facem chiar şi o scurtă deosebire între simpatie şi empatie, aceasta din urmă fiind cea datorită manifestării căreia înţelegem de fapt un text -.

Deşi vocabularul său poetic conţine un fond de cuvinte a-poetice (ex: „poem chior”, „tomurile puhave”, „poemul horcăie”, „biblioteci formolizate” etc.), corespunzând altor domenii specializate, acestea nu destructurează starea poetică şi nici tensiunea lirică, deci nu dăunează ci dimpotrivă chiar prin această opţiune autoarea poate să demonstreze ceea ce în expresia poetică încearcă să estompeze, anume forţa cuvântului pe care îl stăpâneşte bine, mai bine decât emoţia ce încă o domină. Ea foloseşte puterea cuvântului, a expresiei, de care nu se mai teme. De aceea exclamă ea în Vae soli! (ce dă şi titlul primei părţi) că este „mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată”. Astfel încât şi poeziile devin mai percutante, îşi ating ţinta cu precizie, în cazul de faţă ajung la cititorul pe care şi l-a propus ca un interlocutor ori spectator nevăzut dar implicit, dar atent şi concentrat asupra mesajului poetic. Este un solilocviu ce în partea a doua a volumului, Ora et labora, se poate transforma încet într-un dialog după şi prin tocmai procesul de receptare din partea cititorului. Arderile interne ale celei ce în Şlefuitorul de lacrimi (din 1995) devenea femeie pe când „pe covorul purpuriu/…/se scutură floarea miresei/pe partea celui puternic” nu s-au epuizat, semn că magma poetică mai are şi aceasta mult până să ajungă să se termine. Ce aduce nou acest volum este faptul că experienţa acumulată nu-i consumă forţele ci dimpotrivă îi procură un nou combustibil, o ajută ba poate chiar o împinge pe poetă să găsească noi forţe de a reporni şi a urca pe o nouă treaptă reprezentând o nouă etapă după ce a aflat cum poate să-şi învingă tema şi înfrânările.

Este o carte grea, greu de dus  şi pentru autor, greu de dus şi pentru cititor, pentru că îi răscoleşte nişte gânduri ascunse, nişte sentimente, convingeri, tabu-uri pe care nu le autoanalizează decât în intimitate completă, neştiut-neauzit. Şi dintr-o dată le vede expuse pe tarabă, la lumina zilei?! Şi se recunoaşte în textele ei?!

 

Interesante sunt şi ecourile stârnite, drept dovadă şi prezentul eseu: iată, de pildă, o poezie ce te pune pe gânduri, este ca o piatră aruncată în apă ce va produce unde concentrice pe o mare suprafaţă. Dacă ar fi să faci o alegere între victorii mici, dar sigure, aproape anonime, sau – decât aşa – mai bine o înfrângere uriaşă, cu rezonanţă, ce ai alege? Ideea aceasta a unei victorii homeopatice este însă ea însăşi o capcană. Pentru că devii prizonierul ei. Te acaparează. Te sâcâie. Te pune să alegi, să îţi manifeşti opţiunea, preferinţa şi nu mai poţi să disimulezi. Ba chiar te face să iei o atitudine, la rându-ţi, să decizi. Dar pentru aceasta trebuie să te cunoşti foarte bine, să ştii ce şi cât poţi duce, aşadar să îţi cunoşti şi re-cunoşti ţie însuţi propriile forţe şi posibilităţi, să-ţi evaluezi propriile limite cât şi capacitatea de a estima de la început şansele. O dată hotărârea luată, te vei angaja în faţa ta însuţi.

De aceea, deviza Ora et labora – „meditează pt a menţine mereu gândul în tensiune” – duce cu gândul la un canon (dar mai degrabă autoimpus), ce desigur presupune repetarea de un anumit număr de ori a unor cuvinte până la ducerea acestuia la îndeplinire şi atingerea stării de detaşare. Cred că mergând pe această idee, poemul este precum un breviar de rugăciune zilnică. Tot aşa cum breviarul de rugăciuni zilnice ale unui călugăr este, în cazul poetului, poemul său zilnic. Şi pentru unul, şi pentru celălalt, acestea sunt foarte importante în viaţa lor şi chiar le-o reprezintă. Aceasta este aşadar Ora et labora, o stare de rugăciune în care faci o lucrare continuă ce îi ajută sufletului să-şi ajute trupul. „Roagă-te şi munceşte, într-o ritmică a gândului şi a lucrului executat de mână”. Cu alte cuvinte „însoţeşte contemplarea minţii de mâna contemplativă” – cum spune V. Andru. Un astfel de text te scoate din amorţeala sinelui şi te confruntă pe tine cu tine. Revenind la întrebarea formulată mai sus, Victoria Milescu preferă victoriile mici, pe principiul că şi o victorie mică e tot o victorie. În calitate de „Şlefuitor de lacrimi” această atitudine o reprezintă. Lucrarea minţii sale ţese pânza trainică a unui model de mici victorii bazându-se pe ritmul acestei armonii dintre minte şi inimă, pe de o parte şi dintre suflet şi trup, pe de alta, la care a ajuns după o îndelungă exersare. O aceeaşi textură formală apare simetric în construcţia specială a poemului său: este vorba despre formula unei lirici abstracte continuând adesea cu un paradox evoluând spre absurd dar revenind pentru final la o concluzie ori expresie din planul logic – iată Pământul e încă tânăr: „Viaţa poetului e scurtă/vorbele abia i se aud/în vacarmul agorei/iar poemul său/mai mult încurcă/precum o fisură/ce trebuie astupată/cu mortar şi grund…”.

O altă punere în discuţie o reprezintă asocierea dintre titlurile celor două părţi ale cărţii, aparent fără legătură cauzală. Deşi textele din ele au o legătură şi prin teme şi motive, dar şi printr-o logică a întregului. Discutam deunăzi cu un scriitor, coleg de generaţie cu tâmple albe de gânduri negre, despre coincidentia oppositorum. Şi tocmai acest fapt a deschis larg poarta unei întrebări:  pe principiul perechii de noţiuni în opoziţie, de ce nu a folosit exclamaţia Vae victis! ci Vae soli! ? Şi mi-am dat seama că tocmai asta este diferenţa de nuanţă, aici nu este vorba despre învinşi şi învingători, ci accentul este pus pe cel singur, că-i vai de el până ce nu-şi va învinge singurătatea! Şi din această perspectivă, deviza călugărilor benedictini Ora et labora aleasă pentru partea a doua a volumului nu mai este o coincidenţă ci-i întocmai ceea ce doreşte să transmită poeta, care se roagă şi lucrează la rândul său conştientă de pericolul ce-l reprezintă vae soli! pentru fiinţa umană şi ştie cât de mult îi ameninţă acest fapt spiritul.

Probabil că tocmai de aceea, prin acest text pro-activ, ne supune autoarea unui fel de test pe măsura pregătirii, a aplecării cu răbdare asupra tuturor acestor detalii şi a disponibilităţii de a mai acorda un timp receptării, de a nu închide cartea în grabă, ci dimpotrivă, de a reveni asupra unor pasaje, a unor titluri… a unor cărţi precedente chiar. Cartea este vie şi schimbătoare, antrenantă şi provocatoare tocmai pentru că are o miză şi ŞTIE că dreptatea este de partea ei, în sensul că te-a convins de faptul că este învingătoare ca şi autoarea. Te-a convins, te-a învins şi îi cedezi toate beneficiile învingătorului. Doar este dreptatea învingătorului!

 

Monica Mureşan

(oct. – nov. 2010)

 

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: