Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Deteriorarea interesului pentru lectură se datorează ruperii legăturilor afective cu cititorii

– Interviu cu Adrian Munteanu –

 

Am ajuns la acele zile mult prea aglomerate, cele care nu te lasă să respiri, să te bucuri de răsăritul soarelui sau de primii fulgi. Şi totuşi, trebuia să fac
o excepţie, să rup tăcerea rutinei. Prietenul Adrian vena la Cluj. Nu-l mai
întâlnisem de la Cisnădioara, văratecă tabăra pentru poeţi, mai mari, mai mici.
Mă refer la vârstă, bineînţeles.

Nu puteam scăpa ocazia unei reîntâlniri, mai ales într-un moment atât de fericit pentru orice scriitor, lansarea volumului de sonete „Orele tăcerii”.

Cu ajutorul mamei, am primit învoirea dirigintei de a evada de la ultimele ore. I-am invitat la eveniment şi pe colegi, chiar şi pe profa de română. Din
păcate, am pornit neînsoţit  spre sediul Uniunii Scriitorilor din Cluj.

Eram singurul tânăr din sală, ceea ce este un lucru trist. Adevărat e că, la rândul meu îl cunoşteam numai pe Adrian.

Uf! Am greşit, mai era un tânăr, student la Cluj, căruia nu i-am reţinut imediat numele, prea emoţionat de momentul zilei. Activ pe site-urile literare, mă descoperise printre începătorii în ale
cuvântului.

Hai să încep cu începutul. V-am ameţit destul cu vorbăria.

 

Luni, 29.11.2010, ora 12:00, la Uniunea Scriitorilor din Cluj, editura Dacia a avut loc lansarea cărţii lui Adrian Munteanu “Orele Tăcerii”, a doua din colecţia
Sonetul de aur. Au vorbit  despre carte: Irina Petraş, preşedinta Uniunii
Scriitorilor, filiala Cluj, lect. univ. dr. Virgil Borcan  (Universitatea Transilvania, Braşov), Nadia
Fărcaş (editura Dacia) şi Adrian Munteanu.

După încheierea discursurilor şi discuţiilor, m-am îndreptat, ştiţi voi cum, timid doar mă cunoaşteţi, pentru câteva întrebări, încropite pe fugă, în pauze.

 

1. Dincolo de ceea ce ştiu cititorii sonetelor dumneavoastră, cine sunteţi, de fapt ?

 

Sunt un om care dau impresia că a  biruit valurile. Asta se datorează – paradoxal – mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul
brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean
născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat
diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală
Românească. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe
care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat în ziua în care mă
năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai 4 clase
primare, nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost
obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umilitoare, pe la
spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut
pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot
felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară
rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie
se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu
aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe
gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe
care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi
amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile,
adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă
pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am
fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul
celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea
spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru
orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante
din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu
mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt
care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să
forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut
a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă
schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e
benefică pentru scris. În viaţă n-am putut îndepărta şi o anume atitudine de
inferioritate faţă de ceilalţi, mai toţi cu alte posibilităţi şi alt parcurs,
mult mai lesnicios, prin viaţă. Mie îmi rămânea doar supravieţuirea, teama
pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă.

Cu această stare de inferioritate, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă,
dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat
să rămână. Atunci m-am analizat mai bine şi am descoperit că pot face mai mult.

 

2. De la ce vârstă scrieţi?

 

Ştii pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui
înaltă? N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul
liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă,
afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai
important în viaţă a venit mult mai târziu. Unii ar spune prea târziu, dar i-am
determinat pe toţi să-şi reconsidere poziţiile.

 

3. Când aţi publicat prima dată?

 

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani. Scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu,
dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel
Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. A fost o perioadă în care n-am
avut conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam
apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea
m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme,
prozaice, cotidiene de rezolvat.

 

4. Până la urmă cum s-a făcut începutul ?

 

Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de
restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu
aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales
scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să
mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am
făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost
şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să
se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de
radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci
m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii
mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am
scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe
şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape
300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile,
Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record
pentru zilele noastre.

 

3.      Apoi, dintr-odată, sonetul. Cum s-a produs schimbarea ?

 

Într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să
scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe
negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet.
Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai
dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă,
prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o
provocare. Am râs de propria mea năzbâtie “intelectuală”, dar m-am apucat să
scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit relativ repede şi, culmea, mi-a
plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut aş fi abandonat
imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru
provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am
ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu
structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos, în fiecare an, câte
un volum de sonete. În 2010 a apărut al şaselea, Orele Tăcerii. Nu m-a
interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe
care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de
creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri,
datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

 

6. Cum scrieţi? Curge totul dintr-o suflare sau este vorba de multă muncă, multă migală?

Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile
sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când
experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am
maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta
de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a
mărturisi. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt,
trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt
la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe
ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text
e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de
mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc.
Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece
în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel,
cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite.
Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific
existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste
savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de
intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale,
că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai
ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice,
în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul
nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în
irealitatea mea poetică.

 

7. Vi se întâmplă să fiţi nemulţumit de raportul dintre viziunea pe care o aveţi în minte pentru un poem şi cuvânt?

 

Deseori, deseori. În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. În cele şase volume editate au încăput aproximativ
500. Mai punem la socoteală, drept viabile, cam 100. Restul le consider balast,
zgura trudei zilnice. Nici nu ar putea fi altfel. Nu te ridici la inefabilitate
în fiecare secundă. Îţi sunt necesare suişurile şi coborâşurile.

Cine e mulţumit deplin cu ceea ce face, înseamnă că nu a depăşit primele nivele ale trudei de modelare a cuvântului şi nu prea înţelege pe ce lume se află. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al
“amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în
afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli
particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în
parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor
trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind,
să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai
interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce
anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume
a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare
prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între
imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le
ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii
şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de
scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Dacă înţelegi asta cu
adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai
depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

 

8. Ştiind că poezia este mereu o mărturisire a propriilor trăiri, a propriului interior, nu vi se pare greu să scrieţi versuri?

 

Nu iei condeiule în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă
mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază
scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care
este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu
din plăcere, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă bucuria de a trăi,
dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul
întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de
imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai
spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi
minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor
adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare,
experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al
succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta
luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale
unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi
banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără
efort.

 

9. Ştiu că aţi avut dispute cu tineri poeţi care vă acuzau că nu scrieţi ca ei. Totuşi nu aţi renuntat. Ce credeţi dvs.despre poezie, în general şi despre producţiile de azi?

 

Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt
potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile
biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară.
Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai
restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat
de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare, decât ca teorie. În
teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a
experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul
I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul
profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În
aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul
20. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta
care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi
rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu
scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură
cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru
că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară.
Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi
nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu,
trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu.
Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale
unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar
fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni
cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia,
nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu
vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara
emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi
depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei,
ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori
importanţi au receptat cărţile mele aşa cum am simţit şi eu că sunt. Mircea
Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene,
dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin
de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai
durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la
recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la
urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu. Pentru asta nu pot
decât să fiu mulţumit de ce am făcut în ultimii ani, de drumul pe care mi l-am
ales. E traseul meu şi încep să cred că e inconfundabil.

 

10. Aţi fost vreodată mulţumit de un sonet anume?

 

Da, sunt şi astfel de momente. Se întâmplă, la răstimpuri, când vibraţia e profundă, să-mi izbutească câte un sonet pe care îl iubesc imediat şi pentru
multă vreme. Interesant e că rareori ceea ce îmi place imediat se estompează în
apreciere după trecerea timpului. Este un semn că intuiţia funcţionează bine şi
consonanţele cu trăirea şi emoţia din momentul creaţiei sunt reale şi rezistă.
În colţul filei de manuscris, acolo, în caietele mele, lăsând doar pentru mine
însumi la o parte modestia, am scris “aproape de capodoperă”. Chiar dacă nu e
chiar aşa, îmi place să disting textele care îmi plac, să mă întorc la starea
lor de graţie. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde
experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în
suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi
fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul
nepoţeilor. Fericirea în poezie înseamnă traseu pe orizontală, fără adâncime.
Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă
trăirea întru adânc de noi. Cred că cele mai bune sonete ale mele sunt triste.
Mai nou sunt un tip care îşi impune un permanet zâmbet pe buze. Dar e doar o
haină de protecţie, una exterioară.

 

11. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la poezie?

 

Da. Va veni mementul şi nu cred că peste multă vreme. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie
să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la
început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai
schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Cred că va veni vremea
altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie ( dar n-am
să spun chiar totul). Am precizat că în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de
partea modernităţii. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând
romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere
cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un
scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în spectacol. A fost un spectacol superb
şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa
rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru
că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern,
poate post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la
mijloc, am ales varianta celei mai vechi dintre speciile poetice.

 

12. Ce sentimente vă încearcă la  terminarea unei poezii?

 

Că am obţinut o nouă victorie. Încep să scriu de fiecare dată cu îndoială, ca şi cum vibraţia, emoţia, inefabilul s-ar putea epuiza la un anume punct şi m-aş
putea trezi cu o marcată insuficienţă creatoare. Mi-e teamă că se epuizează
izvorul. În final, dacă mi se pare că am reuşit să duc munca la bun sfârşit,
sentimentul este al învingătorului şi este un moment în care simt nevoia să fac
o rugăciune de mulţumire, pentru că darul vine de Sus. Şi nu uit asta
niciodată. Apoi am conştiinţa că abordez o specie poetică ce este o culmea a
armoniei şi expresivităţii poetice. Realizez că puţini se încumetă, şi mai
puţini izbutesc să o ducă la o formă măcar acceptabilă. Ce motiv mai mare de
satisfacţie pot să am ? Da, sunt şi orgolios. Dar cine spune că nu e, acela se
plasează în lumea celor ce vieţuiesc fără ideal.

 

13. Ce impact speraţi să aibă sonetele dvs. asupra publicului?

 

Cel pe care simt că îl au deja. Nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori în primul rând,
au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Scriu
pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă
cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că
cititorul o va recunoaşte adăugată la exeprienţele lui şi îl va îmbogăţi. Vreau
să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de
drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să
guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care
trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce vibraţia interioară
specifică gestului poetic veritabil. Apoi este şi aprecierea criticii şi a
condeierilor veritabili, măcar dacă i-aş numi pe Mircea Cărtărescu, Marin
Mincu, Şerban Foarţă, Radu Cârneci sau Irina Petraş. Nu-mi doresc mai mult.
Decât să fiu acelaşi autor care îşi cunoaşte rosturile şi obligaţiile sale în
cetate.

 

14. Cum credeţi că aţi fi fost ca om, fără îndeletnicirea scrisului?

 

Banal, banal, banal. Cel care şi-ar fi încheiat definitiv viaţa, atunci când şi-ar fi numărat ultimele clipe. Acum cred că mai am o şansă să se prelungească ceva şi
după.

 

15. Într-o lume în care numai banul contează, o întrebare care reflectă realitatea : dacă aţi primi un milion de Euro aţi renunţa la scris, în schimbul acceptării acestei sume?

 

Mă pot da mare şi să spun că aş renunţa. Pentru că lumea nu ar şti  ce fac eu în intimitatea actului meu de creator. E mai greu atunci când eşti învăţat să fii
sincer.

 

Mulţumesc, Adrian.


Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: