Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Cronica SEMNELE TIMPULUI autor Elisabeta IOSIF

ST. LUCIAN MURESANU

TIMP ŞI SENS ÎN DESCIFRAREA CODULUI

POETIC 

ELISABETA IOSIF  SEMNELE TIMPULUI

 

Orice scriere elevată, supusă meditaţiei profunde a

literatului, care îşi respectă statutul de liber cugetător, este un

labirint de cărări ce vor duce întotdeauna la inima cititorului,

unde se vor intercepta două stări: sugestia cu sugestionatul. În

volumul său, Semnele timpului, poeta Elisabeta Iosif dispune

de capacitatea de a construi o lume ireală în care se poate vedea

un centru real al lumii visului, dând universului total creaţia ei

ca act materializat. Timpul nu este o măsură în creaţia poetei ci

o adeverire existenţială a unei lumi, de care se detaşează când,

prin împlinirea artei, inspiră harul deusian.

Nu întâmplător volumul se deschide cu poezia Poetul şi

umbra, poate ca o justificare a faptului că poetul-om trăieşte

teluric atâta timp cât este însoţit de taina fiindului său: Poetul

cu umbra sa / Porni prin lume…/ Pelerin. / în şase zile pline /

Îşi căută Destinul…. Dialogul poetei cu umbra sa este o

măreţie a unei iniţieri, singura posibilă destăinuirii unor

frământări de viaţă şi, totodată, Iubire-n echilibrul / Poetului

din tine.

Volum-odă, dedicat creatorului de stihuri, Semnele

timpului pătrunde în neliniştea continuă a eului, echilibrează

poziţia bipedă a omului şi îl obligă să fie atent la fiecare

curgere a mărturisirilor, ţinteşte steaua şi nu o lasă să cadă

oricum pentru că Elisabeta Iosif este ea însăşi o piatră de hotar

între lumea de aici şi cea de sus. Demult nu mai aparţine, prin

fiindul ei, gândirii mărunte, este un ego teluric prin trup însă

prin idee despică universul unindu-se cu angelicul maestru al

artei versului: Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă

6

/ Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii / Poezia i-a rămas

speranţă, călătorind, încă. / Are cheia secretelor – formula

filozofală a cununii (Era poetului). În numerologie, cifra 8

semnifică numărul influenţelor karmice, poeta fiind trăitoare în

filosofia tainelor budiste, conştientă de chemarea asumării unor

răspunderi în această viaţă dar şi în cele anterioare. Greaua

povară a modelării elevate a cuvintelor în versuri reprezintă

munca înrobitoare a minţii, a iniţierii prin experienţă: Poezia

i-a rămas speranţă, călătorind, încă. / Are cheia secretelor –

formula filozofală a cununii (Era poetului).

Ce-a de a treia poezie a volumului, Cine eşti tu?,

prezintă un dialog între poetul-om şi omul-poet, o dramă a

existenţei, un fir neîntrerupt cu întrebări şi răspunsuri subtile,

din care reiese ceea ce de fapt poeta doreşte, definirea menirii

poetului ca trecere lămurită în lumea difuză, ce cu greu este

auzit: – Cine eşti, totuşi, tu, Poetule, de-mi vorbeşti mereu / de

poezia divină ?! / – Sunt albul primei ninsori dintr-un vers, /

sub care-ţi adun autograf cu lumină!, se întreabă la final poeta

pregătind un răspuns răsunător în poemul Timpul regăsirii

Poetului. Aici, Elisabeta Iosif divulgă neînţelegerea stihurilor

de către semenii contemporani, goniţi de banul prădalnic al

înavuţirii, al huzurului şi al nepăsării de lumea zăcândă şi,

ascultând ca un iniţiat vocea Apostolului, înţelege, nu

protestează, că ar fi şi inutil când acesta îl întreabă: Nu este

timpul tău? spuse Apostolul cel Sfânt / Tu eşti născut din apa –

botezului Cuvânt / Poetul e artistul ce poartă-un coş cu pâine /

E peştişor – oracol, Arca noastră de mâine… Metafora din

ultimul vers întăreşte diferenţa, care coordonează existenţa

poetului de fiindul comun. Încă din titlul poeziei vom observa

atenţia cuvenită artistului, dată de către poetă, creatorului de

7

versuri, tocmai prin personalizarea acestui talent divin şi

scrierea lui cu literă specifică numelui propriu.

Călătorim apoi cu poeta Elisabeta Iosif, într-un poem

care îi dă de gol afinitatea şi apropierea de poezia simbolistă

bacoviană, o oboseală a firii după o descindere în lumea uitării.

Ea nu încetează niciodată să se definească: Eu sunt Poetul,

culegător al stelelor, / Când loveşte-n Lună, şirul lung al

cocorilor… (Glasul Deltei), cu o simplitate caracteristică eului

poetei, şi aceasta o spune nu pentru a impresiona, ci pentru a

înţelege că trăieşte pentru o lume a ideilor, a sporului angelic

într-o lume vărsată de nevoi. Ea strigă în zi şi în noapte, plânge

păsările care se topesc din imensul stelar şi se roagă puterii

deusiene pentru hrana ei spirituală.

La jumătatea parcurgerii volumului două citate din

versurile eminesciene tronează ca un profund respect faţă de

luceafărul poeziei noastre, care a apus de pe bolta cerească a

literaturii româneşti înainte ca Soarele să se fi ivit. În zori,

stihul angelicului creator a lăsat drum liber stihului Elisabetei

Iosif, care să ne destăinuie poezia ei: La infinit se naşte lumina

din miezul cosmic, auriu, de nufăr (La marginea timpului) şi tot

ceea ce ne înconjoară este iubire, pe care suntem datori, măcar

atât, s-o respectăm şi poate de aceea poeta se întreabă: Cât de

puternică-i clipa / Ce îmi supune aripa / Iubirii? (Nedumerire).

Culoarea albastră este a imensului cer ce ne acoperă ca un

clopot uriaş, ascultându-ne neîntrerupt murmurul, pentru că

acesta este semnul vieţii, acea legătură între sunet şi mişcare,

între linişte şi meditaţie.

Timpul, care se scurge neîntrerupt numai pentru profani

reprezintă sfârşit, pentru literat timpul rezolvă gândirile, este

nelimitat în pătrunderi tainice ale imensităţii, este cel care dă

posibilitatea artistului să creeze. Pentru el timpul se măsoară în

8

produsul minţii, al creaţiilor lui artistice pentru că în poemul

Dialog cu timpul, Elisabeta Iosif găseşte răspunsul elevat al

folosirii acestuia, spunând: – Sunt triunghiul cu vârful în Cerc /

Străpung până la tine Infinitul / Spre Timpul Magic. Mai

încerc / Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul. Pentru ea

dialogul constituie prezenţa permanentă a puterii divine în

conţinutul cuvântului, pe care îl fermentează lăsând ca din el să

se nască forma, înţelesul voit a ceea doreşte să transmită şi

erupe precum Etna acoperind răul şi lăsând lumina să

descopere adevărul vieţii din taină.

Conştientă, om fiind, de trecerea timpului teluric şi de

faptele îmbătrânirii materiei, nu însă a cuvântului ideii, se

roagă trecerii şi îl atenţionează, totodată: – Nu vezi?! Mi-e ziuan

baia arămie şi noaptea-n univers / Te văd peste umărul

Toamnei, Timpule, înmuiat în vers! / Lasă-mă să mai

copilăresc. Poemul mă înseamnă… / Nu-mi trimite, încă, inelul

tău, grăbită Toamnă! (Nu-mi pune inelul tău…). Sugestiv

curgerii anilor, titlul acestei poezii sensibilizează prin nostalgie,

o melancolie faţă de anii zburdălniciilor când timpul se

copilărea şi nu valsa maturitatea.

Imaginile vizuale sunt reprezentative stărilor pe care

poeta voieşte să le imprime cititorului, o linişte divină: Am

presărat trandafiri în deşert / Şi-a înflorit cerul… (Florile

oceanului), îmbină personificarea cu tot ceea ce poate cuprinde

imaginaţia creatoarei: Luna răstignită în ţurţurii nopţii, /

Sticleşte gerul (Sub clar de lună), purtându-ne apoi într-o lume

de basm a lumescului. Nu coboară prea mult de ceea ce trupul

o leagă de semenii săi, pentru că în cuvântul inspirat, pe care îl

înalţă iniţiatului, răbdător şi chinuit de umbrele teluricului,

poeta spune: Văd horă în flăcări… Adun sânziene…/ E ceas de

ursită. Lumini marţiene Răsar ca iubirile, unind şi planete, / În

9

august. I-aud şi tic-tacul, buchet de flaşnete. Ea însăşi prin tot

ceea ce vede este o iniţiată şi declară ascuns o legătură neştiută

cu lumea de sus, pe care o aşteaptă în taină să vină, pentru că

numai atunci visul ei, ca al tuturor gânditorilor iniţiaţi în arta

cugetului, se va împlini. Creaţia ei poetică este plină cu

însemne, coduri pe care, dacă nu le simţi că îţi străpung

coloana vertebrală, ca unică parte a corpului ce se leagă cu

Universul, nu o vei înţelege niciodată. Versul poetei transmite

dar înţelesul este subtil încartiruit: Tipsia sa roşie, iubite, n-o

sparge! / Transform-o-n oglindă, proptită-n catarge! (Jocul

astrelor).

Şi dacă vă spuneam în rândurile de mai sus, citindu-i şi

încercând descifrarea stihului că Elisabeta Iosif este o iniţiată

în taina cuvântului şi că îl mânuieşte în creaţiile sale cum

numai la marii noştri creatori de stihuri îl întâlneşti, nu greşeam

cu nimic. Stilul aparte în care sugestia domină, te înalţă în

ceruri şi te coboară fulgerător pe pământ, izbindu-te de

înţelesuri, te inundă şi dacă îi prinzi veriga salvatoare te ridici

levitând.

În ultima poezie, care închide ca un mesaj codificat

volumul, rosteşte crezul său că numai prin iubire răzbeşti să

poţi fi cu adevărat ceea ce e demn să fii iar dacă nu ai înţeles

nimic din ceea ce poeta a transmis: Închide-le-n pătratul magic

/ E crainic Hermes, zeu sub soare. / În Poarta Lunii, smaralde-n

verde tragic… (Pătratul magic) şi încheie prin a-ţi spune atât

de uman însă conştientă de neputinţa profanului: Îmbrăţişeazămă,

mai bine, în culoare!

ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: