Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Viorel Ploeșteanu ”Cu Dublinul în marsupiu” – cronică de Virginia Paraschiv

Ce caut eu in Irlanda, se întreabă ” moromeţian” Viorel Ploeşteanu (Aripi în atele). Poate cu această interogare de sine e oportun să purcedem la investigarea acestui volum insolit de proză scurtă ” Cu Dublinul în marsupiu”, un volum insolit pentru că el se adună dintr-un summum de reflecţii şi de confesiuni sensibil literare, care circulă oarecum aleatoriu pe o autostradă virtuală, într-o călătorie cu destinaţie încă neidentificată.

Autorul încearcă să scape de presiunea interogaţiei: ” mă grăbeam să fug de trecut”. Să fugi de trecut, să evadezi undeva, în lumea mare. Trecutul accidentalului biografic, tristeţile, bucuriile, ratările şi împlinirile individuale inerente, dar mai ales tristeţea şi marea ratare românească postdecembristă, când înstrăinării fiinţei româneşti nu-i mai vine în ajutor nici literatura ca iluzie a salvării de sine.

Demersul reflexiv şi narativ al lui Viorel Ploeşteanu se articulează din propria lui experienţă particulară, în care recunoaştem trăsături ale sufletului românesc în integralitatea lui atotcuprinzătoare. Exilul energiilor româneşti în căutarea unui mod decent de subzistenţă. Exodul durerii româneşti clamate cu disperare de către cei extrovertiţi şi cenzurate emoţional de purtătorii unei spiritualităţi mai subtile şi mai elevate. Fuga de trecut echivalează cu fuga de propria umbră. Întoarcerea în timp se instaurează involuntar, un simplu detaliu din cotidianul uzual declanşează, în maniera proustiană, analogică, regresiunea în timp. Numai că analogia involuntară este deturnată de la distilarea metafizică a ilustrului predecesor. Nici nu este altfel cu putinţă, Viorel Ploeşteanu îşi are proiecţia existenţială în urgenţa unui prezent devorator.
Gustul pepenului galben perceput în iarnă, anotimpul aşteptării vegetale, este de natură să aducă textului tonalitate lirică, numai că magia clipei de contemplaţie e deturnată şi chiar anulată , gândul răzleţeşte la….intrarea României în UE! ( Aşteptare).

Întoarcerea în anotimpul ludic al adolescenţei este mânată de amintirea adultului-profesor torţionar (Absent). Iar întâlnirea din autobuz cu bestia, acum îmbătrânită şi cu privirea golită de expresie, este derutantă. Privirea înstrăinată de viaţă stinge orice tentaţie de revanşă, de acţiune. Cu atât mai mult cu cât violenţa se roteşte într-un perpetuum mobile deprimant. O simplă trecere fugară în revistă a arhitecturii şi istoricului bisericilor dublineze, trezeşte amintirea numeroaselor biserici de la Bucureşti. Analogia se opreşte sec în pragul statisticii enunţiative ( Cronică dublineză, II).

Scriitura lui Viorel Ploeşteanu pendulează între ironie evocatoare şi autocontrol emoţional, introspecţia este adesea bonom autoironică. Autorul îşi reprimă cu bună ştiinţă vocaţia predispoziţia metafizică, poate şi pentru că trăieşte sub imperiul autorităţii creaţiilor etalon din literatura română şi universală.

Conştiinţa valorilor umaniste în spiritul cărora s-a format, îl apără pe Viorel Ploeşteanu de infatuare şi de emfază auctorială. Ba mai mult, el nu se sfieşte să pună o interogaţie incriminantă în eter”, Când vom Învăţa tăcerea”, cu trimitere nedisimulată la inflaţia de scrieri artizanale, cu pretenţii de „operă”. Viorel Ploeşteanu îşi controlează, în economia textelor de proză scurtă, tentaţiile speculative inoportune. Naraţiunea se instaurează firesc şi necosmetizată artificial. Confidenţa lirică are măsură şi echilibru.

Clipa de graţie a transcendenţei îl ispiteşte ademenitor, ca o străfulgerare. Şi textul scurt, laconic, lapidar, străluceşte de frumuseţea gândului stilizat estetic. Se poate invoca, în acest sens, un text miniatural, şlefuit cu fineţe de bijutier, „Metempsihoza spaimei”. Paradigma unui vis de coşmar, în care zgomotele domestice perceptibile între somn şi stare de veghe, se metamorfozează terifiant într-un sunet apocaliptic care străpunge tăcerea moleşită a nopţii.

Motivul morţii e prezent în prozele lui Viorel Ploeşteanu într-un mod distinct. Moartea obsedantă ca accident. Viaţa retezată din senin.

Recenzie de Virginia Paraschiv

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: