Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Franz Kafka – Procesul sau viaţa ca o farsă tragică

 

Înainte să discutăm despre unul dintre romanele sale, să vedem în câteva cuvinte cine a fost Franz Kafka.

S-a născut pe 3 iulie 1883, la Praga, fiind primul dintre cei şase copii ai negustorului Hermann Kafka şi ai Iuliei, născută Lowy, familie care dăduse numeroase figuri de nonconformişti, înclinaţi către visare şi aventură. Franz va moşteni cu prisosinţă caracterul familiei pe linie maternă. Total diferit este tatăl, fire întreprinzătoare, sever şi rece care,  după o copilărie nevoiaşă, accede pe scara socială încet-încet, până părăseşte ghetoul şi se mută în centrul  oraşului.

Aşa se explică lipsa lui de înţelegere faţă de copilul visător pe care-l tot constrânge să se adapteze lumii în care trăieşte, timorându-l şi inducându-i  un sentiment de culpabilitate, de teamă şi umilinţă pentru înclinaţiile sale către latura umanistă. Lucru care-l va marca pentru totdeauna: „Din fotoliul tău guvernai lumea…Părerea ta era cea justă, orice altă părere…extravagantă, anormală. Şi încrederea ta în tine era aşa de mare, încât nu simţeai nevoia să rămâi consecvent  pentru a avea dreptate… Lumea mi se părea divizată în trei: o parte în care trăiam ca sclav…supus unor legi inventate doar pentru mine; o alta care-mi era infinit foarte îndepărtată  în care trăiai tu, preocupat să guvernezi, să dai ordine, şi să supuişi te irita dacă nu erau urmate.  O a treia, în fine, în care erau oamenii fericiţi, feriţi de ordine şi de supunere. Eram mereu copleşit de ruşine fiindcă, ori mă supuneam ordinelor tale, şi asta era evident ruşinos, fiindcă erau valabile doar pentru mine, fie te sfidam, şi era mai ruşinos, fiindcă oare cum să îmi permit eu să te sfidez; fie nu mă puteam supune fiindcă nu aveam forţa, apetitul, nici firea ta…

…m-ai întrebat recent de ce pretind că mă tem de tine. Ca de obicei nu am ştiut să îţi răspund nimic…am fugit de tine din totdeauna, pentru a găsi refugiu în camera mea, lângă cărţile mele, pe lângă prietenii mei nebuni sau ideile mele extravagante: nu ţi-am vorbit niciodată cu inima larg deschisă, nu am mers niciodată la templu să te regăsesc, nu am fost niciodată să te văd la Franzensbad, în general nu am avut niciodată spirit de familie.”Am dat acest citat puţin mai lung din celebra scrisoare de 100 de pagini,  trimisă de fiu, prin intermediul mamei, care, însă, n-a ajuns niciodată în mâinele destinatarului, pentru a înţelege câteva dintre lucrurile ce i-au marcat viaţa şi opera marelui scriitor.

Lipsa de comunicare dintre Franz şi tatăl său va fi compensată prin prieteniile pe care le va lega mai târziu. Şi cea mai strânsă şi durabilă prietenie a fost cu Max Brod, pe care l-a cunoscut în 1902 la o conferinţă a acestuia despre Schopenhauer. Brod a fost cel care i-a păstrat şi publicat manuscrisele după moarte, făcându-l cunoscut printr-o serie de scrieri. Tot Brod a lăsat mărturie despre formaţia sa intelectuală, surprinzător pentru unii, clădită pe scrierile marilor clasici: Tolstoi, Dostoievski, Th. Mann, Hesse, Byron, Strindberg etc. Respingea avangardismul, decadentismul epocii, pe „groteştii” scriitori praghezi.

Toate aceste trăiri induse de relaţia cu tatăl său se vor remarca mai târziu în tematica scriitorului: judecătorul care întotdeauna se află în celălalt, capabil oricând să te judece şi să-ţi îndrume viaţa, sentimentul de culpabilitate al vinovatului fără vină, universul îngust al lumii în care trăim guvernată de legi făcute de oameni, pentru a supune oameni, alienarea individului.

Şi un alt lucru care-i va marca biografia lui Kafka a fost viaţa sa sentimentală, rămânînd la statutul de veşnic logodnic, cu spaima de-a se dedica unei familii şi de a face un contract pe viaţă. Şi remarc aici, gândindu-mă la masiva corespondenţă publicată a lui Kafka, uşurinţa cu care comunică cu cei din jurul lui, inclusiv cu femeia iubită, prin intermediul scrisorilor. Acolo îl descoperim pe adevăratul Kafka, cel care, asemenea lui Proust, era fascinat de scrisori: amândoi fac „pactul  depărtatului cu diavolul sau cu fantoma, pentru a rupe proximitatea contractului conjugal. Şi el opune scrisul, căsătoriei. Doi vampiri slăbănogi, anorexici, care nu se hrănesc decât cu sânge, trimiţându-şi scrisorile-lilieci. Principiile de bază sunt aceleaşi: toate scrisorile sunt scrisori de dragoste, aparentă sau reală; scrisorile de dragoste pot fi de atragere, de respingere, de reproşuri, de compromis, de propunere, dar asta nu le schimbă cu nimic natura, fac parte dintrun pact cu Diavolul, care conjură contractul cu Dumnezeu, cu familia sau cu fiinţa iubită (Kafka. Pentru o literatură minoră  Gilles Deleuze, Felix Guattari)

 

Un alt element care ţine de biografia marelui scriitor şi care, cu siguranţă, este reflectat în tematica abordată  se referă la chinurile prin care trece atunci când  timpul pe care ar trebui să-l acorde scrisului îl sacrifică în favoarea câştigării pâinii de zi cu zi. În Jurnalul său găsim reflecţii legate de orele petrecute la birou, care-l oboseau peste măsură, consumându-i toată energia. Obligat să se ocupe de afacerile cumnatului său, ajunge chiar în pragul sinuciderii. Nici lipsurile, foamea şi boala nu l-au ocolit. Tulburător acel text al lui intitulat: Un artist al foamei, scris ca urmare a deselor crize de anorexie.

Bolnav de tuberculoză, în primăvara lui 1924 se întoarce printre ai săi, la Praga, fapt resimţit ca pe o înfrângere a sa în faţa vieţii. O laringită tuberculoasă îi provoacă chinuri atroce şi-l fac să-i ceară doctorului Klopstock, care-l îngrijea, morfină: „Omoară-mă, altfel eşti un ucigaş.” S-a stins din viaţă la 3 iunie 1924.

 

Şi în Procesul, ca şi în celelalte romane kafkiene, individul trăieşte sub datul existenţial al destinului implacabil. Asemenea eroilor tragediei greceşti, eroul său rătăceşte prin labirinturile vieţii, fiind lipsit de o alternativă de-a se salva, de-a fi parte unei rânduieli logice, indiferent ce soluţie ar alege. Nu ştie de ce se face vinovat şi ca atare nu ştie cum să se apere. Deasupra întregii societăţi guvernează legea ca o suprarealitate ce devine funcţională prin tribunalul din podul clădirii. Aceasta ar putea fi una din cheile în care poate fi interpretat romanul lui Kafka.

O alta ar fi aceea a absurdului unei lumi guvernate de legi făcute de oameni pentru oameni, în care cei care ies din tiparele impuse, neadaptaţii,  sunt supuşi  observaţiei judecăţii comune, în fiecare individ existând un judecător al celuilalt. Şi, conform teoriei emise de Umberto  Eco, acela de opera aperta (opera rămasă deschisă interpretărilor), orice scriere de mare valoare are numeroase şi profunde semnificaţii a căror interpretare rămâne deschisă.

Incipitul romanului stă sub semnul incertitudinii, atmosferă ce se amplifică de la un capitol la altul până la final, când unica rezolvare este moartea personajului principal: «Pe Josef K îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău se pomeni într-o dimineaţă arestat

Totodată este indus sentimentul existenţei unei vini nemotivate, Josef K nefăcând nimic rău. Se trezeşte, pur şi simplu,  într-o bună dimineaţă, chiar în ziua când împlinea 30 de ani, că viaţa îi este dată peste cap, fiind arestat pentru o vină neclarificată încă. Pierde pe rând toate drepturile de cetăţean liber. Mai întâi pierde dreptul de proprietate asupra lucrurilor personale. Îi spun cei doi paznici trimişi să-l păzească: va fi deposedat oricum – la magazie se fac fraude, ori sunt vândute, indiferent de cursul procesului.

Suspansul se amplifică atunci când însuşi naratorul nu ştie ce se întâmplă exact cu personajul său :

«Cărei autorităţi aparţineau? se întreabă naratorul. K. trăia doar într-un stat constituţional.Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria locuinţă

Totul părea un joc sinistru, o farsă în care picase pentru că niciodată nu dăduse importanţă amănuntelor, nu-şi luase măsuri de precauţie, nu învăţase nimic din experienţele prin care trecuse. Sentimentul de nesiguranţă se adânceşte atunci când Josef K. încearcă să arate că are o identitate sigură, că nu poate fi confundat cu altcineva, lucru care pe paznici nu-i priveşte. De fapt, indiferent ce-ar face el, lucrurile îşi au cursul lor, dinainte stabilit. Ei, paznicii, ştiu cel mai bine ceea ce l-ar putea ajuta. Ei îi vor doar binele şi trebuie lăsaţi să gândească în locul lui.

Asta era legea. Legea cea adevărată care guvernează orice societate totalitară şi pe care o simţi pe pielea ta doar când intri în contact cu ea.

Josef K. are convingerea că  vinovaţi de ceea ce i se întâmplă sunt doar cei doi slujbaşi ai statului, incapabili să  pătrundă esenţa legilor, lucru care vine în contradicţie cu realitatea. Tipic pentru orice slujbaş mărunt este şi comportamentul celor doi paznici. Trăim într-un stat birocratic şi ştim cât de important este un portar ori o secretară.

 

Închis în propria cameră, K se miră că paznicii i-au lăsat la îndemână toate posibilităţile de sinucidere. Semn că nu le păsa câtuşi de puţin de persoana lui. Până şi actul sinuciderii ar fi fost de domeniul absurdului atâta timp cât nu părea să fie motivat. Obligat să se îmbrace într-o costumaţie festivă, K este trimis în faţa inspectorului. Între timp, opinia publică asistă impasibilă la ceea ce se petrece cu un concetăţean de-al lor. «Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K şi se întoarse cu spatele la ei.» Convins că jocul s-a terminat, Josef K întinde mâna împăciuitor către Inspector, semn că are simţul umorului şi nu pică în plasă, cu una cu două. Celălalt îi întoarce spatele, pur şi simplu, să vadă cine este de fapt autoritatea şi că el K, este la cheremul lor. Poate să meargă în continuare la serviciu, să se prefacă că  nu s-a întâmplat nimic. Ba, dimpotrivă, la primul său interogatoriu asistaseră şi trei tineri colegi de-ai lui, doar din curiozitate, fără să le pese de faptul că Josef ar fi putut avea nevoie de sprijinul lor moral.

După o zi de muncă decide să se întoarcă acasă şi are o discuţie cu proprietăreasa, d-na Grubach, care consideră că toate câte i s-au întâmplat sunt în favoarea şi pentru fericirea lui.

Josef K este anunţat telefonic (nu citat) să meargă la primul interogatoriu şi, spre binele lui, ancheta se va desfăşura doar duminica, în cursul săptămânii viaţa lui putând să-şi urmeze cursul normal.  Însă adresa tribunalului era vagă, aşa că fu nevoit să bată din uşă-n uşă. Până la urmă găseşte birourile tribunalului în podul unei clădiri cu un aspect sărăcăcios, mizerabil. Aerul din încăpere era sufocant. În plus „O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. […] Mulți dintre ei își aduseseră perne, pe care și le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

La început crede că cei prezenţi în sală sunt împărţiţi în două tabere şi că o parte dintre ei ţin cu el.  Se convinge că de fapt toată lumea este complice la această mascaradă de proces. Următoarea săptămână procesul nu mai are loc. Toţi cei din jurul lui sunt convinşi că este vinovat, că trebuie să se supună legilor şi să se lase judecat. Nimeni nu se îndoieşte de vinovăţia lui: nici proprietăreasa, nici colegii de serviciu şi nici unchiul venit în grabă să afle de ce le face familia de ruşine. Sentimentul de anxietate, de alienare sporeşte pe zi ce trece şi culminează cu starea de rău care-l copleşeşte în  încăperile sufocante ale tribunalului. Avea impresia că se află pe un vapor, în mijlocul unei mări agitate, că apa năvăleşte cu furie izbind pereţii de lemn, că din adâncul gangului aude crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o să-i treacă peste cap; i se părea că gangul se clatină şi că inculpaţii care aşteptau de o parte şi de alta se ridicau şi coborau ritmic. Din pricina aceasta calmul fetei şi al bărbatului care îl conducea părea de neînţeles. Soarta lui K se afla în mâinile lor; dacă îi dădeau drumul avea să cadă ca o scândură. Le simţea privirile tăioase aruncate ici-acolo; le auzea paşii cadenţaţi, fără să-i poată urma, căci era aproape târât de cei doi. Până la urmă observă chiar că îi vorbeau , dar nu izbuti să înţeleagă nimic; auzea doar vuietul asurzitor care părea să umple tot spaţiul şi, prin el, un fel de şuierat ascuţit ca de sirenă.”

La fel de absurdă ca tot ceea ce se întâmplă în jurul său este bătaia cu nuiaua primită de cei doi paznici , chipurile, pentru că şi-ar fi depăşit atribuţiile. De fapt, ceea ce se urmărea era puterea exemplului – teama de bătaie îndobitoceşte pe oricine. Şi acest lucru îl pot confirma mulţi dintre cei care au trecut prin infernul torţionar al închisorilor totalitare.

Apariţia unchiului venit din provincie de urgenţă, în clipa în care a aflat de necazurile lui, pare să mai alunge puţin teama care deja îl cuprinsese pe Josef K. Dar unchiul nu venise din compasiune, nici să-i fie alături, să-l sprijine la necaz. Unchiul venise să apere bunul renume al familiei, să acopere, dacă s-ar putea, ruşinea de-a fi parte într-un proces, fără să-l intereseze dacă era sau nu vinovat. După zicala românească, nici el nu crede că poate să iasă fum, fără foc. Nu există prezumţia de nevinovăţie. Pentru el existenţa în sine a procesului însemna deja condamnarea nepotului. Până la urmă merg la vechiul său prieten Huld, care era avocat, să-l angajeze ca apărător.

După întâlnirea cu avocatul, K începe să aibă tot mai multe probleme, la serviciu nu se mai poate concentra şi renunţă la avocat, considerându-l sursa problemelor sale.  Un industriaş, client de-al său de la banca la care lucra, îi face cunoştinţă cu un pictor – Titorelli. Acasă la pictor descoperă un tablou care înfăţişează Justiţia: legată la ochi şi cu balanţa în mână. Totodată posedă şi-o pereche de aripi la picioare. „E o comandă pe care a trebuit s-o execut aşa, spune pictorul; mi s-a cerut să înfăţişeze în acelaşi timp şi Justiţia şi Victoria.

– E o alianţă dificilă, spuse K zâmbind. Justiţia trebuie să stea nemişcată, altfel balanţa se dezechilibrează şi nu mai poate cântări drept.”

Pictorul, omul din umbră care ştie toate dedesubturile justiţiei, îl pune în temă cu mecanismul acesteia. Toate detaliile reuşesc să-l buimăcească pe Josef K, întărindu-i sentimentul că este un personaj dintr-o farsă. Apariţia în scenă a preotului închisorii sugerează sfârşitul implacabil al eroului. Sfârşitul romanului stă sub semnul tragicului. Exact în seara  zilei  în care eroul împlineşte 31 de ani este luat de doi necunoscuţi, târât într-o pădure şi ucis. Aşa cum procesul n-a fost unul exemplar, moartea este la fel de mişelească.

Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai de gât, pe când celălalt îi înfipse cuţitul adânc în inimă şi i-l răsuci de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K, îi mai văzu pe cei doi aplecaţi peste faţa lui, cum priveau deznodământul obraz lângă obraz.

Ca un câine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”

Prin moartea eroului, labirintul legii închide uşa  pentru totdeauna în faţa lui. Există  la Kafka o parabolă a ţăranului care vine la lege şi paznicul din faţa uşii îi interzice să intre. Prinzând un moment de neatenţie al păzitorului uşii, acesta încearcă să vadă ce se află dincolo de uşă. „Dacă te ispiteşte într-atât, îi spune păzitorul, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos.” Omul de la ţară are răbdare şi aşteaptă, doar, doar va putea intra. Aproape că intră în simbioză cu obiceiurile păzitorului, pe care le învaţă pe de rost. Ajuns în pragul morţii, vrea să afle care-i motivul de-a fost ţinut în faţa uşii legii, deşi nimeni n-a mai solicitat să intre pe acolo. Răspunsul a fost năucitor: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta îţi este hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

 

Închei cu un citat al unui alt mare romancier, Thomas Mann: „A fost un visător şi creaţiile sale sunt adesea concepute şi realizate în deplină concordanţă cu caracterul visului, ele imită până la ridicol nebunia iraţională şi înspăimântătoare a viselor, a acestor tainice teatre de umbră ale vieţii. Dacă ne gândim însă că râsul, râsul până la lacrimi din temeiuri înalte, este tot ce avem mai bun, tot ce ne rămâne, atunci veţi fi alături de mine, înclinaţi să consideraţi duioasele sale instantanee ca numărându-se printre cele mai valoroase creaţii ale literaturii universale.”

 

autor Maria Sava


 

Anunțuri

Single Post Navigation

4 thoughts on “Franz Kafka – Procesul sau viaţa ca o farsă tragică

  1. Felicitari pentru acest articol! Mi-a fost foarte de folos pentru a descoperi cateva informatii esentiale despre Kafka.
    Doar o intrebare: oare nu ar putea ca aceasta ” justitie” sa fie un fel de monstru creat de oameni ce a fost scapat de sub control , o masinarie ce pusa in miscare nu mai poate fi oprita. E un fel de previziune a ceea ce se intampla in ziua de azi pe scena politica romaneasca – o mafie in care cei ce vor sa faca o schimbare in bine sunt redusi la tacere si care trebuie sa mearga la acei „avocati” si „tribunale” insa se lovesc de evidenta faptului ca „judecatorul X ” e prieten cu Y si trebuie sa se intretina si cu acela s.a.m.d si ca ei singuri nu pot sa desfaca panza de paianjen.

  2. Intrebarea e cam retorica.

  3. Victor Dragos on said:

    Buna ziua!Nu prea m-am lamurit de semnificatia cartii…
    Ai incercat ceva, dar mai mult ti-a iesit un rezumat al operei…
    Am citit de curand cartea si eram curios…ma gandeam, spre final, ca ar putea fi o metafora a luptei omului pentru obtinerea mantuirii, atata vreme cat traieste…
    Nimeni nu-i spune de ce e vinovat(trebuie sa descoperim singuri ce pacate avem) si ni se ofera nenumarate oportunitati sa ne indreptam de-a lungul existentei…
    Nu stiu cum sa interpretez, finalul nu prea mi-a confirmat ipoteza pe care am mers…sau nu i-am putut da o semnificatie care sa se integreze in aceasta talmacire a mea…

  4. Sanziana Goga on said:

    Intr-adevar, catea poate fi vazuta ca metafora a drumului spre mantuire. Viata este un labirint in care trebuie sa ne constatam singuri greselile si, in ciuda acestui fapt, sa nu invatam nicicand din ele. Justitia este absurda asa cum a-o infatisa pe aceasta din urma in chip de Nike(zeita victiriei) este absurd, daca nu imposibil. K. este doar tipul omului normal, care potrvit conceptei autorului nu incearca integrarea in societate(aceasta duce la dizolvarea individului) ci salvarea prin alienare. Potrivit unui ritual numit de unii viata, facem precizarea ca vorbim despre o viata in termenii absurdului, protagonistul trece printr-o variatie de la ignoranta la aceptare-la sentimentul culpabilitatii-la incercarea de salvare-la confirmarea culpabilitatii si in final la resemnare. Sa fie oare intamplatoare ultima constatare a personajului in care isi compara moartea cu cea a unui caine? Oare nu este cainele simbolul credintei si al loiallitatii fata de om?
    Sa credem totusi in insemnatatea intrebarii si sa conchidem ca destinul uman este implacabil si ca orice potrivire in patul procustian al legilor nu poate fi considerata decat o farsa cu urmarile deja mentionate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: