Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Mario Vargas Llosa – Oraşul şi câinii

J’avais vingt ans. Je ne laisserai personne dire que c’est le plus bel âge de la vie.”

(“Aveam 20 de ani. N-o să îngădui nimănui să spună că aceasta e cea mai frumoasă vârstă.”)

                           Paul Nizan 

 

Cuvintele lui Paul Nizan, reproduse de altfel de Llosa la începutul părţii a doua a romanului, sunt emblematice pentru lumea pe care autorul o surprinde în paginile lui.

Publicarea acestuia în 1962 îi aduce lui Llosa  recunoaşterea imediată. Tradus în peste 20 de limbi şi ecranizat, „Oraşul şi câinii”  marchează momentul iniţial al unei prodigioase cariere literare, care va culmina cu obţinerea Nobelului în 2010.

Romanul este tributar existenţialismului lui Sarte, din care autorul chiar citează:

„Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii, fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere”.

Citind romanul, mi-am amintit de  un altul, „Împăratul muştelor”, al lui William  Golding. Dar, dacă în cel de-al doilea aveam de-a face cu frustrările, ura şi  chiar crima unor copii, izolaţi pe o insulă pustie, în romanul lui Llosa violenţa, ostilitatea şi dramele adolescenţilor se consumă în spaţiul claustrant al unui colegiu militar particular ( regăsim şi în această operă elemente autobiografice – autorul a urmat între anii 1950-1952 cursurile Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima).

Personajele sunt adolescenţi din toate straturile societăţii peruane, a căror viaţă între zidurile colegiului este o continuă luptă pentru supravieţuire.Violenţa verbală şi fizică, ostilitatea, orgoliul, loialitatea faţă de grup, furia, laşitatea, trădarea, răzbunarea, toate acestea sunt coordonatele pe care se construieşte naraţiunea.  Toţi sunt în acelaşi timp călăi şi victime, în cadrul unui sistem rigid şi ipocrit, care ajunge să nu mai însemne nimic.

„Câinii” sunt cei din primul an, care sunt fără încetare umiliţi şi agresaţi de cei din anii superiori; pentru toţi a fi bărbat înseamnă a te impune cu forţa în faţa celui slab.

Unul din personajele care se remarcă este Jaguarul, un lider, iniţiatorul Cercului, cel care face legea în anul V. Îşi câştiga această poziţie încă din primele zile de colegiu, când este singurul care scapă de „botezul” aplicat de cei din anii mai mari oricărui „câine”.

Poetul, cel care scrie povestiri erotice şi scrisori de dragoste pentru bani, reuşeşte să se dedubleze şi să disimuleze, astfel încât ceilalţi să nu facă din el o victimă.

Sclavul este cel pe care îl chinuie şi îl umilesc toţi. Moartea lui, uciderea de fapt a acestuia pe câmpul de instrucţie, după ce „turnase” ofiţerilor pe cel care spărsese un geam în încercarea de a fura subiectele pentru un examen (fapt care duce la exmatricularea acestuia) este un act de răzbunare împotriva unui „trădător”.

Cu un psihic labil, extrem de sensibil, trimis la colegiul militar  de un tată autoritar care vrea să facă din el un bărbat, având un singur prieten, pe Poet, Sclavul „trădează” din dorinţa de a ieşi în oraş pentru a se întâlni cu Teresa, fata de care era îndrăgostit. De ea se va îndrăgosti şi Alberto (Poetul), dar pentru el relaţia lor reprezintă  numai un episod, pentru că atunci când revine în lumea lui, în Miraflores (unul din cartierele lumii bune a Limei), o dă cu totul uitării. Întrebat dacă nu îi fusese ruşine să se afişeze cu ea, el răspunde negativ: „Cum să-i explice nu numai că nu-i era ruşine, ci că se simţea chiar mândru să se arate în faţa întregii lumi cu Teresa? Cum să-i explice că singurul lucru de care îi era ruşine în acea vreme era tocmai faptul că nu era ca Teresa, adică cineva din Lince sau din Bajo el Puente, că la Leoncio Prado condiţia sa de miraflorian era mai degrabă umilitoare?”.

În finalul cărţii aflăm că Teresa, fata  pe care Jaguarul o iubise încă din copilărie, îi devine soţie.

În ceea ce priveşte discursul narativ, se remarcă acea tehnică specială a lui Llosa, a dialogului alternativ, folosită pentru a contura realităţi separate în timp sau în spaţiu. Utilizarea timpurilor verbale pentru a purta naraţiunea înapoi sau înainte pe firul timpului este o consecinţă firească a acestei tehnici specifice, pe care o regăsim şi în romanele sale ulterioare.

 

 

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: