Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Gogol şi diavolul de Dmitri Merejkovski ( note de lectură)

Cartea lui Merejkovski deschide, în primul rând, o rană, aceea a tragicului filtru selectiv pe care ideologia de stânga l-a aplicat unor scriitori de mare valoare, aşa cum sunt atât Gogol, cât şi Dmitri Merejkovski. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în „cea de-a doua cultură”, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la  „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel ce nu reuşise performanţa întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la uitare veşnică, s-a aplicat cu prisosinţă şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski(14 august 1865-9 decembrie 1941)  s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de Troţki al căror exil era binevenit, o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar( Gogol şi diavolul), filosof religios(Iisus necunoscut, Evanghelia necunoscută) a  cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuală de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, unul dintre lacheii de serviciu ai Rusiei Sovietice care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

În cartea sa, Gogol şi diavolul, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol(1 aprilie 1908-4 martie 1852), nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică. Însă textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene ce se încadrează titlului cărţii. „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior(în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o  fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.” În prima parte prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească.

În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.”

În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii.„

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă.El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească , mult prea omenească acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlesteakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale „nemuritoarei trivialităţi omeneşti”. E tipul conţopistului care se umflă-n pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune:”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”Şi atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Aşa, Cicikov , Hlesteakov, Akaki Akakievici( Mantaua) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlesteakov strigă cuprins de extaz către  Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu dexteritate de la o stare la alta  se zbate să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul : „Doar de asta trăişte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum  şi Ivan Karamazov afirmă: „Nu există bine şi rău, totul e permis” . Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă  care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.

În Cicikov întâlnim o altă faţetă a răului. E opusul lui Hlesteakov: întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi  contemplativul Hlesteakov( Revizorul) şi activul Cicikov( Suflete moarte) sunt de fapt esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi aparent unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălat caută rădăcini adânci. Şi unul şi celălalt mint. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!”Şi dincolo de toate acestea el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

Dar iată că la un moment dat ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze: „Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, a râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la nicun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele tiocăloşii.” Şi, aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Este momentul în care pentru Gogol începe tragedia, este absorbit de trivialitate manifestată prin acţiune religioasă, începe de fapt adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe aici, unde între cele două  „temeiuri”  păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. „Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, -şi mare a fost prăbuşirea acelei case.”

Şi adevărata furtună se iscă o dată cu publicarea Corespondenţei cu prieteni(1847) lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile.  Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.”

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra Corespondenţei, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt Corespondenţa lui Gogol marchează  momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, momentul în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă , spune Gogol, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată;totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabileTotul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea  cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului.” Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Pe de o parte Gogol era de acord cu părintele Matvei, dar pe de altă parte se împotrivea credinţei lui: „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

Conflictul dintre cei doi devine ireconcilibil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire” . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Ceea ce-i cerea părintele Matvei era peste puterea lui de a fi, era chiar sinucidere pentru că afirmă Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care  l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

„  Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul  s-a încheiat: şi-a dorit pur şi simplu să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa.  Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.”Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare: „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!”În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că  pentru  această dorinţă ( dragostea care învie ) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

Dmitri Merejkovski Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

Autor Maria Sava

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: