Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Târg de arlechini (I)/ de Paul Mihalache – Roman în pregătire la Editura Tractus Arte

Târg de arlechini (I)/ de Paul Mihalache

Autor: Paul Mihalache   http://cititordeproza.ning.com/profile/PaulMihalacheStelian

Târg de arlechini (I)/ de Paul Mihalache

M-am întors în Bucureşti pe la sfârşitul lui septembrie, în prima zi de cazări. Cum Felix renunţase la filosofie şi – în urma unei intervenţii a lui taică-su – fusese acceptat la teologie în Viena, iar Matei şi Ionuţ preferau să plătească mai mult, dar să rămână, în continuare, în gazdă, n-aveam nici cea mai vagă idee cu cine aş fi putut să mă cazez într-o cameră de patru. Tot ezitând să aleg, am rămas pe final, când nu mai aveam decât o singură variantă. Dezastruoasă. Un speriat şi jumătate, Iulian, dar coleg convenabil, pentru că niciodată nu avea nimic de reproşat nimănui, şi doi cretini cu diplomă, nişte tocilari din Buzău, care, dacă la nouă seara nu era linişte deplină încât să poată dormi, se duceau la administrator să depună plângere în scris. Dan şi Daniel. Dan era mare şi lent ca un rumegător, simţeam că adorm până termină el fraza, dar mereu găsea câte ceva de spus atât de banal că profii de la facultate niciodată nu-l ascultau până la capăt. Matei – care m-a ajutat să-mi duc lucrurile (un rucsac cu haine şi vreo patru genţi de umăr mari şi pline cu cărţi) – l-a poreclit Dan Trăncălău. Pe-asta-l baţi de plăcere – zicea – dar dacă te mai şi enervează…Daniel era un imbecil complexat, care de dimineaţa până seara nu făcea altceva decât să stea în faţa televizorului (pe care, de câte ori mergea la cursuri, îl închidea cu cheia în dulap) şi să spargă seminţe împreună cu prietena lui. Avea pe masă o poză în ramă, cu ei doi, din acelea care se făceau pe vremuri la cununiile religioase. Îmi venea să borăsc numai când îi auzeam vocea.

Iulian. Tot a fost şi el bun la ceva. Bâlbâindu-se şi codindu-se de parcă cine ştie ce favor s-ar fi pregătit să îmi ceară, m-a întrebat – era chiar la câteva ore după ce primisem cheile de la cameră, iar ceilalţi doi plecaseră spre Buzău –ddd, dacccăă nn nu nu t te supperi, pp, poa’să v vină şi Fflorin pp, până la noi? Nnn, nu stă mult. Îl cunoşteam pe Florin, îmi era coleg de an şi-l credeam cam prost, iar el era convins că mie-mi lipseşte o doagă. Uneori ne salutam prin faţa facultăţii, dar nimic mai mult. Reticent. Îl remarcasem o singură dată, la un seminar de estetică, atunci când, întrebaţi care sunt criteriile ierarhizării în axiologie, el s-a apucat să povestească, nesigur, şi căutându-şi îndelung cuvintele, o legendă despre un rege persan, decis să-şi ia viaţa după ce unul dintre artiştii de la curte i-a pictat, într-un moment de graţie, cel mai reuşit portret: o pânză aproape goală într-o ramă de lemn, doar cu doi ochi (ochii regelui) în partea de sus, nasul (nasul regelui) şi, în loc de gură, un pumnal împodobit cu smaralde, rubine şi safire. Frumoasă poveste. Hai salut. Stai cât vrei, nu mă deranjezi cu nimic. Colegii lui de cameră erau de la Drept, nu-i cunoştea. Se cazaseră şi plecaseră cu cheie cu tot. Eu apucasem să-mi aranjez cărţile pe autori şi naţionalităţi sub patul de lângă uşă – patul meu. Să fi fost vreo două sute de volume, dintre care cel mult un sfert de filosofie, restul de literatură. Îl observam cu coada ochiului, încântat să descopere Borges, Llosa, Marquez, Sabato, sau Kafka. Fire subţiri, invizibile, începeau să se materializeze, semne de întrebare – cum naiba… el? – un schimb complice de priviri,la voi se fumează în cameră? Bagă! Până vin căcănarii fumăm, începeam deja să intuim amândoi că un idiot şi-un dement pot fi cei mai buni prieteni.

În aceeaşi seară ne-am adunat la Georgiana în cameră. Cea mai multă energie per kilogram într-un corp de femeie. De fată… Geo-hai-să-bem, Geo-mama-răniţilor, Geo-bagă-ţi-pula-hai-pe-munte, Geo avea vreun metru cincizeci şi sub treişcinci de kilograme, fuma două pachete de ţigări pe zi, şi n-avea astâmpăr o clipă. Aproape frumoasă, brunetă, cu părul scurt, vocea piţigăiată, era totuşi greu să o vezi ca pe o femeie; era, mai degrabă, prieten de beţie, capul răutăţilor, cea care-ţi aducea sticla de fanta rece dimineaţa, când te durea capul şi-ţi venea să borăşti. E căsătorită de trei ani şi lucrează ca agent de vânzări la Citroën. Câştigă bine. Aşteaptă un copil. Ne-am întâlnit la Sighişoara vara trecută. Se chinuia şă-şi ridice soţul să-i pună o pătură sub cap. Adormise. Eh, nişte pălincă de la el, din Ardeal. Mai ai? Ţine. Ce mai face…? Vali cânta la chitară, Jalex greşise buda şi se pişa de la etajul patru, pe geam, peste chiloţii şi sutienele puse de fete pe sârmă, la uscat, Ruxandra făcea cunoştinţă cu toată lumea, ce frumos e aicia, ce bine-mi pare că vă cunosc! Chioru (Crazy Eye), Florin şi Costin discutau literatură, Mişu susţinea că Agopian e mai bun decât Norman Manea. Încercări de a prinde esenţa în cuvânt. Demonstraţii teoretice. Norman Manea. Agopian. Încercând şi, poate, reuşind. Dar, vorbind, mai luăm câte un gât de vodcă, băutura se opreşte suspendată în aer, în eter, în idei, sticlele se plimbă printre noi de la unul la altul, rămâne cam toată lumea fără ţigări. Florin s-a procopsit cu una, dracu’ ştie de unde. Fumează jumătate şi mi-o întinde. Firele prin contur. Se îngroaşă. Mulţam. Nu citise Faulkner, mi-a promis că-mi aduce Salinger, Franny şi Zooey, bătrâne, Faulkner e genial! Încearcă şi Huxley, nici pe-ăsta nu l-ai cititmă duc după Jalex să-l chem. Sfânta Treime. Să cinstim împreună această licoare sfântă care ne va înălţa sufletele şi ne va purifica ficaţii. Ne era greaţă. Luam cursurile de la Luminiţa şi Carmen. Nu ne mai făceam probleme cu mâncarea, în cămin se găsea mereu câte ceva. Chiar şi ţigări. Dădeam toţi banii pe băutură. Vreo jumătate de an. Florin era cu Duţi, Jalex cu Andreea din anul patru, eu cu Andra, Pariu că’ntr-o lună te plictiseşti?, cu Valentina, am plecat toţi trei la Cluj, eu, Jalex şi Florin, Valentina muncea şi nu putea lipsi de la serviciu, cu Agnes, nu plătisem căminul de câteva luni, ajunsesem să stăm câte opt în cameră, pe naşpa, aveam insomnii, mă durea stomacul. Începuseră să-mi revină ticurile. O tuse seacă, pe fond nervos. Şi totuşi, nu era rău. Amintindu-mi. Încă trei ani la cămin şi, în ritmul ăla, ne curăţam cu toţii. De prin februarie am început s-o lăsăm mai uşor cu băutura. Rămâneam noaptea pe coridor cu Florin, beam cafea şi fumam. Citeam. Avea coşmare. Îmi bătea în uşă. Îmi povestea. Taică-su mort. Îl visa mereu. Făcuse o depresie şi era cât pe ce să moară şi el. Doi ani în urmă. De atunci a început să citească teologie. Părintele Stăniloaie, Părintele Cleopa, Sfinţii Părinţi Apuseni. Ne contraziceam. Îi descoperisem pe Steven Weinberg, Feynman, Hawking. Argumentam. Până când, în stilu-i caracteristic, Florin mi-a relatat o anecdotă povestită de Cioran înCaiete. Undeva, la o universitate din Spania, un curs de Filosofie medievală.Toma D’Aquino. Cele cinci argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Profesorul întreabă, iar o studentă le prezintă dar, dom’ profesor, cu toate astea, eu tot nu cred în Dumnezeu. Imposibil, domnişoară! Dar sunt atât de clare, logice, poate că nu le-aţi înţeles… Profesorul le reia, cu completările şi explicaţiile de rigoare. Dar cu toate astea, dom’ profesor, eu tot nu cred în Dumnezeu. Domnişoară – se enervează; bate cu pumnul în catedră – vă dau cuvântul meu de onoare că Dumnezeu există! E cel mai bun argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu, zice Cioran. Singurul. Cu şase restanţe eu, nouă Florin, ştiam că nu vom mai prinde loc la cămin. Regretam anticipat.Poate că e mai bine aşa – spuneam. Pe naiba! – gândeam.

În vara lui 2005 Mădălin o cunoscuse pe Delia, iar Costel pe Lavinia. Nu le mai ardea de plecat… Sau poate că le ardea, dar nu mai aveau cum… Se ticăloşeau anii. Simţeam nevoia să mă refac fizic. Luam pastile pentru stomac. Redigest, chiar şi Omez. Până la mijlocul lui septembrie am fost doar de două ori la mare (împreună cu ei) şi câteva zile prin Galaţi, la o mătuşă.

Începusem să scriu. Mai făceam uneori traduceri şi câştigam binişor, suficient cât să-mi pot permite o garsonieră. Octombrie, noiembrie şi decembrie am stat în Crângaşi, la Unchiu’, apoi l-am cunoscut pe Lucian şi, un timp, rămâneam mai mult pe la el, vis à vis de Ruxandra, în cartierul Titan. Se despărţise de curând de Florin. Ne întâlneam zilnic. Mergeam la şcoală, ieşeam la bere, seara ne prindea în parcul de lângă bloc, unde povesteam până noaptea, târziu. Orice. Baba la care stătea ea în gazdă îi deschidea uşa în pielea goală şi-i spunea fata meafă-mi o frecţie, că nu mai pot de spate! Nimicuri, vise, cărţi, planuri, frustrări, glumeam degajaţi, amintindu-ne cum era cât pe ce să fim împreună. M-am întors într-o noapte beat clampă în cămin şi i-am bătut în uşă. Voiam să dorm cu ea. M-ar fi primit încântată. Încă nu era cu Florin. Dar dormea şi nu s-a trezit. Oricum n-ar fi mers. Cu doi ani în urmă. Acum, poate, ne-am fi reproşat. Tacit. În orice caz, n-am mai fi pălăvrăgit ceasuri în şir, fără nici o reţinere. Am fi citit Kant, Husserl şi Hegel. La lumina lămpii, fiecare la el în pat. Sau la masa din bucătărie.

Într-o noapte visase că mergea de-a lungul unui tunel de sticlă, iar de-o parte şi de cealaltă treceau fraţii ei, prieteni, profesorii din liceu – toţi o priveau ca pe o arătare, nimeni n-o recunoştea. Îşi înghiţea strigătul. Nu bătea cu pumnii în pereţi, ca-n filmele horror americane. Simţea doar cum imaginea ei devine tot mai pală, mai subţire, destrămându-se.

– Să însemne ceva?

– Kafka – am zis. Îmi aduce aminte de Kafka. Metamorfoza. Ar trebui să scrii despre visul ăsta.

– Eu vorbeam serios, nu râde de mine! Poate ar trebui să mă duc la biserică. Dacă e vreun semn?… Parcă eram pe altă lume…

– Nu râd. Eşti puţin paranoică, ce mare rahat?

Inventasem un joc: unul începea să povestească ceva real, de regulă din copilărie, iar celălalt încerca să intuiască mai departe. Continuarea. N-aveam voie să minţim. Se pedepseşte prin excludere definitivă şi irevocabilă.

– Treişpe ani. În toamnă, puţin după începutul primului semestru, mă transferasem la Eminescu. În iarnă eram mai mereu la biliard cu Ionuţ Enache, Jordash, Puşcă, Motan, Teo – fiul directoarei adjuncte, de fizică – Tudor – al profei de mate, uneori Ono-Porno, şi Cristi, handicapatul. Ce s-a întâmplat mai departe?

– Nuuu-i corect, de-unde dracu’ să ştiu eu?… Mai zi. V-aţi certat de la femei.

– Greşit. Începusem să cânt la chitară, visam să-mi fac trupă de progressive, iar ceilalţi îmi păreau limitaţi, lipsiţi de orizont, fără nici un scop care să merite… Colţun se făcea prof de mate, Atanasiu economist,

– Iar pomelnic?

– Enache avocat – taică-su avea cabinet particular – nişte încuiaţi. Vineri, după ultima oră – de geogra – am ieşit aproape toată clasa la bere. Your turn.

– Păi s-a întâmplat ceva special? Nu ştiu… aţi băut ca nişte porci şi-aţi început să borâţi.

– Nu, atunci a fost ruptura. Mai devreme intuiai destul de corect, dar nu aia conta…

– Adică te-ai certat cu unu’ de la una, da’ de fapt ţie nici nu-ţi plăcea de ea, sau cum?

– Ba-mi plăcea, dar nu asta conta. Sau, mai corect spus, nu asta contează. Cred şi acum că lucrurile ar fi stat altfel dacă n-ar fi existat acea zi. În afară de Motan şi câteva fete, eram toţi. Ziua lui Puşcă, el ne invitase. Ruxi

– Adică eu? (cu toţii îi spun Duţi, eu Diţ, iar pe ea o cheamă Ruxandra).

– Nu tu, una mult mai mişto.

– Mulţam! Ţie-ţi plac astea de doişpe ani, lasă vrăjeala! Vezi că n-ai voie să minţi!

– Ruxi era nouă, ca şi mine. Se mutase în septembrie. Jordash – ca hipnotizat. În prezenţa ei nu mai putea articula un cuvânt. Într-o zi îi adusese flori, dar i le-a lăsat pe bancă, apoi a fugit în curte şi a intrat abia odată cu profesoara. Nu era prost deloc, dar se purta ca un pămpălău.

– Şi tu acuma… ce vrei? La doişpe ani…

– Treişpe. După prima bere, Ionuţ a invitat-o la dans pe Beatrice, Teo pe Ioana (era de două ori cât ea; am întâlnit-o în 2000; se îngrăşase ca un porc), Puşcă pe Marta, dar Jordash nu îndrăznea… Am dansat eu cu Ruxi, pe Wind of Change, îi povesteam cum o să-mi fac trupă, a urmat Forever and One, de la Helloween, îi cântam versurile la ureche, nici nu ne-am dat seama când au pus Temple of the King, iar de ceilalţi din jur uitasem cu desăvârşire. Mirosea a flori de pădure. Gata! Zi ce s-a întâmplat.

– V-aţi bătut, ce putea să se întâmple?…

– Eu cu Ruxi? Nu, după al treilea dans ne-am aşezat şi n-am mai vorbit toată seara. Mai târziu am jucat biliard pe perechi (doar băieţii), iar pe la şapte seara am plecat. Băusem cu totul vreo patru beri şi mă cherchelisem binişor. Da, în final m-am bătut cu Jordash, dar nu mai ştiu cum s-a întâmplat. A dat peste mine, ca din greşeală, când coboram pe Sărărie, mai jos de vila lui Plasov.

– Că ştiu eu unde-i vila lui Plaslov…

– Plasov, nu Plaslov.

– Plasov, tot un drac.

– Nu drac, doar un porc. Jordash a dat peste mine, tot el a început să ţipe că l-am împins, ne-am luat la harţă, Teo m-a prins pe la spate cu mâinile după gât, iar Enache mi-a cărat câţiva pumni în gură şi-n nas; eram plin de sânge pe tricou. Crezi că tu ai venit aici să te dai la fetele noastre?! (Cu Jordash erau colegi din clasa I). (Fetele lor cotiseră pe Lascăr Catargiu, nu mai erau cu noi). Nu-mi zi ce-am făcut. Ce-ai fi făcut tu în locul meu?

– Mamă, ce mă enervam! Veneam cu tot cartierul, dacă eram în locul tău!

– Eram în aceeaşi clasă, rămâneam colegi încă cel puţin trei ani jumate. Dar nici n-am simţit vreun impuls să mă răzbun. Să-i torn dirigintei, sau să vin cu băieţi… nu eram nici măcar nervos. Doar dezgustat. Nu de ei, de tot. Sentimentul, prima oară sentimentul de eu şi ceilalţi, de eu şi restul lumii, că nu era locul meu aici. Un aiciatoatecuprinzător. Teo, Jordash şi Ionuţ erau băieţi isteţi, într-un fel chiar simpatici, aproape că le dădeam dreptate, privind din exterior, adică nu c-aşa aş fi procedat eu în locul lor (deşi ai făcut-o – aminteşte-ţi episodul Codrin! – n-am spus, doar am gândit), dar că puteau fi alţii, tot aici se ajungea. Cu sau fără Ruxi. N-aveam chef să mă adaptez. Să învăţ regulile haitei şi să mă supun, sau să încerc s-o conduc. Un dezgust profund şi o barieră de netrecut între mine şi ceilalţi. Mai departe?

– Te-ai dus a doua zi la şcoală şi ai zis că te-ai lovit la fotbal.

– Nu, atunci am rămas în urmă, apoi am umblat aiurea vreo două ore pe străzi. Aşa, cu tricoul stropit de sânge, şi buzele sparte şi-umflate. A doua zi nu m-am mai dus la Eminescu. Trei săptămâni n-am mai călcat pe la şcoală. Unde m-am dus?

– Într-o sală de jocuri, să joci Half Life.

– Another Life. Wrong.

– În pădure să cânţi la chitară.

– Mă bătea gândul. Greşit.

– De-unde dracu’ să stiu?… Ai stat acasă, te-ai dus la bordel.

– Greşit. Greşit. Oricum nu-ţi zic. N-are nici un sens.

În altă seară m-a rugat să-i explic un pasaj din Russell, nu era complicat, dar ne-a prins dimineaţa speculând pe marginea problemei gândire vs limbaj. Gândirea e posibilă şi în lipsa cuvintelor.

– Hai mă Răducule, cum să fie posibilă în lipsa cuvintelor?

– De gândire holofrastică ai auzit?

– Holocum? Lasă-mă cu vrăjelile, vrei să spui că tu poţi să-ţi reprezinţi ceva fără să ţi-l descrii în cuvinte?

– Nu ştiu dacă pot. Poate că pot, însă e posibil ca succesiunea dintre reprezentarea în imagini, senzaţii, etc, şi cuvintele care ne apar automat în minte să fie prea rapidă pentru a o putea percepe ca interval. Dar nu e vorba de asta, Diţul meu drag. Gândeşte-te că pentru a inventa un cuvânt (primele cuvinte) a fost necesar ca mai întâi cineva să gândească asupra obiectului de denumit.

– En arhe ein ho logos, e simplu, nu mă lua cu darwinisme şi psihologisme, că io nu cred!

– Distruge (mental) toate scaunele din lume şi interzice oamenilor să se aşeze timp de câteva generaţii. Dar nu le lua şi nevoia de a sta aşezaţi. În plus, şterge-le din memorie şi din istorie existenţa obiectului. Aşteaptă vreo trei sute de ani şi ridică intedicţia. Nu crezi că se vor apuca să confecţioneze – rudimentar, iniţial din buturugi, sau redestinând diverse obiecte – scaune? Întâi vor simţi nevoia, după, se vor pune pe treabă, apoi vor găsi o denumire.

Din cuvinte compuse, ca în germană. Buturugănshtat. Lemndefűnd.

– Şi când spui untdelemn, sau pomme de terre, tu te gândeşti la unt, la prepoziţia de şi la lemn, respectiv, la fructe şi la pământ, ori la ulei şi la barabule?

– Nu, nu, degeaba îmi zici, io tot nu te cred. La început a fost cuvântul, scrie şi-n Carte!

– Duţi s-a mutat din Titan prin decembrie. O colegă de an îi propusese să împartă chiria pentru un apartament cu două camere, în zona veche a Bucureştiului. Trădătoarea!

Roman în pregătire la Editura Tractus Arte

 

 

sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/targ-de-arlechini-i-de-paul-mih…

Autor Emanuel Pope

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: