Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Alexandru Vakulovski – Pizdeţ

Alexandru Vakulovski

Pizdeţ (2002)
„Se dedică tuturor prietenilor mei, tuturor celor care au trecut peste această realitate (unii nu s-au mai întors) – din disperare, din silă din nemulţumire, de asemenea tuturor celor care vor citi această carte până la capăt.”

Acuzându-mă, mai în glumă, mai în serios, că citesc „cam puţin”, iar din puţinul acesta nu fac parte nici scriitorii basarabeni, nici literatura contemporană, cineva mi-a recomandat romanul Pizdeţ al lui Alexandru Vakulovski. Mi l-a recomandat râzând, cu o sintagmă luată direct din carte: „M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă.”

Printat de pe internet, romanul are, după o „cosmetizare” din motive strict economice, 54 de pagini. Bate suta în versiunea tipărită, pe care n-am avut răbdare s-o caut prin librării. Cele 50 de capitole alcătuiesc o naraţiune cu caracter confesiv, la persoana I, în majoritatea episoadelor naratorul-personaj adresându-se unor diverse persoane, care uneori îi răspund, dar cel mai adesea nu. Asta ca să încheiem partea tehnică şi chestiunile de compoziţie.

Totuşi nu despre acestea a binevoit publicul cititor şi internaut să-şi exprime opinia:
„Nu înţeleg cum se poate legitima o vulgaritate gratuită, o proză seacă, lipsită de orice fel de inspiraţie. Unul din autorii contemporani care scriu ca să-ţi facă greaţă. O hoardă de acefali, cu o lipsă de talent expusă violent la vedere.” (johann)
„Marş acasă la mumă-ta în Moldova ta de beţivani cretini şi sifilitici, nu împuţi aerul curat cu duhoarea ta de nespălat şi beutor de basamac de bască unsuroasă de tractorist colhiznic, tu ăsta care te dai scriitor, bă alex!” (ionash)
„Câtă importanţă îşi dă acest guru al înjurăturilor… sub pretextul că face, chipurile, literatură… măcar de ar da dovadă de creativitate la însăilarea măscărilor… frustrarea e apanajul oamenilor, dar exhibarea deşănţată ţine de altă zonă (vezi dicţionar de psihiatrie)” (Maria)
„Dacă aşa promovăm valorile din România, atunci ne merităm soarta! Îmi pare rău, dle Alexandru Vakulovski, această „literatură” de mahala nu face cinste nimănui. Asta auzim peste tot în mijloacele de transport – aşadar nu aţi reuşit să aduceţi nimic nou, nicidecum să contribuiţi la valul de vulgarităţi care ne înconjoară. Cultura presupune altceva!” (Viorela Codreanu Tir[on])

Comentariile au fost luate de pe Bookblog şi din ziarul Clujeanul şi aparţin unor oameni cu profude opinii. Atât doar că eu, cititorul întârziat al lui Pizdeţ, încă nu m-am lămurit ce înseamnă mai exact „cultura” şi nici nu ader la părerile dumnealor. Ba dimpotrivă, Vakulovski a reuşit, cu cărticica asta a lui, să mă zgândărească în adâncul sufletului mai mult decât dulcegăriile romanţate şi plângăcioase care s-au răspândit ca o molimă în rândul scriitorilor aspiranţi, de aici sau de pe celelalte meleaguri.

Dau deoparte elementele autobiografice (felicitări autorului că n-a aşteptat bătrâneţea să le prăfuiască într-un vraf de memorii) şi mă opresc la Yo. Pentru că, până la urmă, despre el este vorba – un tânăr basarabean de 22 de ani, dependent de droguri, care trece graniţa să-şi facă studiile în inima româno-maghiară a Clujului.

Yo are o grămadă de prieteni: Pipi, Sobo, Prof, Allbe, Baston, Bobdylán, Kerouac, Buru, Oedip, Ski, Oaia, Scrof, Hipp, Fane Babanu, Kopkil, Tolstoi, Harms, Galilei… Aproape incredibil cum au încăput într-o singură carte. Din punct de vedere psihologic, sunt nişte inadaptaţi, evadează cum pot şi cum ştiu mai bine din conformism şi realitate. Unii prin alcool, alţii prin droguri, alţii prin artă, emigrare sau moarte. Deşi individualizarea lor în roman e inegală, îi simţi pe toţi ca prezenţe vii, diferite în multe privinţe, dar aduse laolaltă de sentimentul comun că nu mai pot să suporte.

Aceşti tineri care au avut ghinionul să fie altfel nu sunt nici inculţi, nici retardaţi, iar faptul că le vine o mare lehamite de lume nu-i împiedică să încerce să o cunoască. Pizdeţ este, privit din această perspectivă, lumea lui Yo – un univers concret, al căminelor studenţeşti în paragină, al barurilor şi al societăţii care îl umileşte şi unul abstract, al percepţiilor şi reprezentărilor celui dintâi în conştiinţa personajului. Un stream of consciousness câteodată letargic, câteodată alert, care se sustrage desfăşurării cronologice, motiv pentru care nu există nici fir narativ propriu-zis, ci un puzzle de stări şi impresii, descrise în anumite puncte cu o precizie clinică.

Despre ce comunică Yo?
Despre Chişinău – oraşul „minunat”, „împuţit”, o târfă „care se încadrează integral ca o păpuşă rusească în altă târfă”, cu gaborii lui criminali şi verdele „halucinant”.
Despre „copilăria de vis” într-o atmosferă inexistentă de „căldură familială”.
Despre Dumnezeul „de care ai nevoie”, „Dumnezeul nostru în tricou, nu ăla din înjurături”, cu al cărui fiu „hippi” Yo visează să fumeze marihuana.
Despre pipe, bulibuleatoare şi travca.
Despre România iluzorie şi România reală şi despre cum te simţi străin de ambele părţi ale graniţei; despre o generaţie care are sădite în suflet „scârba şi ura” şi care nu se fereşte să urle: „Noi nu mai vrem să fim rataţi ca părinţii noştri, nu vrem să zâmbim frumos când cineva ne fute”; despre „gaura din tricolor” care le scurmă pieptul.
Despre femeile cu care face sex şi despre femeia pe care n-o lasă nici să-l salveze, nici să-l iubească, de teama dezamăgirii că în vise e mai frumoasă.
Despre prietenie.
Despre realitate şi iluzie şi despre motivele pentru care a doua e preferabilă celei dintâi.
Despre facultatea românească urmată de studentul basarabean pe care „geniul de profesor” îl face să se simtă „o vită proastă” („– Băiete, băiete, nu eşti cumva basarabean? Am observat, am observat. Mai cere cărţi de la colegi, mai învaţă limba română.”)
Despre literatură şi scriitori, de la Dostoievski, Urmuz, Nabokov până la scriitoraşii „de poveşti frumoase şi poezii cu patru rândurele şi multe sentimente”; despre Vieru şi Eminescu (pentru că unul le-a scris Abecedarul, iar altul e cel mai mare poet român, deşi numai rupându-se de amândoi poate să înceapă să-şi scrie propria carte).
Despre Maradona, Gagarin, Tarantino, rock, hip-hop şi despre „băieţii care pictează gardurile şi pereţii blocurilor”.
Despre moarte şi despre cât de diferit e să o vrei pentru că viaţa ţi se pare insuportabilă sau să o trăieşti pe pielea prietenilor.
Despre cum e să fii „gruzit” pentru că „e pizdeţ cu tine”; despre revoltă şi renunţare.

Se conturează treptat o tipologie a personajului, odată cu profilul psihologic al exponentului unei categorii pe care, sigur, unii o consideră nepotrivită pentru a se încadra în limitele etice ale literaturii. Anulăm şi ignorăm ce e prea urât, ce doare prea tare sau pur şi simplu ce nu se pliază pe înaltele noastre standarde. Totuşi trebuie că există şi Yo pe undeva, în această lume, poate mai real decât multe din fantomele serbede care se tot plimbă prin paginile muncite şi răsmuncite ale prozulicilor contemporane, la fel cum există scriitori cu marele merit, printre altele, de a ne arunca în faţă şi realităţile care nu ne plac. Mai sunt şi alte lacrimi, care nu se văd şi pe care nu le cântă nimeni în Basarabia.

Acest Yo, în lupta cu sevrajul, cu halucinaţiile şi cu moartea, nu are limbajul unui academician scrobit. Foloseşte cuvântul cu „p” şi cuvântul cu „f”, alături de termeni din jargonul moldovenesc, necunoscuţi mie şi celor care nu ştiu o boabă de rusă, şi nu neapărat ca o formă de protest împotriva civilizaţiei, ci pentru că aşa este el, onest până în pânzele albe, şi fiindcă nu se lasă cenzurat de realitate şi nici nu-l sperie cuvântul scris. În această limbă a lui preferă să fie cinic decât patetic şi prefăcut, şi nu contează ce vehicul lingvistic foloseşte ca să ajungă la acel sine despre care ştie „din ce în ce mai puţin” şi care nu-şi mai găseşte locul şi rostul.

Cititorii sensibili se pot feri de corvoada lecturii, pot, de asemenea, în caz că au făcut greşeala de a parcurge romanul, să strâmbe din nas şi să arunce în uitare orele pierdute cu o carte care nu e pe gustul lor. Mi-ar plăcea, însă, o dovadă de onestitate şi din partea celui care ţine volumul în mână. Cam prea multă indignare pe un munte de ipocrizie care pute a hoit. Debutul literar al lui Vakulovski are şi reuşite, şi lipsuri, dar în mod cert arată a capodoperă pe lângă mostrele de „cultură” frumos spoite, prin înţelesurile şi dedesubturile cărora bate vântul.

 

autor Alina Dora Toma
Romanul poate fi citit aici

 

 

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: