Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Marian MALCIU – Recenzie cartea “Meditaţii şi cuvinte” de Vera Crăciun

Când privirea oricărui cititor ajunge pe coperta ce poartă acest titlu, parcă fără voie, se naşte întrebarea:

„Oare ce semnificaţie şi conţinut pot descoperi în filele acestei cărţi?”

Ei bine, deşi este un prim volum de autor, debutul fiind marcat în antologia „Fruntea cerului asudă” din cadrul proiectului EXPRESIA IDEII – fondat de prof. Mariana Bendou -, autoarea poeziilor cuprinse între coperte a avut curajul să exprime public, prin cuvinte alese cu migală şi emoţie, cugetări născute din propria-i trăire sufletească. Într-adevăr, a scrie şi a publica este – mai întâi de toate – un act de curaj. Este un act de voinţă care nu ar fi fost posibil fără cunoaşterea domeniului de manifestare, în anumite limite cel puţin obligatorii, fără un minim de talent şi, mai ales, fără har.

Vera Crăciun este beneficiara harului dat de Creatorul suprem la naştere şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin fructele obţinute prin muncă organizată şi susţinută de acest har. Iar „fructele” din debutul poetic sunt bine coapte, parfumate, bogate în sensuri, sentimente, meditaţii…

Poeta a învăţat de mică să iubească. În afara iubirii de Dumnezeu ea şi-a iubit şi îşi iubeşte mama, plecată din lumea aceasta pentru totdeauna, iubeşte oamenii şi păsările ori anotimpurile şi florile cu aceeaşi măsură şi tandreţe. Iubirea şi dorul de mamă este, după cum se pare, acel izvor tainic al gândurilor ei, al meditaţiei şi al hotărârii de a scrie. Autoarea nu-şi poate alina dorul doar mergând la locul de veci să aprindă o lumânare, să facă o rugăciune şi să lase pe florile de pe mormânt o lacrimă:

„Lacrimă de… dor de mamă,/ Suflet blând, chip de icoană!”/ Dor de mamă

ea simte nevoia de a face ceva mai mult, nu sporadic ori periodic, ci un anume ceva care să aibă caracter de permanenţă. Aşa a ajuns la poezie.

Nu întâmplător şi nu din alt motiv a hotărât să aşeze la începutul cărţii cele mai semnificative versuri dedicate celei ce i-a dat viaţă, chiar dacă şi în rest, aproape toate, sunt scrise cu gând duios şi plin de dor tot pentru ea. Este un fapt demn de toată lauda şi care subliniază trăinicia dragostei şi respectului faţă de părinţi, de acei oameni faţă de care tot omul greşeşte şi le este dator să ceară iertare, chiar şi după moarte:

„Iertare cer/ Şi tot mai sper,/ Să poţi veni, să pot zâmbi;/ Să poţi vorbi, să pot gândi;/ Să poţi certa, să pot uita;/ Să poţi ierta, să pot visa;/ Să mă alini cu vocea ta,/ Tu, Mama mea! / Leagăn de mamă

Oarecum liniştită de această nouă legătură ce nu se  mai poate pierde în timp, poeta poate comunica, firesc, cu fiinţa iubită. Nu o poate auzi, dar ştie ce-i vorbeşte, îi înţelege îngrijorarea şi îi urmează sfatul:

„Eu ştiu că plângi,/ Căci vocea stăpânită/ De simfonia florilor/ De toamnă,/ Tristeţe înseamnă…” … ”Dar eu mai ştiu/ Că nota de vioară/ Poate fi schimbată…” … „Caută albul…” … „Încearcă de la viaţă, /Răul să-l uiţi,/ Ca să primeşti speranţă…” / Eu ştiu…

După asemenea dialog, întâmplător ori nu, ajunge la momentul întrebărilor de substanţă:

vom şti vreodată/ dacă timpul,/ grăbit, în ritmul său alert,/  va şti cât ţine-o veşnicie,/ sau cât durează un prezent?/ Timpul

şi, cât se poate de hotărât, începe să preţuiască timpul universal şi, mai mult, să dea valoare timpului personal. O valoare descoperită în clipă, ca cea mai mică diviziune, pe care nu o tăinuieşte pentru a se hrăni pe ascuns din ea, ci o arată lumii subliniindu-i valenţele:

„Ea colorează drumul vieţii,/ Dă bucurie,/ Dă tristeţe./ Cu ea vorbeşti, / Cu ea păşeşti,/ Iubeşte clipa cât trăieşti”! / Clipa

Vera Crăciun face uz de libertatea cuvântului, exprimându-se cu lejeritate, ieşind din canoanele statornicite în ale poeziei într-o perioadă sau alta. Nu este preocupată de alegerea unui anumit stil în care să se încadreze deşi, privind întregul său parcurs, se observă grija în căutarea şi definirea propriul drum, atitudine cât se poate de firească. Aparent, ea scrie spontan. Scrie aşa cum îi dictează inima. Scrie din suflet. Cuvintele-i curg, adeseori, descoperind-o ca fiind,

„Trezită parcă din visare/ De dor/ Şi dulce chemare…”/ Dansul Lunii

pentru ca mai apoi curgerea să devină lină, după o lungă meditaţie în care a învăţat să aştepte pentru a-şi putea realiza scopul propus:

„Iar în popasul păsării ce zboară,/Pe ramuri albe,/ Ce muguri le-mpresoară,/ Un vesel ciripit/ Să îl aştepţi,/ Căci este pentru tine/ Un dar de mare preţ!/ Să ştii s-aştepţi…”

În versurile Verei nu abundă metafora, dar nu pentru că i-ar fi greu să o folosească, ci din convingerea că sunt imagini, acţiuni, descrieri, care trebuie arătate aşa cum sunt, cu frumuseţea lor nativă, prin cuvintele curate ale bogatului grai românesc pe care-l stăpâneşte şi îl foloseşte cu bucurie:

„Floare de câmp,/ cu dulce mireasmă/ şi-adieri de petală/ în vânt,/ te privesc,/ te alint/ şi te cânt! / Flori şi cântec

            Sensibilitatea ce o caracterizează o conduce adeseori în natură, dar nu se pierde într-o  contemplare pasivă cum ar putea fi interpretată aici:

„Vraja florii o ascult,/ Căci în taină, / O petală mi-a şoptit/ Cum ea cântă pentru mine/ Valsul florilor divine!” / Vraja cântului din floare

ea caută frumosul, viaţa, misterul şi utilitatea:

„Să mângâi firele de iarbă,/ Şi roua de pe ele să o simţi;/ Din verde proaspăt, împleteşte-ţi salbă,/ iar cerul cu privirea să nu-l minţi. / Gingăşie

ori surprinde neprevăzutul cu răul ce-l poate aduce:

„Şi ramuri care altădată,/ Împodobeau pădurea toată,/ Deodată-s rupte la pământ,/ De iureşul acelui vânt…” / Furtuna

Alternând între versul poeziei clasice şi versul alb, autoarea manifestă îndemânare, dar şi unele stângăcii în ceea ce priveşte păstrarea constantă a rimei de-a lungul poeziei ca întreg ori chiar în interiorul unei strofe. Sunt aspecte inerente începuturilor, iar situaţiile în care apar nu sunt atât de numeroase încât să o descurajeze. În schimb, este atentă la măsura metrică şi nici nu cred să-i fie greu atâta timp cât simte şi iubeşte muzica. Ea oferă muzicalitate versurilor sale. Dă posibilitatea citirii ritmice, plăcute, reconfortante şi nu puţine sunt cele ce pot fi înscrise sub portativ.

Vera Crăciun a arătat deja lumii că poate crea poezie curată într-o societate în care se murdăresc, tot mai mult, vechi ori actuale repere şi valori, se modifică în sens negativ caractere şi se permit vulgarităţi în versuri. Ea crede în tot ceea ce este frumos şi are forţă să transmită public acest „crez” al său:

            „Cred în frumosul/ din cântec,/ cred în frumosul/ din zâmbet,/ cred în trandafirul cu spin,/ cred în lacrimi/ şi-n destin” / Cred

            Este ceea ce cred şi eu. Cred în frumos şi în poezia de azi şi de mâine a Verei Crăciun. Este o certitudine, precum este şi aceea că:

„… şi din cuvântul/ scris din suflet,/ pe-a vieţii coală de hârtie,/ va dăinui parfum de versuri/ şi cântec dulce pe vecie” / Cuvântul scris

Apreciez că este greu de găsit un volum cu versuri atât de plăcute ca acesta al doamnei Crăciun Veronica (numele oficial). Faţă de ceea ce prezintă piaţa de azi, fie ea cea obişnuită ori cea a internetului, „Meditaţii şi cuvinte” este cartea ce merită a fi citită şi apoi aşezată, la loc de cinste, în rafturile bibliotecii personale. Evident, nu generalizez…

Marian MALCIU
membru al Ligii Scriitorilor din România
Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: