Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Polivalenţa Jazzului

 BORIS VIAN 

1920-1959

Polivalenţa Jazzului

Desene : Bert Brus

Într-o scurtă viaţă  de numai 39 de ani Boris Vian apucă să fie scriitor, poet , traducător, critic, actor, inventator, inginer şi jazzist. Toate făcute cu deplină pasiune şi îndemânare dar noi ni-l reamintim pentru nuvelele sale în care

găsim parodie, umor, atmosferă suprarealistă şi ficţiune scrise cu subtilitate,  în stilul său aparte.

Şi pe scena jazzului Vian se face remarcat. Cânta la trompetă şi scria articole despre jazzul american pentru diverse reviste pariziene. Avea legături strânse cu Miles Davis, John Hodges, Duke Ellington etc. „Spuma Zilelor” este romanul său de mare succes tradus şi în româneşte. În anul 1942 obţine o diplomă de inginer în metalurgie  şi capătă un post la institutul Francez de Standarde. Cariera literară o începe în 1943 cu poemul „Bison Ravi”.

Vor urma nuvela Furnicile, două romane: Spuma zilelor şi Toamnă la Peking (1946) dar ambele

sunt primite cu o totală răceală de critica literară. Frustrat Vian scrie în numai 15 zile

o nouă nuvelă „Voi scuipa pe mormântul vostru” care devine best sellerul anului 1947.

La o petrecere cunoaşte grupul Camus, Sartre, Simone de Beauvoir care îl introduc în cercurile elitiste care publicau în ziarul de cultură „Timpuri Moderne”. Vian îl admira pe Sartre care devine personaj central în romanul Spuma Zilelor. Ironic, această prietenie duce la ruina menajului lui Boris cu soţia sa Michelle Vian care are o relaţie amoroasă cu Sartre. Ultimii 10 ani sunt dedicaţi jazzului şi scrisului: Apar 4 cărţi de poezie, nuvela „Iarba Roşie” şi ultima să nuvelă  „Smulgătorul de inimi”.

Mai scrie scenarii de film, piese de teatru, texte de rock and roll,  libretul unei opere „Fiesta” pe muzica lui Darius Milhaud. Moare în Iunie 1959 ca urmare a unui stop cardiac.

Tehnica folosită de Vian este obţinută prin fragmentarea unor discursuri şi amestecarea lor.

Asistăm la un puzzle cubist, haotic şi fascinant, ca un tablou de Picasso. Limbajul este dur, frenetic, ca într-o piesă de jazz. Multe texte conţin scene sau aluzii la război, ele au fost scrise în timp de război şi nebunia distrugerii pătrunde în inima textelor ca un ecou al vieţii agresive de afară.

Vian detestă firescul, el creaza spaţii care se modifică cu soarta personajelor şi degringolează odată cu ele. Obiectele participă la alegorie cu o firească prezenţă, detaşate de rolul lor primar ele sugerează stări de suflet sau transferţ realul într-o atmosferă suprarealistă. Subiectul se ramificţ şi se regrupează într-un colaps delirant, în finalul fabulei absurde.

  „Furnicile” este o nuvelă estetică scrisă prin vocea şi relatările unui soldat,  care şocat de agresivitatea belică scrie povestea invers, cu un picior pe o mină şi năpădit de furnici care par a fii cuvinte, ele ne năpădesc şi pe noi, ne inundă şi ne târăsc în sistemul care duce la finalul inevitabil al scribului: „Am ajuns azi dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi, sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse”

 

Găsim aici tehnici narative avangardiste care sporesc emoţia cititorului. Vian descompune realul şi îl recompune cu umor macabru: ”Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire”. Soldaţii sunt pioni pe un câmp de joc, ei acţionează prin mimetism şi contaminare: „Zece metri mai departe am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu”.

 

Lectura acumulează un colosal crescendo al dezintegrării: Soldatul din spatele naratorului are obrazul distrus, cel din rândul din faţă  calcă pe o bombă şi explodează. Naratorul foloseşte un ton descriptiv, indiferent, cu care obţine absurd negru: Un locotenent îşi ţinea capu-n mână şi „ceva roşu curgea din gura lui”, e bine să mergi în spatele tancului, e mai comod, dar nu-i place „felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu”.   Noaptea inamicii le fură uniformele, se produce panică şi haos care duc la un măcel între camarazi care nu se mai recunosc. Vian foloseşte notaţii nervoase, descrieri deconectate de miez care amplifică simţul tragicului. Finalul este cinic, parcă povestit de un personaj exterior, parcă neafectat de catastrofă: „De aici se văd bombele căzând în spirală cu un zgomot puţin înăbuşit, stârnind frumoase coloane de praf.”

Şi mai macabră este „Călătoria la Khonostrov” în care câţiva tineri probează tehnici de schingiuire aplicate în tren unui călător care se preface că doarme. Pe geamul vagonului vedem o stepă infinită, dar în compartiment tinerii rasişti studiază distrugerea unui picior cu lampa de sudură. Jigniţi de tăcerea victimei trec la celalt picior, fără folos. La plecare victima se trezeşte ca să coboare  clătinându-se într-o „gară umedă, sumbră, în care nu dorea să rămână.. „Nu-s prea vorbăreţ, aşa e?” spune scuzându-se huliganilor descălţaţi, plini de sânge.

  

Macabrul este prezent în „Şoseaua Pustie”, aici iubita este omorâtă într-un accident de drum pe când călătorea spre casa logodnicului. Elemente funebre prevestesc sfârşitul:  Logodnicul Fidele, este sculptor de morminte, locuieşte în aerul curat de lângă cimitir, casa lui este decorată cu fotografii de ruine şi cavouri, până şi descrierea iubitei este şi ea proiectul unui mormânt: „Este frumoasă… Are obrajii netezi ca porfirul lustruit, are ochii ca nişte mari perle negre, părul roşcat închis, ridicat în cunună, un piept de marmură şi are aerul de a fi izolată de restul lumii printr-un mic grilaj de fier forjat”. Logodnicul, are comportament ciudat, de pasăre, prin contaminare, se poartă asemenea  soldatului din Furnicile, care trebuia să facă ce fac şi ceilalţi, să omoare, nu conta pe cine. În timp ce studiază pietrele de mormânt, ridică una: „Două urechelniţe pe jumătate adormite, înlănţuite, dormeau dedesubt, alături de un miriapod şi trei fleacuri de Cambrai (cadavre dintr-o luptă) în perfectă stare de conservare. Le savură una câte una, lăsă piatra să cadă la loc în lăcaşul ei”. O pasăre care-l observă, pleacă în căutarea dejunului, „dar Fidele nu mai era acolo. Pasărea mâncă cele două porţii. îi fu rău toată dimineaţa”.

 

 Vian foloseşte translaţia în a produce absurd suprarealist. Iată de pildă Racul, o nuvelă în care muzicianul este ros de o boală internă, de fapt este invadat de obiecte care preiau treptat comanda: „Capul i se alungise într-un singur sens, iar creierul nu urma aceeaşi mişcare, astfel, puţin câte puţin, în golul format se introduceau corpuri străine, gânduri parazite mai fluide, mai invadatoare, o durere cu paiete ascuţite că acidul boric tăios. La răstimpuri, Jacques tuşea, iar corpurile străine se loveau cu duritate de peretele craniului său, urcând brusc de-a lungul curbei, ca valurile într-o cadă, apoi căzând din nou peste ele însele cu un ţârâit de lăcuste împiedicate. Ici şi colo se spărgea câte o bulă şi mici proiecţii alburii, moi ca interiorul unui păianjen, înstelau bolta osoasă, duse de îndată de agitaţie”. Finalul devine de un colosal absurd: muzicianul îşi taie capul şi-l aruncă într-o oală cu apă fiartă în ideea de-al cântări, era curios să ştie ce greutate are.

Jazz, improvizaţie şi delir

 

În „Peştii morţi” autorul schimbă cuvintele cu înţelesurile. Substituie timbre poştale unor fiinţe marine care acţionează confuz, pescarul pescuieşte timbre la copcă, pentru că plouase cu caracatiţe, iar timbrele i se lipesc de picioare şi de obraz. Este pedepsit ca un câine, să doarmă afară, acolo împarte coteţul cu un dulău pe care-l numeşte obiect însufleţit, chiar şi gândurile sale devin o forţă primară: „Îşi schimbă poziţia şi se gândi cu asemenea intensitate încât aerul cuştii ieşea în mari rafale sacadate prin deschizătura rotunjită şi nu mai rămânea destul în interior pentru a respira.”  Sau alt exemplu: Instalatorul din nuvela cu acelaşi titlu, greşeşte etajul şi apartamentul şi creează o scenă de coşmar după ce demontează şi taie toate ţevile, apoi le face la loc, dar altfel, într-o manieră… cubistă. Gazda îl reanimează turnându-i supă pe nas pentru că gura-i era ocupată de o baghetă. După tenta moralizatoare a subiectului, finalul este de banc absurd: la terminarea lucrului, a treia zi, întreabă „ce etaj e astă?” Personajele nu percep emoţiile, ci sunt automatizate, pline de bunăvoinţă chiar şi după coşmarul diluviului, aşteptându-l pe instalator.

 

  „Blues pentru o pisică neagră” a apărut în 1949 şi reprezintă îmbinarea a 11 nuvele, de fapt  pare un scenariu pentru un film de desene animate.  Motanul căzut în canal e scos, salvat, de o mulţime curioasă, şi trăieşte febril, e vulgar şi violent în limbaj, bea mult la bar cu salvatorii săi umani, leşină şi e aruncat din nou în canal,tot de ei.  Vian se foloseşte de jazz şi tehnicile lui inserând în text improvizaţii sonore, senzoriale care fac deliciul lecturii: Pendula suna cât putea, chiuveta era o sonerie, se oprise curentul dar un pic rămas pe fir mai suna puţin la intervale fixe, patul devenise o pisică care distrugea parchetul cu ghearele deci stăpânul Andre îi instală pantofi şi patul o porni încântat pocnindu-se cochet de pereţi spre stupoarea vecinilor care îşi puneau urechile la deschizături şi lumina le intră în urechi, iar timpul trecea ca un vapor fără ancora ca să-l oprească, nici să fumezi nu ai răgaz, se căina îngrijitorul de la casa de nebuni  cu o ţigară în ureche ca să revină apoi în patru labe în biroul său ( Ceaţa ) unde încercând să gândească la ceva concret, efortul îl omoară.

Vian inversează cu virtuozitate realul: Un deget împins înainte se prelungea dintr-un corp promiţător , drumul se înfăşura cu viteză în jurul pneurilor, ca să ne ducă într-un decor tautologic cu „norişori mici care dădeau cerului aspect de cer presărat cu norişori mici, cum era şi cazul”. Dar această lume este lipsită de suflet, este alienată, ea ticăie ca o materie însufleţită de arc şi rotite, care se zbate pentru supravieţuire în condiţii degenerative, aşa că spre sfârşit Andre din „Ceaţa” este aruncat într-un râu pentru că omul nu era pus la punct cu ştirile, iar obiectele care îi priveau faţa bărboasă nu reuşeau să tragă vreo concluzie izbitoare.   Imaginaţia scriitorului nu cunoaşte niciun fel de limite, sarcasmul, ludicul, cruzimea chiar şi inocenţa se împletesc în opera sa creând un joc de cuvinte năucitor, ameţitor susţinut de metafore cu care te copleşeşte, te împinge spre dorinţa nebună de a devora textul până la final.

Degringolada zilelor, destinul imposibil de modificat sau de digerat duc la  angoasă şi tendinţe sinucigaşe, drăgălaşul şoarece alb, ecoul sufletului lui Colin di Spuma Zilelor nu mai suportă existenta nefericită, în finalul cărţii. se decide să dispară . Duce tratative cu o pisică inaptă să vâneze de bine hrănită ce e,   o convinge a-i fi călău. Şoarecele îşi pune capul în gura pisicii care acceptă să îşi lase coada pe trotuar ca să fie călcată de un oarecare trecător, declanşând automat decapitarea.

Vian nu lasă nici o şansă cititorului: ” Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul””..

 AG 2012

 Autor Adrian Grauenfels

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: