Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Firul roşu,

Ce  desparte omul de artist…

Într-adevăr, două subiecte, în care judecăţile n-ar trebui să se amestece. Eu însămi am pledat, de câteva ori, pentru diferenţele implicite, temându-mă  să abordez, din spaima de a nu greşi, subiectele  la  grămadă.

De curând, am citit romanul Supleantul, Petru Popescu, editura  Jurnalul, 2009  şi am avut un sentiment de durere, la  răscolirea rănii anesteziate care, prin  simpla aducere-aminte m-a mâhnit, căci am constatat pentru a nu ştiu câta oară, că absenţa unui proces  al  comunismului  a condus, în ultimii douăzeci de ani, la starea de mermeleală  în care ne scăldăm. Supleantul mi-a provocat o dublă durere:  pe de-o parte, retrăirea vremurilor, când limbajul era încărcat de vocale, iar România, o ţară multilateral dezvoltată, pe de altă parte, parcurgerea  unui purgatoriu, amplificat de masochismul autorului. Prin urmare, cum aş putea  să exprim „obiectiv ” o opinie?  Sigur, pot inventaria  jocul profesionist al autorului, amestecul dezinvolt de metode cinematografic–hollywoodiene cu modalităţi moderne ale romanului. Un  Eu amplu şi un El îngust al narării străbat, cu uşurinţă, culoarele perfectului compus, imperfectului şi prezentului. Impresia de jurnal clasic cu date precise,  câteva eseuri despre cuvinte, vocale şi consoane, prietenie… Un  vis, la poarta căruia vocea autorului rosteşte şăgalnic:”Veniţi. Veniţi. Intraţi. Intraţi în cuvintele mele.”  Dincolo de firul epic  arhicunoscut– povestea sentimentalo-erotică dintre tânărul scriitor, supleant la UTC, mistuit de verticalitate pe care ar vrea s-o atingă şi fiica dictatorului Ceauşescu- ca cititor, m-am străduit să mă raportez, exlusiv, la calitatea artistică a romanului,căutându-i inefabilul, ficţiunea, acel au delà de… Am găsit câteva pagini memorabile: aş cita-o pe cea care mi-a plăcut cel mai mult- pot  folosi liniştită acest termen, eu nefiind critic literar- şi anume momentul erotic când, după multiple tatonări psihologico-etice, tânărul scriitor reuşeşte să se apropie, fizic, de Zoia Ceauşescu. Ar mai fi şi altele, spre exemplu eseul despre solidaritatea de pe primul pod  de liane întâlnit peste o apă. Altminteri, în ciuda explicaţiilor, justificărilor ce se întrezăresc pe parcursul  romanului, Supleantul pare mai degrabă un amestec american şi autohton, digerat de cititor ca un hot-dog  la un Mc Donald din Bucureştiul pe care autorul îl cunoaşte atât de bine  şi despre care-ar putea să scrie pagini de neuitat. Mi-aduc  aminte, cu plăcere, pasajele despre clădiri, succinte prezentări cu referiri extrem de interesante la istoria lor iniţială. În fine,lectura romanului nu m-a dezamăgit: m-a întristat însă tragismul autorului pe care, omeneşte, îl pot înţelege. Fiind o cititoare, deloc avidă de elemente şocante, menite să-mi demoleze echilibrul cotidian, mi-ar fi plăcut  mai multă  ficţiune, mai multă grijă pentru mine şi mai puţin sentimentul că însuşi autorul  are nevoie de mângâierea şi înţelegerea mea, chiar dacă la un moment  dat  mi se explică  şi sensul iniţial al cuvântului catharsis. Canalul prin care vin spre mine frustrări sau interogaţii ar trebui să conţină  filtrele necesare ca ele să nu mai aibă marca iniţială şi să fie, din start, necunoscute personale, pentru că eu, cititor, nu sunt  ab initio prieten cu autorul.

Un scriitor recunoscut şi apreciat spunea, nu demult, că nepăsarea faţă de cititor, contrarierea lui ar fi cea mai bună dovadă că respectivul text reprezintă  un succes. Posibil! Supleantul lui  Petru Popescu e o carte ce-şi extrage vitalitatea din câteva pagini memorabile, cuprinse pe parcursul unei scrisori-metafore, netrimisă destinatarei decât după  dispariţia ei. PS-ul final, asociat unui alt pod de liane, „minune arhitectonică”  vorbeşte despre simbioza dintre  ritmul pasului şi al unduirii punţii, din care-ar rezulta ritmul firesc. O lecţie pe care-o învăţ şi eu, alături de autor. Bine că măcar, la final rămâne solidar cu mine…

Romanul Supleantul e o lectură pe care-aş recomanda-o ca pe-o pilulă utilă  igienei personale.

Autor Catia Maxim

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: