Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

UN INTERVIU Ioan Florin Stanciu


FRUMUSEŢEA VA SALVA LUMEA

( Un meticulos estetizant – Ioan Florin Stanciu )

Acest interviu a fost realizat de domnişoara  Daniela Varvara, prentru revista constănţeană EX  PONTO TEXT/IMAGINE/METATEXT

 

 

Stimate Ioan Florin Stanciu, sau domnule profesor Nelu Stanciu (aşa cum sunteţi cunoscut în mediul didactic constănţean – cu numele real), copil fiind, în vremea în care învăţam la aceeaşi şcoală în care aţi predat timp de câţiva ani, întrezăream la dumneavoastră bucuria de a fi în preajma poeţilor, a scriitorilor (în rarele ocazii în care ne întâlneam, vorbeaţi cu o plăcere deosebită despre scriitorii în viaţă – pe unii dintre ei i-aţi şi adus la Corbu), nebănuind eu atunci că sunteţi unul dintre ei. Când aţi luat act de faptul că dumneavoastră înşivă sunteţi un scriitor  şi cum v-a determinat acest fapt destinul?

 

 

Pseudonimul mi-a fost sugerat, cu mulţi ani în urmă, de către domnul Constantin Novac, care a observat râzând că, odată cu vârsta, prenumele Nelu, asociat mereu cu Neluţu, s-ar putea să devină ridicol,când voi deveni, cine ştie, vreun romancier realist şi sarcastic. Aşa că, s-a uitat o clipă prin buletinul meu de identitate şi, remarcând prenumele părinţilor – Ioana şi Florea, a zis „Gata ! Rămâne Ioan Florin Stanciu! Şi să fie într-un ceas bun!” Era perioada Atlantida a vieţii mele, în care citeam şi scriam enorm, scufundat dincolo de interfaţa abominabilă a Nelumii construită de comunişti, după chipul şi asemănarea lor. Spre norocul meu, în acea perioadă, când eram profesor la margineaîntregului pământ locuit, am fost abordat, prin corespondenţă, (pentru că eu sunt retractil şi excesiv de prudent în relaţiile cu ceilalţi) de divinul meu Prieten şi Poet din Cer – Aurel Dumitraşcu, cel care m-a pus imediat în relaţie cu Adrian Aluigheorghe, fascinant prin optimismul şi încrederea sa molipsitoare în destinul nostru de scriitori.  Din aceeaşi stirpe rară, a celor convinşi, de la bun început, că literatura va fi singurul nostru mod de a exista, era şi prietenul meu, de atunci şi dintotdeauna, Ovidiu Dunăreanu, care, după o lungă tăcere, forţată de împrejurări, m-a reprimit în literatura de la Mare, ca  pe un înviat din morţi sau, mai degrabă, ca pe un fiu rătăcitor.

Dar scriitor, în sensul publicistic al termenului, m-a făcut d-l Geo Dumitrescu, care oficia, cu prestigiul său legendar şi cu aureola sa de Poet din illo tempore, la rubrica Atelier literar a revistei Luceafărul, pe unde a trecut aproape toată generaţia mea. După un exil de câţiva ani la Corbu, Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia I, la care am participat  cu reală umilinţă şi cu senzaţia acută a zădărniciei, a venit ca o Bunăvestire. Însă cea mai dificilă şi mai penibilă încercare de-atunci a fost să găsesc o posibilitate ca să-mi dactilografiez textele, în câte şase exemplare, cum cerea regulamentul. De aceea, când, în sala de festivităţi din Sebeş-Alba, s-a anunţat că, dintre sute de participanţi, am primit Marele Premiu al Festivalului, nu eram deloc pregătit psihic.(De altfel, unul dintre organizatori mi-a dezvăluit că au înlocuit, în toate comunicatele, formula Nelu Stanciu, Corbu cu Nelu Stanciu,Constanţa, ca să nu irite şi mai rău orgoliul rănit al unor participanţi de Bucureşti.  Iar, din ceremonia în sine, mai ştiu doar că am urcat pe scenă galben-pierit şi că, tremurând ca de friguri, am reuşit totuşi să clănţănesc şi să şopotesc poezia Mănuşă – singura pe care o ştiam pe dinafară, dar care, întâmplător, se termina  cu  alegoria, foarte nimerită-n acel context, că poezia mea nu-i altceva decât o plasă de nervi şi o sângerîndă mănuşă peste spaimele vieţii.  Şi, iată, că abia îmi mai aduc aminte cum Ana Blandiana şi Sânziana Pop, frumoase , delicate şi volatile ca nişte zeiţe, m-au întîmpinat la ieşirea din sală, ca să-mi spună că o aşa sinceră şi aproape anihilantă emoţie n-au mai văzut niciodată.  Iar Sânziana a publicat, apoi, câteva rânduri despre festivitatea de premiere în intangibila nouă  România literară – regina incontestabilă a literaturii române sub comunism şi revista mea de suflet, de atunci şi de-acum.

Dar poate chestia cea mai semnificativă rămâne că, acasă, la Corbu, aproape nimeni nu ştia despre asta, deşi, dacă, la nivel naţional, aş fi câştigat un campionat de table, popaprostu sau popice, m-ar fi primit cu toţii în mare triumf.

 

  În anul1973 aţi debutat în Luceafărul, revistă  care v-a publicat în câteva rânduri – succes garantat pentru un tânăr poet – apoi aţi fost colaborator constant al revistei Tomis; cu toate acestea, nu aţi publicat încă un volum de versuri.  Ce vă face să amânaţi ivirea în volum?

Târziu, după 20 de ani, cu adâncă smerenie şi cu frisoane de emoţie, am îndrăznit să-i trimit lui Geo Dumitrescu vreo patru poezele, îndelung caligrafiate. Iar, spre surprinderea mea, marele poet mi-a răspuns cu amabilitate şi mi-a publicat, succesiv, trei din cele patru poezii. Apoi, fireşte, am rămas vreo doi ani sub aripa Domniei Sale, timp în care, încurajat mereu, am publicat, în acea revistă-cult, aproape o sută de texte, până când, după ce am trimis mai multe poezii la revista constănţeană Tomis, domnul Nicolae Motoc m-a salutat cu o entuziasmantă căldură paternă şi mi-a publicat, pe aceeaşi pagină, aproape toate textele trimise iniţial. Apoi, într-o luptă continuă cu cenzura şi cu suspiciunea generalizată, cei doi redactori providenţiali, pentru mine, ai revistei Tomis, cărora li s-a alăturat, pentru un timp, şi Ovidiu Dunăreanu, m-au publicat periodic îndatorându-mă mereu cu prietenia lor dezinteresată. Dar cel care m-a pus pentru prima oară între coperţile unei cărţi a fost Ovidiu, care a găsit energia, răbdarea şi intuiţia de a publica o extraordinară antologie de proză dobrogeană – celebra şi legendara, de acum, Vânzătorul de enigme, care va deveni, desigur, un important reper cultural în orice istorie spirituală a Ţinutului dintre ape.

 

Deja vorbiţi despre proză…Dar poezia?

 

E adevărat că , la început, prin anii şaptezeci, cele mai mari satisfacţii literare mi le-a adus poezia mea de atunci, ocrotită moral de vorbele calde şi înţelepte ale domnului Geo Dumitrescu.

Desigur că am încercat de mai multe ori să-mi strâng versurile într-un volum, dar, ţinând cont de faptul că întotdeauna m-am lăsat în voia inspiraţiei de moment, convins că poezia este mai mult o stare de graţie decât un meşteşug lucid şi deliberat, am constatat, de fiecare dată, că aceste poezii scrise pe diferite trepte ale spaţiului şi timpului nu se legau într-un discurs poetic unitar şi coerent, iar simpla lor alăturare nu făcea altceva decât să le anihileze şi să le dezintegreze, ca la întâlnirea dintre materie şi antimaterie.Deşi ciudat rămâne fenomenul că ,acum,când am republicat o parte dintre poeziile mele sentimentale de adolescent, aproape toată lumea acrezut că ele izvorăsc dintr-o discretă iubire târzie, ca la V.Voiculescu, ceea ce le dovedeşte sinceritatea şi  autenticitatea sentimentală.  Deşi cred că singurul sentiment care se păstreazăpe toate treptele vârstelor mele poetice, amplificat doar , de la o vârstă la alta, este tragedia omului inautentic şi duplicitar obligat să trăiască într-o lume pe care o refuză cu dezgust, şi care, la rândul ei, îl hăituieşte şi-l vânează permanent, obligîndu-l la o conspiraţie continuă şi alienantă. (Dar despre lupta cu cenzura şi despre şantajul moral al aparatului represiv aş putea scrie o carte întreagă, mereu la limita dintre tragic şi comic sau, mai degrabă, dintre sublim şi ridicol.) Iată de ce titlul singurului meu volum de versuri care, la un moment dat, începea să capete o identitate a fost   În genunchi şi cu faţa la zid.

La un an însă, după explozia de bucurie şi speranţă din Decembrie ‘89, ucis sufleşte de apoteoza neruşinată şi agresivă a neocomunismului de cumetrie, am încetat să mai public, mai ales că, de câteva ori, m-am trezit tovarăş de pagină cu nişte indivizi siniştri, care au contribuit decisiv la funebra confuzie a valorilorde ieri şi de azi. Mă refer, evident, la acea faună antropomorfă care nu putea încă să înţeleagă  că, abuzată prea des, încrederea noastră s-a transformat deja într-o indiferenţă jignită. De altfel, se observă uşor şi azi cum (rigid, chivernisit, nesimţit şi indescifrabil) impostorul cultural  pare un mecanism improvizat din rotiţe, beculeţe şi sârme, care, hârâind, păcănind şi dârdâind, se străduieşte, chinuit şi zadarnic,  să arate, cât de cât, a fiinţă umană – pentru că nu-i uşor să-ţi copiezi şi să-ţi joci, clipă de clipă, sentimentele. Un fel de Schmürtz defect şi inutil, cum i-ar spune Boris Vian.

Recunosc însă, cu toată sinceritatea, că e foarte greu să publici poezie într-o ţară cu atâţia impostori alfabetizaţi plini de ifose, dar, pe de altă parte, şi binecuvântată cu atâţia poeţi extraordinari, dintre care, foarte mulţi au o zestre intelectuală şi o erudiţie culturală uluitoare, prin vastitate şi prin complexitate.

 

Credeţi că mai răzbate azi poezia, sau mai bine zis, reuşesc poeţii să-i redea menirea, ţinând cont că înfăţişarea ei se schimbă, uneori radical, de la o epocă la alta, de la un curent estetic la altul?

Desigur,dar numai dacă,instinctiv sau obligatoriu,poeţii de azi şi de mâine vor accepta să se întoarcă  la sursele originare ale lirismului: sentimentul , inspiraţia, incantaţia, şi, mai ales,fiorul, intim asumat, de a trăi mereu sub aripa copleşitoare şi ocrotitoare a Duhului Sfânt.

Dacă nu ne prefacem a uita că, prin definiţie, poezia a fost, la începuturi, stare de graţie, este evident că ea a devenit tot mai mult meşteşug şi construcţie intelectuală deliberată (de fapt, premeditată, aş fi vrut să spun).  Dar n-ar fi  deloc rău dacă tehnica şi premeditarea te-ar ajuta să scrii ca Virgil Mazilescu, Micea Cărtărescu sau Mircea Ivănescu ! Pentru că, respirând în această atmosferă, riscăm să nu mai remarcăm şi părţile bune ale postmodernismului: extraordinara erudiţie culturală, super-performanţele tehnice, refacerea, pe cont propriu, a evoluţiei poeziei de pretutindeni şi de oricând, aristocraţia pur-sânge a gustului poetic, bucuria jocului superior şi elaborarea unor coduri noi, care, vorba lui Nichita, deplasează mereu mai departe noile frontiere ale sufletului omenesc.

 

Enumeraţi nume importante ale promoţiei ’70. Dar cum receptaţi poezia publicată în ultimii ani- aşa numita poezie douămiistă?

 

Dacă unii fotbalişti sunt galactici şi extratereştri, atunci cu ce vocabule am mai putea să-i numim pe marii poeţi ai acestui început de mileniu, care, nevăzuţi-necunoscuţi, încă, explorează, temerar-singuratici, teritoriile cele mai îndepărtate şi mai profunde ale sufletului şi ale limbajului omenesc, pentru a ne mai elibera puţin de sub jegul gros al materiei şi de sub solzii de crocodil ai bestialităţii. Pentru că eu tot mai cred că poezia ar putea fi şi o pogorâre în marele Maelström, dar şi o boală de origine divină, iar, în cele din urmă, ea este şi sacrificiul cotidian de a găsi cuvântul potrivit, la momentul potrivit, căci au mare dreptate semiologii  afirmând că opera literară este un produs al răbdării combinatorii. Şi, după cum ştie tot omul, adevărata răbdare implică întotdeauna smerenia, sacrificiul, penitenţa şi truda. Totul în exces, deoarece nici Dumnezeu şi nici  Arta nu-i iubeşte pe cei căldicei.  Nenorocirea este că, în cotidian,literaţii sunt cei maii detestaţi dintre artişti Deoarece, atât producerea literaturii, cât şi receptarea ei se petrece într-o suspectă singurătate. Iar oamenii îi urăsc instinctual pe toţi cei pe care nu pot  s-ăi controleze şi să-i anexeze. Să nu uităm că, în vremurile noastre, se trăieşte, de obicei, în haite  mai mult sau mai puţin autonome.

S-ar putea sugera astfel că, indiferent de vremuri şi de mode, poetul rămâne acelaşi explorator solitar de la frontierele spiritului uman, mereu dincolo de interfaţa iluzorie a realităţii imediate şi mereu pregătit pentru sacrificiul suprem – adică, sfânt trup şi hrană sieşi, cum sugera Ion Barbu.    De aceea, chiar dacă postmodernismul a fost asociat mereu cu homo-ludens şi cu artificiile circului, el este, adesea, un joc periculos şi mortal de patinatoare fragilă, care face piruete şi salturi pe gheaţa subţire de la marginea lumii.

Chiar dacă vremurile, artificiile şi codurile lingvistice se mai schimbă, sufletul sădit în noi rămâne acelaşi, aşa cum veşnic sensibilă şi tămăduitoare  va rămâne Frumuseţea, adică Arta adevărată, în vreme ce impostorul va rămâne mereu acelaşi mutant antropomorf şi inautentic, a cărui definiţie ne-a dat-o, fără intenţie, Bergson: du mécanique plaqué sur du vivant. Iar, dacă pornim de la prorocirea lui Dostoievski, conform căreia Frumuseţea va salva lumea,este foarte posibil ca salvarea neamului românesc să vină  tocmai dinspre zona frumuseţii şi a sensibilităţii sale.

 

Aşa cum aţi sugerat în proza scurtă intitulată Alma Venus?

În ALMA VENUS încercam să reiau sub forma paremiologică şi mai eficientă a fabulei o idee strecurată şi în romanul pomenit. Faptul incontestabil că, în afara Spiritului şi a Frumuseţii artistice, omul nu este decât un biet vierme de bălegar care trăieşte inconştient-fericit printre gunoaiele sale cotidiene.De altfel, aproape programatic, aş încerca să devin un autor de fabule şi istorioare,adică un fel de moralist estetizant, cum s-a mai încercat prin celebrul cicluIsarlâk, de al cărui autor nici nu pot să amintesc,în acest context, dintr-o firească smerenie.

Aţi apărut, în ultima vreme, mai mult ca autor de proză – pe site-uri literare, în reviste de specialitate, poate mai intens mediatizat în această ipostază şi datorită succesului pe care l-aţi avut cu romanul Apocriful necredinciosului Toma (2008). Care este geneza prozei dumneavoastre, ce elemente ar alcătui o „poveste a facerii”?

 

Pe la începutul anilor şaptezeci, când eram unul dintre preafericiţii tineri de sub aripa lui  Geo Dumitrescu, care ne numea, umilindu-ne aproape,dar şi îndatorându-ne până la cer, poeţi, am fost exilat, printr-o fericită împrejurare, ca profesor de română în miraculoasa rezervaţie arheologică şi antropologică de la Vadu (fost Vicus Celeris sauQuintionisZanauardaKarakermanGrosseaCivitas NigraCastel NegroKara Harmanlîk,  Caraharman , cum apărea, recent, pe o hartă americană, şi, în sfârşit, Vadu, deşi n-a lipsit mult ca să se numească, la un moment dat, Pauker, în amintirea sceleratei tovarăşe Ana.

În aceeaşi perioadă, am descoperit printr-o scorbură a bibliotecii comunale, o carte care avea să-mi schimbe fundamental orientarea culturală şi modul de a înţelege literatura – extraordinarul roman-experiment, omologat la Paris, Casa Verde al lui Mario Vargas Llosa, un scriitor aproape necunoscut, la noi, pe atunci. A urmat aproape imediat, dezgropat tot de pe-acolo, Recursul la metodă al lui Alejo Carpentier şi, din aproape în aproape, Asturias, Manuel Scorza, Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortazar, Bioy Casares, Jorge Luis Borges etc – cărţi procurate, atunci, cu eforturi, tertipuri şi sacrificii-  inimaginabile, azi.

De sud-americani mă lega, cred, condiţia mea de exilat la marginea extremă a culturii europene, regimul dictatorial-absurd în care mi-a fost dat să trăiesc, dar şi exotismul latent al  Scythiei  Minor, pe care Strabon o numea cu naivitatemarginea întregului pămînt locuit, iar Ovidius, cu disperare, Ultima Terra.  Iar, dacă Marquez a reuşit să facă din cătunul Macondo, capitala culturală a lumii, de ce n-aş încerca şi eu asta cu Caraharmanul meu, îmi ziceam- desigur, cu inconştienţa vârstei-  fără să-mi imaginez, pe atunci, ravagiile timpului. Adică tragedia că, în momentul când ai scăpat, în sfîrşit, de cenzura politică sau,oarecum, de răutatea coalizată a lichelelor şi când, cu trudă şi cu sacrificiu, ai dobândit o parte însemnată dintre abilităţile tehnice şi intelectuale necesare unui atare demers, încep să se dezlănţuie barierele strivitoare ale fiziologiei – adică, tot un fel de nemiloasă cenzură transcendentă, în limbajul lui Blaga.

De fapt, am început să scriu proză încurajat de performanţele incontestabile ale lui Ovidiu Dunăreanu, care chiar reuşise să transfigureze Ostrovul său natal, într-un spaţiu literar miraculos şi semnificativ  şi să contureze un fel degeografie-spiritual-sentimentală a Dobrogei noastre de suflet, cu aura ei exotică de insulă anistorică şi suficientă sieşi.

Dar romanul meu de debut, care se voia şi monografia sentimentală a unui spaţiu precis delimitat, a încercat, mai întâi, să le reamintească tuturor şi, mai ales, celor care vor fi uitat de înspăimântătorul  cataclism moral şi spiritual pe care  demenţialul experiment comunist l-a tatuat cu focul iadului în fibra cea mai intimă a acestui îngenuncheat popor. Pentru că, aşa cum am spus adesea, Apocriful necredinciosului Toma este o exorcizare, dar şi un dureros urlet de groază.  Teroarea  că lumea aceea diabolică a Prostiei Organizate şi a Fărădelegii decerebrate ar putea reînvia triumfătoare, deşi, dacă ne gândim bine, nimeni nu i-a clintit niciun fir de păr,  deocamdată. Căci unde or fi acum sutele de mii de colaboratori obraznici şi agresivi ai securităţii – din învăţământ şi cultură, în primul rând?

Deoarece, foarte pe scurt, Apocriful… este un roman despre demonizarea latentă şi despre triumful devastator al Imposturii Supreme, ale căror simboluri oculte ar putea fi mai uşor descifrate, după ce vă voi dezvălui că  sâmburele din care s-a născut acest roman l-am găsit într-un verset, grozav de actual, din Sfântul Apostol  Pavel, comentat, în trecere, de Petre Ţuţea. De unde reiese clar că, în cele din urmă, Antihristulprorocilor biblici este Supremul  Impostor:Omul nelegiuirii, fiul pierzării, înălţându-se mai sus de tot ce se numeşte Dumnezeu, astfel încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi să se dea pe sine drept Dumnezeu. (Pavel, II Tesaloniceni)

Şi cred că ar trebui să repet aici şi avertismentul medical care a fost pus ca motto pe manuscris:  Dacă o singură celulă a unui organism are cancer, atunci ea va prolifera necontrolat şi va ucide întregul organism. De aceea, toată energia noastră pozitivă trebuie coalizată împotriva Imposturii imbecile şi agresive. Iar, de aici, ar decurge firesc observaţia că, pretutindeni pe unde s-a instaurat, prin impostură,viclenie diabolică şi teroare generalizată, doctrina comunistă s-a dovedit mincinoasă, abjectă, criminală, pustiitoare – adică, demonică şi demonizatoare. (Pentru că, până şi cei mai sceptici sau mai îndoctrinaţi neocomunişti vor fi nevoiţi să accepte uriaşul dezastru umanitar al comunismului real – cu sutele de milioane de nevinovaţi înrobiţi, torturaţi sau ucişi cu sânge rece, dar şi pe cel economic, mult mai vizibil, mergând până la înfometarea şi prăbuşirea sub pragul mizeriei absolute a unor vaste regiuni din ţările ocupate.)

 

Inseraţi în roman şi în proza scurtă secvenţe orale, cu limbaj colorat şi, cu toate acestea, rămâneţi, în esenţă, un calofil. Sa fie “de vină” pentru acest colofilism meseria de profesor de limba şi literatura română?

 

De la Kafka (Castelul), şi de la Camus, (Ciuma), voi fi înţeles, instinctiv, că, într-un roman alegoric, efectul de realtrebuie amplificat până la detaliu, pentru a nu permite ca abstracţiunea ideologică, rigidă şi eviscerată, să anihileze demersul artistic viu şi omenesc. Astfel, cu strângere de inimă, am căutat să păstrez cât mai viu şi mai autentic limbajul personajelor mele care nu sunt  întotdeauna nişte modele  etice, fiindcă nu eu am inventat acest mod de a vorbi. Dar, dacă ne gândim mai bine, cîteva dintre cele mai cunoscute alegorii literare: SatyriconDecameronulGargantua,Ulysses  au un limbaj îndeajuns de picant, chiar şi pentru versatul cititor modern.

Totuşi, toţi comentatorii avizaţi ai romanului au remarcat şi migala de filigran a  textului şi curgerea sonoră a frazei, în care fiecare cuvânt este încercat, cântărit şi potrivit, precum cărămizile asiro-babiloniene, care, iată, stau tot la locurile lor chiar şi după patru milenii de uragane ale istoriei.

În realitate, sunt un meticulos estetizant, pentru că mă străduiesc, sinucigaş de exigent, ca textele mele să sune impecabil şi ca fiecare cuvânt să-şi găsească locul cel mai potrivit în eşafodajul de marmură pură al discursului. Tocmai de aceea m-am bucurat mult când elaborarea aceasta a fost remarcată şi de către cel mai avizat dintre comentatorii acestui roman, domnul conf. univ. dr. Constantin Dram, specialist în evoluţia şi teoria romanului, în cronica sa,Experimentul Caraharman din revista Convorbiri literare, nr.12(180), 2010, aspect remarcat, de altfel, şi de către domnul Ion Roşioru în cronica sa intitulată O nemiloasă radiografie a comunismului horror şi publicată în revista de cultură Conta, nr. 5, din 2010.

Totuşi, încrâncenat cenzurată sub totalitarism şi cenzurată apoi de tot felul de agrsiuni oarbe ale destinului,literatura mea este mai mult o promisiune, atâta timp, cât două treimi din tot ce-am scris se mai află-n sertar, ca să nu mai vorbesc, deocamdată, de sutele de pagini care s-au pierdut definitiv.

În vara aceasta, găsind timpul şi confortul intelectual necesare, am scris un volum întreg de versuri, de la primul şi pînă la ultimul poem, coerent şi spontan , cred eu, şi, dacă voi găsi vreodată curajul să-l public, acest volum se va numiGRAFITTI, la fel ca şi romanul meu despre adolescenţi, care a început deja să prindă contur şi pe care câţiva dintre foştii mei elevi l-au citit cu delicii declarate. Au acelaşi titlu, pentru că, de data aceasta, chiar s-au născut din aceeaşi stare de spirit.

Îngrozit de avertismentele viclene ale declinului biologic, am regăsit în mine acel entuziasm încrâncenat de a scrie zilnic şi dorinţa salvatoare  de a nu lăsa să se risipească definitiv în neant puţina lumină menită s-o port pe pământ. Aşadar,va mai urma câte ceva.

 

                                                                               Vă mulţumesc!

Autor Daniela Varvara

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: