Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

UN ZBOR ÎN AMURG


UN ZBOR  ÎN AMURG

                                               

      (Note de lectură pe marginea volumului de versuri

            Î N A R I PA TA  de    DANIELA VARVARA,    )

 

                                                             Clopote se-aud în surdină,

                                                      anunţând vecernia lumii

A expirat timpul pentru iubire, Îngere,

                                                  mi se împuţinează lumina;

DANIELA VARVARA

 

După prima lectură,în manuscris, a volumului, în devenire.pe-atunci, Înaripata de Daniela Varvara(editura EX PONTO, 2011), am afirmat, fără prudentă discreţie, că acest volum va reprezenta o surpriză şi un important eveniment în spaţiul liric dobrogean din ultimele decenii, fără să-mi imaginez, totuşi, că impresionistele  mele judecăţi de valoare vor deveni,foarte curând, o entuziasmantă certitudine,ţinând cont, acum, în cunoştinţă de cauză, despre modul cum a fost primit şi receptat acest volum, apărut, printr-un semnificativ joc al hazardului, chiar pe graniţa dintre două valuri poetice aproape imposibil de prins într-un sistem teoretic coerent. Pentru că, deşi recunoşteam,în volumul de debut al domnişoarei Varvara, principalele trăsături specifice ale neomodernismului (exprimarea liberă a intimităţii şi a sentimentelor personale sau întoarcerea la marile teme filosofice ale poeziei interbelice, la reflecţie şi intelectualism,printr-o intertextualitate deschisă, diacronic şi sincronic, către toate experienţele poetice fundamentale ), observam şi cum, instinctiv, cu o dezarmantă sinceritate a experienţelor existenţiale, poeta se întorcea mereu la sursele originare ale lirismului: sentimentul , inspiraţia, incantaţia,dar, mai ales,fiorul, intim asumat, de a trăi mereu sub aripa copleşitoare şi ocrotitoare a Duhului Sfânt.

Fără să uit nici o clipă că, pornind de la titlul volumului, aproape toţi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, au etalat şi vor mai dezvolta justificate analogii angelic-creştine precum şi toată simbolistica adiacentă a aripilor ocrotitoare şi a zborului spre ideal.

Numai că eu, pornind de la aceeaşi intuiţie a angelicului maculat, am propus, pe atunci titlul EXIL, pentru că,am scris, atunci şi acum, că acesta pare să fie sentimentul care leagă toate cuvintele Danielei într-o difuză stare de suflet – persistentă şi aproape ireală, precum Calea Lactee.

De altfel, chiar o sfătuiam să renunţe cu totul la poemul Înaripata, stănescian până la pastişă, în care câte un epitet inutil poetic, precum dedalic labirint, nu face decât să deconspire şi mai apăsat sursele. În orice caz, presupuneam eu, nu acesta va fi drumul intim al lirismului tinerei poete, care, fenomen rar, părea să-şi fi găsit deja o stare poetică personală,dar şi o cale proprie şi convingătoare de exprimare . Mai ales în poemele mai scurte, unde se conturau deja, cu naturaleţea respiraţiei,nişte imaginile originare ale unor stări de spirit şi de suflet mult mai autentice, mai personale şi mai dramatic-lirice.

       Poemul Ghilgameş , spre exemplu, este o astfel de perlă curată şi impresionantă ca o lacrimă  ivită,pe neaşteptate, dintr-o fulgurantă stare de graţie, păstrînd, peste spaţii şi timpuri, acea tensiune interioară pe care o aveau, câteodată, ideogramele japoneze sau hieroglifele de pe piramide, în sensul lor adânc-originar de scriere divină şi ezoterică

 

te-ai dezbrăcat de mine

precum

şarpele îşi leapădă pielea

şi,

azvârlindu-mă din trupul tău atins de nemurire,

zac de o boală

necuprinsă în cărţile de leacuri,

eu,

sora ta geamănă, fratele meu!

Îl citez integral, pentru că este o realizare de excepţie, în sensul că ,bine tensionat liric, se păstrează coerent-unitar şi pare să transmită un tragic mesaj ontologic,sub umbra tragică a nemuririi pierdute.

Poetică mi se pare şi imaginea chipului care se adună din cioburi de oglindă ca argintul viu, din poemul Iona, care, din păcate, este rupt în două, pentru că cele două secvenţe lirice nu rămân pe aceeaşi lungime de undă – ca unică stare poetic-emoţională, vreau să spun.

Iar acum, încep să-înţeleg că fascinaţia mea iniţială izvora, mai ales, din surpriza că în perioada acesta de scepticism intelectual şi de criză a reperelor, mai există o sensibilitatete dispusă să se întoarcă la o viziune mitic-arhetipală asupra lumii, cu o încîntătoare graţie a firescului şi a sincerităţii, vrînd ,parcă, să ne reamintescă faptul că sensibilitatea, inspiraţia, incantaţia şi starea de graţie vor rămîne mereu trăsăturile fundamentale ale poeticităţii.

Un astfel de mesaj poetic misterios şi neliniştit se desface eteric şi din poemul Eu, Petru –  acolo unde cântecul cocoşilor care pecetluiesc lepădarea lui Petru, pare să răsune, peste veacuri, de undeva, din labirinturile vinovate ale inconştientului colectiv.

Adică, chiar aşa cum, inefabil, s-a sugerat, mai târziu:

            E vremea tăcerii peste cuvinte,

                       acum,

          când lepădarea a rămas ecou                                           

 

De asemenea, poemul Întunecare pare o lamentaţie sinceră şi contagioasă – mai ales, pentru că versul Mi-e păgână până şi umbra, este foarte frumos şi pentru că finalul ar putea deveni o superbă metaforă a ratării existenţiale.

Notabil ar fi şi poemul Către Galateea, prin adierea difuză a mitului antic şi prin reconvertirea lui în mesaj ontologic,

Iar,  în Asediu şi Cartagina,sentimentul candid al compasiunii   intră într-un  poetic contrast dramatic  cu atrocitatea   perenă a distrugerii şi a morţii

În mod deosebit, ar trebui  remarcat, desigur,şi ciclul O  CÂNTARE  A NECÎNTĂRILOR , pendulînd seducător între  senzualitatea terestră şi devoţiunea ideală, unde am descoperit şi multe versuri frumoase pe care încerc să le citez,selectiv:

  • când dinţii muşcă lacom,

din iubire

  • Suntem frumoşi ca zeii 

pe care ni-i amintim din poveşti

 

Fără să uit superbele versuri,sugerînd dramatismul opţiunii existnţiale:

te rog, 

lasă-mă să cad din mine însămi

pe pajiştea cu mieii şi lupii laolaltă

 

Cert este că debutul liric al domnişoarei Daniela Varvara ar trebui considerat un adevărat eveniment literar în arida rezervaţie culturală dobrogeană şi că despre poezia ei se va mai vorbi şi vom mai vorbi, cu acelaşi entuziasm pe deplin justificat.

Autor Ioan Florin Stanciu

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: