Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Zãbava în purgatoriul istoriei – prefaţa volumului ”Paradoxuri istorice româneşti”, autor VASILE GOJE


Zãbava în purgatoriul istoriei 

Orice om, aflat în solitudinea contemplaţiei de sine, îşi poate exersa nestingherit, vocaţia resemnării placide. Serenitatea acceptării tihnite a neîmplinirilor şi înfrângerilor personale constituie negreşit o variantă a opţiunilor individuale liber asumate. Şi varianta opţiunii pentru furia resentimentală este de înţeles, ca amprentă psihologică individuală. Există şi versiunea coabitării celor două extreme, furia şi resemnarea ca pecete antinomică. Este notabil faptul că furia, urcată până la cotele de maximă alertă ale urii, face casă bună cu resemnarea, fiind în fapt, tot o formă de manifestare a neputinţei. Prin extrapolare ajungem la sufletul fiinţei româneşti contemporane, silnicit să se exprime între furie şi resemnare. Ce rău ne macină lăuntric de ne înstrăinăm unii de alţii, pe zi ce trece? Prin ce abisuri crepusculare rătăcim, de nu ne mai venim în fire, ca români?
În volumul Paradoxuri istorice româneşti, Vasile Goje se pune în slujba interogaţiilor care ne mistuie, într-o tăcere vinovată, pe fiecare dintre noi. Ne este teamă să dăm glas interogării existenţiale asupra derutei fiinţei româneşti. Ne este teamă să ieşim din grilajul prejudecăţilor comode. Justificăm pervers sindromul ratării destinului istoric cu imperiul circumstanţelor atenuante furnizate de o noţiune amorfă, golită de conţinut, de stil şi de sens: TRADIŢIA. În lipsa unei memorii colective selective valoric şi coerent instituţionalizate, ne mulţumim cu perpetuarea unor reziduuri cutumiare care ne înveninează instrucţia şi educaţia.
Vasile Goje ne provoacă, prin demersul cognitiv şi formativ din Paradoxuri istorice româneşti, să ne trezim din amorţeala păguboasă şi lâncedă a spiritului nostru şi să încercăm a ne dumiri cu privire la aspecte absurde ale unei învăţături istorice anchilozate şi penibil inadvertente cu adevărul civilizaţiei europene. Avem tendinţa de a ne crede pe noi înşine, ca popor, când victime ale complotului universal, când genialii comunitari ai condiţiei umane. Vasile Goje observă aceste clişee ale mentalului comun şi se străduieşte să le demonteze metodic cu proba verităţii şi cu voinţa de a practica recursul la normalitate. Istoria contemporană percepută ca mister criptat anume de iniţiaţii regiei de sunet şi imagine din spaţiul mediatic, formează un fenomen de interes dureros, autorul se raportează ca observator atent, dar şi ca mărturisitor, la „revoluţia televizată în direct”. Paradoxal tocmai excesul de expunere mediatică este acela care vălureşte adevărul. Vasile Goje notează şi argumentează cu sagacitate cum bruma noastră de identitate individuală, bună rea cum va fi fost la ieşirea din comunism, s-a contopit în personajul colectiv haotic şi derutat, care să eşueze oribil în actuala criză de identitate. Istoria vulgata, poveste surogat, propagată prin zvonistică orală, ne-a format ca partizani patetici ai salvărilor istorice miraculoase şi ca adepţi ai tacticii de supravieţuire prin non-combat. La care se adaugă aura „tradiţională” de oameni descurcăreţi, experţi în tehnicile de fentare a regulilor şi angajamentelor. De fiecare dată, când o luăm de la capăt, precum s-a întâmplat, după 1945, în democraţia populară şi, în prezent, în democraţia originală, pe drumul aceleaşi deveniri istorice româneşti, imaginare, se pare că în plan politic, înaintăm sub inerţia vechiului elan, însă, totdeauna cu un alt tip de om, suspect de adaptabil situaţiei ivite şi dispus tuturor compromisurilor posibile, în baza descurcărelii care, pentru el, reprezintă un adevărat principiu existenţial(p. 36). Metamorfozarea istoriei în mit, conferă autorului prilejul unei prospecţii rafinate şi incitante. Mitul ridicat la rangul de adevăr suprem şi de axiomă existenţială, ne înstrăinează de lumea civilizată şi creează premizele autosingularizării sterile şi periculoase. Vasile Goje sintetizează absurdul dus până la extrem conţinut de mitologia ţării mândre şi bogate, în discordanţă tragică, devoratoare de nădejdi şi energii, cu realitatea poporului sărac şi deprimat. Vasile Goje s-a aplecat cu aplicată comprehensiune asupra unor cutume înrădăcinate în programele şcolare. Ca urmare a unui act de cercetare a manualele de istorie şi de literatură, Vasile Goje dezvăluie cum se obişnuiesc copiii cu mimetismul unor stereotipuri. Unicul merit este datina înrădăcinată şi repetabilă prin acordul consensual al factorilor decidenţi. Învăţăcelul este agresat cu băsmuiri sinistre şi cu tălmăciri esoterice inadecvate făpturii aflate în creştere şi dezvoltare. Cultul jertfei răstălmăcit în cult al barbariei necesare produce matricea nefericită a insensibilităţii şi indiferenţei. Iar comentariile inadecvate etic ale faptului prezentat, aduce spiritul în pragul ereziei. În fapt, suma de mituri înălţate la rang de paradigme ale adevărului absolut, incontestabil şi incontrolabil, ne atrofiază dorinţa de cunoaştere şi de adevăr. Vasile Goje identifică aspecte fundamentale ale istoriei ca mistificare ca urmare a intereselor politice partizane. Istoria ca fals abject, prin intermediul aparatului de propagandă al bolşevismului primar şi al comunismului cu faţa umană. Vasile Goje nu ezită să consemneze şi să sancţioneze cu acurateţe istoria alternativă chiar a genezei poporului român, prin supralicitarea obsesivă a unor formatori de opinie, a unei componente, fie ea romană, dacică sau slavă. O istoriografie în genunchi, de dragul noului cuceritor, modelarea unui adevăr convenabil, adaptat. O istorie virtuală, imaginată conjunctural. Istoria mutantă şi cosmetizată, o altă variantă a falsului, este analizată critic de autor. Aberaţiile comportamentale convertite mitologizant în faţete ale eroismului exemplar, fac obiectul studiului despre direcţionarea conştiinţei naţionale în confuzie şi minciuna etalon. Istoria ca anecdotă profanatoare. De unde şi apetitul pentru Sfinţii de import şi bâlbâiala între sacru şi profan. Vasile Goje prezintă istoria politică încropită ca un amalgam de chestiuni dramatice, severe, sau ridicole picanterii.
Istoria contemporană ca ratare a spiritualităţii româneşti, îşi are rădăcini în zbuciumul istoriei religioase şi al dramaticelor frământări confesionale iscate de neostoitul simţ concurenţial al Clerului Bisericii Ortodoxe Române. Ostilitatea manifestă faţă de Biserica Greco-Catolică, este privită de Vasile Goje, drept un fenomen absurd, un paradox fundamental istoric. Atentatul de distrugere a Bisericii Greco-Catolice, prin nelegiuirea decretului nr. 358 din 1948, cu urmările tragice dezvăluite public după 1989, are, din păcate girul înaltelor Feţe Bisericeşti Ortodoxe, pe fondul unor antecedente îndelung ţesute şi întreţinute. Clerul ortodox a acceptat, din motive cât se poate de lumeşti, politica de sorginte moscovită de reprimare criminală a cultului greco-catolic. A acceptat, a consimţit şi a participat cu complicitate vinovată. Vinovată şi mai ales absurdă din partea ortodoxiei care îşi face un titlu de glorie cu conceptul de biserică naţională. O atitudine absurdă pentru că ostilitatea concurenţială s-a năpustit asupra bisericii care ne ajută să ne înţelegem întreita noastră apartenenţă naturală la valorile Romei: limbă, etnogeneză şi numele ţării. Vasile Goje demonstrează cu fermitate implacabilă, prin raportare la fapt istoric validat ştiinţific, lungul drum al înstrăinării de noi înşine prin politica de monopol a bisericii ortodoxe. O politică oportunistă, de vasalitate hibridă păguboasă, sub patronaj străin de fiinţarea poporului român. De unde şi meandrele ciudate ale sufletului românesc, inadecvarea noastră în raport cu noi înşine şi cu alteritatea. Însăşi religiozitatea noastră este perturbată în fibra ei cea mai tainică şi de nepătruns. Ca să ajungem la înălţare spirituală, avem nevoie disperată de a zăbovi lucid, cu bună credinţă şi cu omenie, în purgatoriul istoriei. Cartea lui Vasile Goje vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare dramatic.
Un studiu documentat cu asiduitate, o pledoarie inspirată şi emoţionantă, Paradoxuri istorice româneşti se dezvăluie gradual ca un text de referinţă a unei conştiinţe exemplare.
Să menţionam că autorul Vasile Goje notează cu modestie auctorială, în titlul cărţii sale, paradoxuri, nu paradoxurile. Nu-şi propune o abordare absolută,, ci mai degrabă îşi investeşte cartea cu o funcţie catalizatoare a temei enunţate. Autorul are conştiinţa hăului crepuscular pe care îl scrutează. În călătoria sa temerară prin veac istoric românesc, îşi ia ca nesmintită călăuză credinţa, curata şi superba credinţă în Dumnezeu.
Întreaga osteneală se transformă în pace lăuntrică.

 

Virginia Paraschiv



http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/cuv…

http://cititordeproza.ning.com/group/cesedezbateinrepublicacititord…


Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: