Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Cristina-Roxana Roşu: Rodian Drăgoi: Fotografia absenţei mele

LECTURI

 

Rodian Drăgoi:

„FOTOGRAFIA ABSENŢEI MELE”

 

          „Fotografia absenţei mele” (Bucureşti, Ed. Amurg sentimental, 2001), acesta este titlul pe care Rodian Drăgoi îl consideră reprezentativ pentru ultimul său volum. Putem afirma cu certitudine că intenţia nu l-a înşelat, deoarece reprezintă o provocare capabilă să-ţi fure liniştea în cazul în care nu-l deschizi. La o scurtă şi fugitivă privire aruncată asupra cuprinsului ai fi tentat să crezi că poţi face o delimitare clară, pe teme, pe categorii terestre şi concrete. Pe măsură ce îl parcurgi, însă, această consideraţie este puţin zdruncinată, pentru că în profunzime ai surpriza să descoperi o ordine nouă, care se instituie dominând totul.

Poezia „Fotografia absenţei mele” se constituie într-o sinteză cuprinzătoare ce-şi circumscrie şi subordonează principalele motive ale cărţii: ninsoarea, somnul, ferestrele, vânătorii, singurătatea, iarba şi cuvântul. Condiţia necesară creării de valori este permanenta trăire în vis, în ideal (nu în sensul de facil), având însă ochii larg deschişi pentru a capta ferestrele şi potenţialele imagini oferite (cu zgârcenie uneori) de acestea. Vânătoarea de idei este inerentă descoperirii adevărului camuflat în fiecare frunză de iarbă.

Poetul este condamnat la a-şi purta cu demnitate crucea,”Carul cu lacrimi”, viaţa dedicată artei, aflându-se într-o nesfârşită căutare a propriei identităţi („când eram când nu eram”), având continuu tentaţia absolutului şi senzaţia îndepărtării progresive a acestuia, până în punctul în care devine intangibil. Sau, poate că este eterna dorinţă de a cunoaşte cât mai mult, setea de autodepăşire, de permanentă competiţie cu tine însuţi. Cum am putea, altfel, explica versuri de genul: „toată noaptea n-ajungeam”, „am ajuns n-aş fi ajuns”?

În „Sfaturi pentru oblăduirea tristeţii” apare anamnesisul trupului („trupul meu nu îşi mai aminteşte de mine”), compensat de o înţelegere a sensurilor realităţii copleşite de aceeaşi „iarbă”, dar salvate de imediata deschidere a „ferestrei” care face posibilă pătrunderea tainelor. Reversul apare în „Frângere”, titlu sugerând căderea, declinul, unde ferestrele refuză orice colaborare. Dramatismul sporeşte prin intermediul metaforei construite pe relaţia abstract-concret: „somnul meu ca o creangă se frânge”. Continuarea apare firesc în „Drum”, metafora existenţei torturate de obsesia absolutului, care „de când se ştie merge / nicicând nu va ajunge / pe umerii săi iarba / a început să crească”. „În ninsoare” pare la prima vedere o poezie de dragoste, ca şi „Frunze vânturate”, însă iubirea devine un pretext pentru revelarea unor sensuri mai profunde. „Strigăt” se revendică din expresionism, poetul implorând parcă o entitate care refuză să apară: „de când nu m-ai căutat / drumurile au secat / şi lumina s-a uscat”. Iată cum totul e din nou în prăbuşire, învăluit în incertitudine: „nici nu plec şi nici nu vin”.

Condiţia poetului este tema unei alte piese, „Mai departe”, marcând neîncetata luptă a acestuia cu ceea ce noi numim generic „cuvânt”, imposibilitatea renunţării la credinţa care-l mistuie. Sugestia este continuată în „Vântul risipeşte cuvintele”, când ni se spune, explicit de această dată, că „lumina tot mai multă lumină îmi cere”. Dificultatea intervine în momentul în care ideile se camuflează, conştiente de intenţia şi ameninţarea, pericolul unei descoperiri: „pe unde au trecut vânătorii iarba creşte cu teamă”. Undeva aproape de final autorul se recunoaşte oarecum învins: „Ultima dată / când am fost la vânătoare / (…) / nu ştiam că ţin în mână o puşcă / ruginită de milă”. Aşadar, există mistere pe care nu le putem atinge din cauza faptului că suntem conştienţi că dezvăluirea lor ar echivala cu o profanare, iar acest drept nu ne este rezervat. Este o atitudine generată de sentimentul existenţei sacrului, dimensiune ce trebuie protejată în faţa năzuinţei cognitive.

Indiferent de rezultatul acestui „quest” perpetuu, interesantă şi demnă de admirat este determinarea şi consecvenţa cu care poetul îşi urmăreşte idealul, perseverenţa cu care îşi continuă călătoria pe „drumul” ramificat, rătăcit şi regăsit mai apoi, din dorinţa de a privi prin cât mai multe ferestre (echivalentul fântânilor din baroc), pentru a dezlega misterul ierbii şi al eternelor ninsori.

 

Cristina-Roxana Roşu

Meandre, anul V, nr. 1 (8), 2002

Autor Rodian Drăgoi

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: