Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Experimentul Caraharman Ioan Florin Stanciu

A ceast[ cronică literară ,semnată de domnul Conferenţiar universitar, Dr. CONSTANTIN DRAM,

este, fără îndoială, cea mai avizată reacţie critică la romanul meu Apocriful necredinciosului Toma

 

Critica prozei.     CONVORBIRI LITERARE decembrie 2010, Nr. 12/ 180

 

                          EXPERIMENTUL CARAHARMAN

                                                                                                                                      Constantin DRAM

Apocriful necredinciosului Toma , cartea lui Ioan Florin Stanciu, reprezintă un debut în roman premiat de filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România; pentru cei care au memoria revistelor, într-o vreme acest nume semna poezii notabile, fără a se înscrie motivat si motivant într-o anume grupare care să îl propulseze dimpreună cu mulţi altii de pe atunci acolo unde au năzuit fruntariile postmodernismului.

E o carte muncită în timp si acest aspect e marcat de fiecare frază ce arată importanta acordată scriiturii: aducînd către cititorii de astăzi o lume mai de demult, autorul îsi evidentiază, în primul rînd, discursul. A scrie despre trecutul nostru comunist (inclusiv a face o obsesivă trimitere spre literatura de sertar) a fost/ mai este un tur de fortă în literatura noastră. Poate si din acest motiv romanul lui Stanciu se articulează configurînd un imaginar mai îngăduitor, în care tinta principală nu este aceea a condamnării explicite a unui ev revolut, cu încadrări recognoscibile si cu elemente specifice unui neo-realism literar. E, mai degrabă, o lume care din start trebuie privită ca o alegorie, ca o sublimare experimentală a lumii mari, nebune. Desi satul e de găsit pe hartă (Vadu, lîngă Năvodari), naratiunea îl transformă într-un teritoriu ce te duce cu gîndul la insularitate, mai degrabă, aidoma unui faimos ostrov pe care Sancho avea să fie guvernator, desi acel ostrov era sat în toată regula. Înconjurat de lacuri si avînd pe o latură Marea cea mare, satul proiectat într-o asemenea naratiune capătă dimensiunile iesirii din timp si spatiu, într-o sensibilă parabolă ce atrage atentia asupra ciclicitătii istoriei. În timp, aici a fost Vicus Celeris, în apropiere e simbolica Histrie, otomanii au denumit satul Caraharman iar satul-centru din apropiere, Corbu de astăzi, se chema Gargalîc. În fapt, aici e exercitiul de fortă al romanului: sub soare, identităti au fost si se vor mai derula, desigur; ce rămîne si ne obligă la reflectie este dementa istoriei. Ce pare uitat se poate oricînd întoarce iar oamenii au păcatul că uită prea usor.

Putem vorbi de un experiment Caraharman, pornind de la această carte. Desi totul este acolo si atunci, poate fi oriunde si oricînd. Este singurul avertisment lansat de romanul lui Ioan Florin Stanciu, lipsit, de altfel, de asemenea încorsetări moralizatoare.

Anii de impunere a comunismului stalinist sînt priviti din această lume ce ar fi putut rămîne pur si simplu atemporală, sortită marcării trecerii istoriei mari si atît; un citat din Sadoveanu este ca un argument total: „…cum vii de la Constanta spre Histria, apuci întîi pe un drum de năsip, urmînd litoralul; după aceea sui pe un podis, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari. După ce mergi si mergi pe acel podis, vezi în depărtare o apă lină s-o linie de tufărisuri. După acea linie de tufărisuri se înaltă mormanul ruinelor Histriei, s-apoi se încreteste lacul într-un fel de vînăt tulbure spre Kituc si spre Marea…”. Dar naratorul/ cronicar/ personaj Ion de la Vadu, trăitor al acelor vremuri de efervescentă comunistă are propria-i viziune si scrie „că vechiul Caraharman semăna cu o piele de bou”.

Cei care sînt direct prinsi într-o naratiune ce creste de la ei si prin ei, Ion si Auras, trimit spre orizontul unui sat-lume care creste dinspre ei si alături de ei. Satul este supus acelui experiment care, extins, priveste un întreg lagăr; restrîns, e vorba si de o lume didactică, în care se miscă Ion si de o lume aleatorie, aceea care îl cuprinde sau îl exclude pe Auras, un fel de raisonneur original, o voce a ratiunii ce se autoironizează, o altfel de imagine a lumii, un complementar al cronicarului care este Ion, profesorul dintr-un sat în care istoria, atît de îndelungată si de manifestă pe aceste meleaguri, devine isterică, devine de tot rîsul, dacă nu ar fi de plîns. De altfel, lumea didactică e aidoma lumii extinse, adică în derivă morală si emotională, cu o directoare capabilă să facă orice pentru a se pune bine cu actuala putere, inclusiv să devină Recenzoare Voluntară.

Naratorul, am mai spus-o, nu scrie cu încrîncenare. E, mai degrabă, un fel de mirare peste ani fată de prostia celor de atunci, prostie cu răutatea si servilismul ierarhic al celor ce propovăduiau noua eră. Absurdul comunicatelor, al actelor redactate într-o limbă tocită, deciziile de neînteles, fragmentarea actului educational, delatiunea, desfiintarea gospodăriilor tărănesti cu orice pret si pedepsirea aspră a celor care, precum Papin (nume ce prilejuieste multiple conotatii si complicatii) toate acestea si altele si mai multe trec prin filtrul acestui personaj care, prin prezentarea lor peste ani, trage un avertisment. Oricînd e posibilă întoarcerea prostiei si răutătii organizate, singura capabilă să emită astfel de documente, adnotate de personajul Ion, rezonînd mai încolo în complementaritatea nebănuită a lui Auras: „După o săptămînă, Zmeul Zmeilor tot nu se arătase. Îsi trimisese doar buzduganul care să ne bată în usă si-n masă pentru a-i anunta neîntîrziata întrupare, căci miercuri, la prima rază de plumb a răsăritului, în toată zona din centru, pe gardurile scolii si ale dispensarului-frizerie, pe afisierele jupuite din fata GAC-ului, la cămin si la baraca în cinci colturi a militiei, pe vitrinele bufetului si ale magazinului mixt, apăruseră niste afise tutunii din hîrtie de sac, care, lipite cu clei de oase, duhneau de departe a cîine mort. (…) Toate purtau acelasi antet referitor la Plenara CC al PMR din august si la Directiva cu nr. 36, întărită ceva mai jos cu o hotărîre a Sectiei agricole a raionului Medgidia, si, în linii mari, anuntau că, în următoarele trei săptămîni, se va realiza RECENSĂMÎNTUL tuturor persoanelor, al animalelor, al locuintelor, al mijloacelor fixe si mobile din gospodăria individuală, dar si al terenurilor agricole pe care unii le mai detineau în afara perimetrului locuibil…(…) Se mai anunta apoi, cu litere îngrosare, că urmează să sosească, în curînd, un Îndrumător de la Directia I a circulatiei Bunurilor Imobile (din Bucuresti) precum si o echipă specială de topografi, trimisă de Directiunea cadastrului regional constanta, urmînd ca toate celelalte probleme să fie rezolvate de Tovarăsul Recenzor-Sef DUTĂ SARASOTEA (opaaa, ăsta-i Mortu-Viu-din-Lada-Goală-de-sub-Scara-fără Trepte)…”

După cum se vede, regimul onomastic atîrnă greu în acest roman: Beremici, Sacek, Cateroff, Bescucă, clanul Purcică, Saran, Grabcenco etc. Intentia este explicit caricaturală, de partea cealaltă fiind nume, în afară de personajele principale, Radu, Magda, Brezeanu si, singular, Papin. Unii aplică ideologia, altii o suportă, putini avînd si curajul/ puterea/ priceperea de a o interpreta. Si astfel, la Vadu pare că se concentrează întreaga lume supusă experimentului rosu, comunicarea oficială fiind presărată cu lexic rus sau puternic moldovenizat pe filieră rusă. Problema propagandei nu poate scăpa de virusul parodiei. O caravană cinematografică străbate această lume brusc devenită bezmetică, nemaistiutoare de cutume si praguri morale; cel care o conduce inversează (din întîmplare?!) rolele de pe care curge filmul despre Mitre Cocor, prilejuind o scenă rarissimă, aceea în care un consumator al filmului prezintă povestea, asa cum a priceput-o el, despre acel Mitrită Prepelită sau Cocostîrcă.

E multă prostie si ură ideologică, multă abnegatie pentru impunerea răului, pentru uitarea cu desăvîrsire a romanului (un roman care nu este prea mult, totusi, preocupat de creionarea unor psihologii, accentul căzînd mereu pe alegoric, pe parabolic, pe recursul la simboluri si la scriitura îngrijită (un mod de a se opune vitezistei scriituri postmoderniste si, mai cu seamă post-postmoderniste). Lumea din acest experiment ar părea prinsă în îndeletniciri mai pasnice dacă nu ar apărea mereu, cu figuri desprinse parcă din galeriile lui Bosch, cei care veghează la buna derulare a experimentului care, după ce adus lumina de la răsărit mai trebuie să o si adapteze în lumea lui Ion si a lui Auras.

Orice experiment de acest fel nu poate decît să se soldeze cu o catastrofă, cu o cădere în neant. Spre ultima parte a cărtii, evenimentele trimit spre o formă la fel de parabolică de cuprindere a întregii populatii într-un proiect faraonic, ridicarea unui urias dig, „oul de rată al Caraharmanului”, o initiativă stahanovistă si o manifestare de fortă, de asigurare a coeziunii comuniste, unică, nestirbită, din care disparitia lui Auras nu face altceva decît să confirme regula. Natura mai este cea care ar putea corecta starea de lucruri, printr-o agresiune vindicativă de vegetatie luxuriant-putridă care să curete totul. Caricaturizarea însă este mai tare ca orice altceva, naratorul nu se poate opri de la ultima sa provocare, într-un roman interesant, poate prea grăbit, desi a fost redactat în timp, poate insuficient dezvoltat pe cît cerea tema si modalitatea ingenioasă de scriitură aleasă de un scriitor cu certă vocatie: „Iar acest desert veninos si flămînd înaintase atît de hotărît, încît, prin aprilie 61, dacă Iuri Gagarin, primul explorator tovărăsesc al cosmosului, ar fi avut curiozitatea să privească o clipă si spre marginile Imperiului care-l propulsase acolo, ar fi remarcat, desigur, la doi pasi de gurile din ce în ce mai stirbe ale Dunării, strînsă între inelele coclite ale băltilor, o pernă cafenie de piatră, despicată recent în două fese aproape simetrice, ca si cum una dintre colosalele statui ale lui Stalin, dărîmate cu nemiluita după Congresul al XX-lea al PCUS, s-ar fi prăvălit cu fata în jos între mlastini, arătînd puterilor încă necunoscute ale universului un cur ciolănos si tocit, de descă bătrînă”.

                            CONVORBIRI LITERARE decembrie 2010, Nr. 12/ 180

 Autor Constantin Dram

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: