Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

TIMP ŞI SENS ÎN DESCIFRAREA CODULUI POETIC autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

 

Orice scriere elevată, supusă meditaţiei profunde a literatului, care îşi respectă statutul de liber cugetător, este un labirint de cărări ce vor duce întotdeauna la inima cititorului, unde se vor intercepta două stări: sugestia cu sugestionatul. În volumul său, Semnele timpului, poeta Elisabeta Iosif dispune de capacitatea de a construi o lume ireală în care se poate vedea un centru real al lumii visului, dând universului total creaţia ei ca act materializat. Timpul nu este o măsură în creaţia poetei ci o adeverire existenţială a unei lumi, de care se detaşează când, prin împlinirea artei, inspiră harul deusian.

Nu întâmplător volumul se deschide cu poezia Poetul şi umbra, poate ca o justificare a faptului că poetul-om trăieşte teluric atâta timp cât este însoţit de taina fiindului său: Poetul cu umbra sa / Porni prin lume…/ Pelerin. / în şase zile pline / Îşi căută Destinul…. Dialogul poetei cu umbra sa este o măreţie a unei iniţieri, singura posibilă destăinuirii unor frământări de viaţă şi, totodată, Iubire-n echilibrul / Poetului din tine.

            Volum-odă, dedicat creatorului de stihuri, Semnele timpului pătrunde în neliniştea continuă a eului, echilibrează poziţia bipedă a omului şi îl obligă să fie atent la fiecare curgere a mărturisirilor, ţinteşte steaua şi nu o lasă să cadă oricum pentru că Elisabeta Iosif este ea însăşi o piatră de hotar între lumea de aici şi cea de sus. Demult nu mai aparţine, prin fiindul ei, gândirii mărunte, este un ego teluric prin trup însă prin idee despică universul unindu-se cu angelicul maestru al artei versului: Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă / Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii / Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă. / Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii (Era poetului). În numerologie, cifra 8 semnifică numărul influenţelor karmice, poeta fiind trăitoare în filosofia tainelor budiste, conştientă de chemarea asumării unor răspunderi în această viaţă dar şi în cele anterioare. Greaua povară a modelării elevate a cuvintelor în versuri reprezintă munca înrobitoare a minţii, a iniţierii prin experienţă: Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă. / Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii (Era poetului).

            Ce-a de a treia poezie a volumului, Cine eşti tu?, prezintă un dialog între poetul-om şi omul-poet, o dramă a existenţei, un fir neîntrerupt cu întrebări şi răspunsuri subtile, din care reiese ceea ce de fapt poeta doreşte, definirea menirii poetului ca trecere lămurită în lumea difuză, ce cu greu este auzit: – Cine eşti, totuşi, tu, Poetule, de-mi vorbeşti mereu / de poezia divină ?! / – Sunt albul primei ninsori dintr-un vers, /  sub care-ţi adun autograf cu lumină!, se întreabă la final poeta pregătind un răspuns răsunător în poemul Timpul regăsirii Poetului. Aici, Elisabeta Iosif divulgă neînţelegerea stihurilor de către semenii contemporani, goniţi de banul prădalnic al înavuţirii, al huzurului şi al nepăsării de lumea zăcândă şi, ascultând ca un iniţiat vocea Apostolului, înţelege, nu protestează, că ar fi şi inutil când acesta îl întreabă: Nu este timpul tău? spuse Apostolul cel Sfânt / Tu eşti născut din apa – botezului Cuvânt / Poetul e artistul ce poartă-un coş cu pâine / E peştişor –oracol, Arca noastră de mâine…Metafora din ultimul vers întăreşte diferenţa, care coordonează existenţa poetului de fiindul comun. Încă din titlul poeziei vom observa atenţia cuvenită artistului, dată de către poetă, creatorului de versuri, tocmai prin personalizarea acestui talent divin şi scrierea lui cu literă specifică numelui propriu.

Călătorim apoi cu poeta Elisabeta Iosif, într-un poem care îi dă de gol afinitatea şi apropierea de poezia simbolistă bacoviană, o oboseală a firii după o descindere în lumea uitării. Ea nu încetează niciodată să se definească: Eu sunt Poetul, culegător al stelelor, / Când loveşte-n Lună, şirul lung al cocorilor…(Glasul Deltei), cu o simplitate caracteristică eului poetei, şi aceasta o spune nu pentru a impresiona, ci pentru a înţelege că trăieşte pentru o lume a ideilor, a sporului angelic într-o lume vărsată de nevoi. Ea strigă în zi şi în noapte, plânge păsările care se topesc din imensul stelar şi se roagă puterii deusiene pentru hrana ei spirituală.

La jumătatea parcurgerii volumului două citate din versurile eminesciene tronează ca un profund respect faţă de luceafărul poeziei noastre, care a apus de pe bolta cerească a literaturii româneşti înainte ca Soarele să se fi ivit. În zori, stihul angelicului creator a lăsat drum liber stihului Elisabetei Iosif, care să ne destăinuie poezia ei că: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic,  auriu, de nufăr (La marginea timpului) şi că tot ceea ce ne înconjoară este iubire, pe care suntem datori, măcar atât, s-o respectăm şi poate de aceea poeta se întreabă: t de puternică-i clipa / Ce îmi supune aripa / Iubirii? (Nedumerire). Culoarea albastră este a imensului cer ce ne acoperă ca un clopot uriaş, ascultându-ne neîntrerupt murmurul, pentru că acesta este semnul vieţii, acea legătură între sunet şi mişcare, între linişte şi meditaţie.

Timpul care se scurge neîntrerupt numai pentru profani reprezintă sfârşit, pentru literat timpul rezolvă gândirile, este nelimitat în pătrunderi tainice ale imensităţii, este cel care dă posibilitatea artistului să creeze. Pentru el timpul se măsoară în produsul minţii, al creaţiilor lui artistice pentru că în poemul Dialog cu timpul,.Elisabeta Iosif găseşte răspunsul elevat al folosirii acestuia, spunând: – Sunt triunghiul cu vârful în Cerc / Străpung până la tine Infinitul / Spre Timpul Magic. Mai încerc / Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul. Pentru ea dialogul constituie prezenţa permanentă a puterii divine în conţinutul cuvântului, pe care îl fermentează lăsând ca din el să se nască forma, înţelesul voit a ceea doreşte să transmită şi erupe precum Etna acoperind răul şi lăsând lumina să descopere adevărul vieţii din taină.

Conştientă, om fiind, de trecerea timpului teluric şi de faptele îmbătrânirii materiei, nu însă a cuvântului ideii, se roagă trecerii şi îl atenţionează, totodată: – Nu vezi?! Mi-e ziua-n baia arămie şi noaptea-n univers / Te văd peste umărul Toamnei, Timpule, înmuiat în vers! / Lasă-mă să mai copilăresc. Poemul mă înseamnă…/ Nu-mi trimite, încă, inelul tău, grăbită Toamnă! (Nu-mi pune inelul tău…). Sugestiv curgerii anilor, titlul acestei poezii sensibilizează prin nostalgie, o melancolie faţă de anii zburdălniciilor când timpul se copilărea şi nu valsa maturitatea.

Imaginile vizuale sunt reprezentative stărilor pe care poeta voieşte să le imprime cititorului, o linişte divină: Am presărat trandafiri în deşert / Şi-a înflorit cerul…(Florile oceanului), îmbină personificarea cu tot ceea ce poate cuprinde imaginaţia creatoarei: Luna răstignită în ţurţurii nopţii, / Sticleşte gerul (Sub clar de lună), purtându-ne apoi într-o lume de basm a lumescului. Nu coboară prea mult de ceea ce trupul o leagă de semenii săi, pentru că în cuvântul inspirat, pe care îl înalţă iniţiatului, răbdător şi chinuit de umbrele teluricului, poeta spune: Văd horă în flăcări… Adun sânziene…/ E ceas de ursită. Lumini marţiene Răsar ca iubirile, unind şi planete, / În august. I-aud şi tic-tacul, buchet de flaşnete. Ea însăşi prin tot ceea ce vede este o iniţiată şi declară ascuns o legătură neştiută cu lumea de sus, pe care o aşteaptă în taină să vină, pentru că numai atunci visul ei, ca al tuturor gânditorilor iniţiaţi în arta cugetului, se va împlini. Creaţia ei poetică este plină cu însemne, coduri pe care, dacă nu le simţi că îţi străpung coloana vertebrală, ca unică parte a corpului ce se leagă cu Universul, nu o vei înţelege niciodată. Versul poetei transmite dar înţelesul este subtil încartiruit: Tipsia sa roşie, iubite, n-o sparge! / Transform-o-n oglindă, proptită-n catarge! (Jocul astrelor).

Şi dacă vă spuneam în rândurile de mai sus, citindu-i şi încercând descifrarea stihului că Elisabeta Iosif este o iniţiată în taina cuvântului şi că îl mânuieşte în creaţiile sale cum numai la marii noştri creatori de stihuri îl întâlneşti, nu greşeam cu nimic. Stilul aparte în care sugestia domină, te înalţă în ceruri şi te coboară fulgerător pe pământ, izbindu-te de înţelesuri, te inundă şi dacă îi prinzi veriga salvatoare te ridici levitând.

În ultima poezie, care închide ca un mesaj codificat volumul, rosteşte crezul său că numai prin iubire răzbeşti să poţi fi cu adevărat ceea ce e demn să fii iar dacă nu ai înţeles nimic din ceea ce poeta a transmis: Închide-le-n pătratul magic / E crainic Hermes, zeu sub soare. / În Poarta Lunii, smaralde-n verde tragic…(Pătratul magic) şi încheie prin aţi spune atât de uman însă conştientă de neputinţa profanului: Îmbrăţişează-mă, mai bine, în culoare!

 

 

 

                                                                                                 dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

 

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: