Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

O nemiloasă radiografie a comunismului horror

O nemiloasă radiografie a comunismului horror

(Ioan Florin StanciuApocriful necredinciosului Toma, Editura Mayon,2009)

o cronică literară de Ion Roşioru revista CONTA,  nr 5/2011

 

 

 

 

 

 

Romanul nu are, printre personajele sale producătoare de sens, niciun personaj pozitiv, deşi încărcătura lor diabolică are intensităţi diferite. Toţi sunt agenţi ai răului,  toţi vor să anexeze, să impună, să subordoneze şi, conform textelor biblice, toţi au în sânge  patosul minciunii şi al uciderii, au infinite planuri malefice, însoţite de batjocură şi de râsul cel rău, împărtăşindu-sespumegând de ură, din taina fărădelegii.

                      

             

 

Romanul Apocriful necredinciosului Toma, semnat de prozatorul

constănţean Ioan Florin Stanciu, la Editura Mayon (2009), dă adevărata

măsură a talentului gâlgâitor al autorului ce dovedeşte, totodată, că literatura

despre obsedantul deceniu, aşa cu voie de la poliţie, cum a fost, e departe de

a-şi fi epuizat resursele şi curajul civic de care s-a făcut atâta caz înainte de

Evenimentele din iarna lui 1989, ca apoi, pe fondul unei imbecile tranziţii

interminabile, să apară nostalgiile de tot felul şi comunismul să capete

retrospectiv, de data aceasta haloul unei vârste de aur. Cel puţin scriitorii

autentici nu au dreptul să uite ce a fost cu adevărat una dintre cele mai

inumane orânduiri agresive care, în numele instaurării paradisului pe

pământ îi tortura şi-i sacrifica orbeşte pe componenţii acelui popor obligat

să cunoască doar zona infernală a lumii de dincolo. Dacă Petre Ţuţea spunea

că “Lumea de aici oglindeşte imperfect pe cea de dincolo”, Ioan Florin

Stanciu ţine parcă să demonstreze că instaurarea comunismului terestru e

rodul unei bolnave imaginaţii diabolice în faţa căreia până şi Dante şi-ar

scoate pălăria.

Cum a fost posibil un astfel de experiment demonizator care-şi purta

în sine germenul prăbuşirii iminente a răului socio-politic împins până la

limitele inimaginabilului? Sunt unii dintre semenii noştri sortiţi, în virtutea

blestemului ancestral să joace rolul lui Abel ori al lui Iuda? Este, din când în

când, necesară câte-o apocalipsă atotpurificatoare? Manifestarea răului dă

sens binelui din lume sau din sufletul individului? Sunt doar câteva din

întrebrile pe care cititorul şi le pune citind romanul-dezvăluire-meditaţie al

132

lui Ioan Florin Stanciu care lucrează pe un model geografico-etnic cât mai

redus, satul Vadu, fost Caraharman, tocmai spre a nu-i scăpa din radiografie

detaliile semnificative în ordinea şi-n logica demonstraţiei necruţătoare pe

care şi-a propus-o, sarcină de care se achită mai mult decât convingător,

strălucit de convingător.

Doi profesori suplinitori, Ion Papin şi Aurelian Christian Iorga,

locuiesc cu chirie la familia Brezeanu cu care se află într-un veşnic

conflict mai mult sau mai puţin mocnit. Atmosfera de aici o aminteşte

puternic pe cea din nuvela O amintire a Paradisului a lui Paul Georgescu,

nuvelă în care protagonistul-narator nutreşte convingeri şi dealuri

comuniste, faţă de romanul în discuţie unde cei doi dascăli cu studii

pedagogice în Cadrilater au înţeles cu un ceas mai devreme mecanismele

marei cacialmale care se va dovedi a fi fost societatea cu baze marxistleniniste

şi căreia i se opun după puterile lor şi-i devin victime sigure întrun

spaţiu concentraţionarşi represiv. Ion Papin scrie o carte despre Auraş şi

este tot mai intrigat că această scriere devine tot mai mult a personajului

aferat, ca şi cum între cei doi s-ar produce o rocadă stranie şi alienantă.

Personajul se interesează tot mai mult de trecutul celui cuprins de febra

creaţiei, îndeosebi de bunicul Papin şi se va dovedi, spre final, că avea toate

motivele să se dedea acestui demers în virtutea căruia îi citea pe furiş

manuscrisele co-chiriaşului său şi deocamdată rudă neştiută. Romanul din

roman îşi urmează cursul său clandestin, o parte din manuscrise sunt

ascunse în locuri sigure, pe măsură ce răul din sat proliferează apocaliptic,

fie de Pavel, operator cinematografic şi prieten al suplinitorilor care se

ascund sub măştile lor boeme ce-i menţin o vreme în sfera circumstanţelor

atenuante, fie de Magda, diafana şi angelica iubită a profesorului-scriitor ceşi

joacă mai bine şi mai temperat duplicitatea spre a rezista cel mai mult cu

scopul nemărturisit de a putea lua pulsul galopant şi degradant al

rinocerizării sociale din jurul său. Activişti de partid cu puteri discreţionare

şi torţionare, comisari cu accent rusesc, primiţi cu pâine şi sare de

linguşitorii locali, tip directoarea Zoe Şaran, în stare să semneze orice pact

cu diavolul numai şi numai spre a nu fi clintiţi din scaunele pe care nu-şi

mai încap în piele de fericire hei-rupistă şi de transpunători în fapte servile a

preţioaselor indicăţii, apar precum lăcustele şi-i spoliază pe ţărani de toate

bunurile câştigate cu truda palmelor lor crăpate şi-i aduc în situaţia de a se

îndoi de toate rosturile lor pe pământ.

Romanul din roman ca şi cel din afara romanului lui Ion Papin este

unul al trezirii conştiinţei civice, precum şi al limpezirii celei literarartistice,

protagonistul înţelegând că nu aliteraţiile şi zorzonelele stilistice

fac o literatură mare, ci mesajul care să dea de gândit cititorului şi celor ce

şi-au asumat destinul unei colectivităţi sau chiar al unei naţiuni. Angajarea

auctorială înseamnă aici inventarierea şi demascarea metodelor represive de

a-i forţa pe ţărani să intre de bună voie în colectivă. Sunt vânaţi, intimidaţi şi

ameninţaţi toţi cei ce-au luptat pe frontul de est, indiferent că apoi s-au

acoperit de glorie pe cel de vest, apoi chiaburii încă nedovediţi, foştii

membri ai partidelor istorice, toţi cei ce au denigrat comunismul sovietic şi

uriaşele sale binefaceri, sau doar au fost pârâţi că ar fi făcut aşa ceva la vreo

beţie. Pedepsele sunt la ordinea zilei: deportări în Bărăgan, trimiteri la

Canal, înfometarea programată, neaprovizionarea magazinului sătesc cu cele

strict necesare, întreruperea în fiecare seară a curentului electric (aspect

punitiv unde unde a excelat şi ultimul mare dictator comunist român) etc.

Ţăranii sunt lămuriţi de clasa muncitoare căreia un tovarăş le mulţumeşte

cam în felul în care întâiul preşedinte român postdecembrist îşi arăta

recunoştinţa veşnică faţă de minerii care-l scăpaseră de golanii din Piaţa

Universităţii a anilor 1990: “Dragi tovarăşi şi prieteni, povestea c-ar fi

cuvântat Blidaru printr-o pâlnie galvanizată, care nu se ştie cum de se

nimerise acolo, stimaţi cetăţeni, vă mulţumim fierbinte pentru răspunsul de

solidaritate proletară pe care acum l-aţi dat

la chemarea noastră, căci, aşa cum aţi constatat, am avut încă o dată de

înfruntat puternice elemente contrarevoluţionare, de-a dreptul fasciste,

care, înarmate cu pari, cu lanţuri, cu pietre… s-au dedat, chiar în faţa

dumneavoastră, la fapte incalificabile”(p. 90). Acţiunile represive sporesc

pe măsură ce metodele educative ( filme sovietice, poezii şi cântece cu texte

cretine, lozinci mobilizatoare, conferinţe ale invitaţilor de la forurile de

partide superioare, articole la gazeta de perete,citirea în colectiv a presei

oficioase etc.) se dovedesc egale în efect cu frecţiile la un picior de lemn.

Există, şi se cunoaşte astăzi faptul că în Dobrogea a fost una dintre cele mai

puternice din ţară, o mişcare de rezistenţă anticomunistă faţă de

colectivizrea forţată a agriculturii şi faţă de bolşevizarea vieţii oamenilor.

Bătrânul Papin, cel care s-a aflat în fruntea celor ce au plecat, la schimb, din

Cadrilater, este unul dintre exponenţii acestei rezistenţe, duşman de moarte

al “dumiriştilor”, cum ar spune Corneliu Leu, adică al agitatorilor, al

lingăilor colaboraţionişti recrutaţi dintre lichele satuluişi al sicofanţilor de

tot felul şi calibrul. Când toţi aceşti propagandişti voluntari şi educatori cu

pistolul la brâu se împotmolesc, sunt chemate trupele de securitate, formate

din ceangăi tineri cre nici măcar limba română n-o cunosc cât de cât..

Papin e arestat şi ţinut în beciurile Securătiţii din Constanţa până ce Dej dă

ordin să fie eliberaţi toţi chiaburii din prima regiune colectivizată a ţării şi

pune,bagatelizând, această eroare pe seama unor deviaţionişti ca Ana

Pauker şi Iosif Chişinevschi. Papin tot neînduplecat rămâne. Când ar fi

trebuit să se căiască, aşa cum îl sfătuise un avocat, el răbufneşte en plein: “-

Dacă-i împuşcam? Pă spurcăciunile alea de garoi împuţiţi? Ai dracu’ să fie

ei, dacă scăpa vr’unu! Morman îi făceam pă toţi, acolo-n mijlocul bătăturii!

Şi pă urmă-i stropeam cu gaz şi-i pârleam cu mâna mea! Ca pă porci!”

(p.96).

În cea mai dreaptă şi mai umană dintre orânduirile sociale, copiii

sunt exploataţi fără milă. Antologică, în sensul de utopie neagră, gen în care

a excelat regretatul Marius Tupan, este scena în care şcolarii dintr-a cincia

sunt duşi să scoată arpagicul putrezit de pe un câmp noroios. Altă scenă de

coşmar este cea în care se vântură orzul dintr-o magazie umedă. Între micii

elevi şi profesorii însoţitori se creează un fel de solidaritate tacită şi de

înţelegere care directoarei Şiran şi activiştilor îi(le) lipseşte cu desăvârşire.

Bun cunoscător al istoriei comunismului de la noi şi de aiurea, Ioan

Florin Stanciu ne reactualizează toate seismele politice ale anilor întunecaţi.

Asistăm la celebrele şedinţe de demarscare a celor ce aveau altă viziune

asupra lumii decât partidul inafailibil de guvernământ. Comuniştii

îmburgheziţi în virtutea dictaturii şi terorii proletariatului se debarasează

fără remuşcări de tovarăşii lor de drum. Toate compartimentele vieţii,

economie, cultură, învăţămînt, justiţie, sănătate se politizează. Frica se

cuibăreşte definitiv în inimile oamenilor ce ştiu că n-au unde şi cui se plânge

oricât de multe umilinţe ar îndura. Turnătorii fojgăiesc la tot pasul. Unii o

fac pentru că au fost şantajaţi, ca Radu Pavel, alţii pentru a avea nişte

avantaje, precum soţii Brezeanu, gazdele profesorilor suplinitori, ori spre a

li se uita trecutul legionar. Este la modă înfierarea cu mânie proletară a celor

asupra cărora planează o cât de mică suspiciune că se îndoiesc de

înţelepciunea partidului unic de guvernământ. Riposte se pot da însă chiar şi

din interiorul sistemului statului poliţienesc până-n măduva oaselor.

Memorabilă, în acest sens, este scena în care duplicitarul operator de cinema

sătesc se foloseşte de discursul lui Tudor Vladimirescu spre a face o critică

dură, fie şi în context parodic, a relităţilor din propriul sat care-şi avea deja

ciocoii lui roşii, “câinii de ciocoi care şi-au dat coatele cu câinii din stepe”

(p. 130). Şi o face făcând-o pe prostul, sub pretext că sonorul filmului pe

care-l prezenta, înainte de rulare se defectase.

Romanul lui Ioan Florin Stanciu poate fi citit şi în cheie parabolică.

Satul din estul dobrogean este un spaţiu al proliferării miasmaticului:

canalele colectoare de dejecţii răbufnesc, fumul de la arderea arhivelor ori a

şobolanilor otrăviţi este asfixiant, ploile desfundă drumurile şi le fac

impracticabile, cimitirul o ia la vale. Demolările de clădiri de patrimoniu

(geamia, grădiniţa, căminul cultural, casele celor ce au murit, fie împuşcaţi

pe uliţă, fie în beciurile conacului etc.Toponimicele turceşti sunt

românizate. O româncă geacistă e omorâtă cu pietre pentru că se căsătorise

cu un tătar. Se fac razii de noapte, se scotoceşte, se confiscă, se distruge

orice amintire sentimentală care i-ar mai lega pe oameni de propriul trecut.

135

În Piaţa Centrală se ridică Marele Rug al Deşărtăciunilor. Se practică fără

niciun fel de pudoare discriminarea etnică. Ura politico-ideologică e

îndreptată impotriva turcilor şi tătarilor din sat, în timp ce lipovenii sunt

protejaţi de autorităţi şi socotiţi ca aparţinând unei rase superioare.

Credinţele religioase sunt considerate ca incompatibile cu existenţa

adevăratului comunist, iar comunist în satul Vadu te naşti şi nu poţi părăsi

acest Partid Comunist Local (PCL) decât cu picioarele înainte. Unui ţăran i

se aruncă Biblia pe foc (chit că, miracol, aceasta nu se aprinde) şi i se

înmânează o carte roşie a Tătucului tuturor popoarelor. Autodenunţul e un

act de onoare faţă de PCL. Munca voluntară a fost şi ea ridicată la rangul de

politică de stat, la cel mai mic gest de insubordanare aplicându-se pe loc

pedeapsa cu moartea, în plină stradă, ca-n vestul sălbatic. Autorităţile,

vizibile sau de care doar se aude, ceea ce le face şi mai înfricoşătoare, ca în

romanele lui Kafka – e cazul teribilului Recenzor Şef – văd în orice ins,

de la pruncul din faşă până la bătrînul care trage să moară, un sabotor. Să te

păzească Dumnezeu să nu-ţi îndeplineşti obligaţiile stahanoviste sau să fii

cumva intelectual autentic. Lozinca “Moarte intelectualilor!”, care va fi

auzită şi după 1990, este strigată cu ocazia percheziţiei magherniţei

insalubre în care locuiau cu chirie cei doi profesori suplinitori ale căror cărţi

sunt aruncate în noroi sau sunt arse ca mostre de gândire subversivă. Un

titlu precum Ciocoii vechi şi noi era suficient pentru a te trimite direct pe

eşafod, după cum remarcă maliţios şi atoateştiutor activistul sfertodoct ce

coordona descinderea în bârlogul duşmanilor de clasă care şi-au perpetuat

insomniile cam cât a durat şi comunismul de care uneori ne place să credem

că ne-am descotorosit. Topos al blestemului comunist, satul Vadu este

completamente părăsit, ca şi cum, fie şi în ordine simbolică, locuitorii s-ar fi

sustras radioactivităţii ideologice a celei mai criminale dintre orânduirile

pe care omenirii i-a fost scris să le cunoască şi să le experimenteze într-un

chip atât de macabru.

Apocriful Necredinciosului Toma este o carte scrisă cu o rară forţă

demascatoare a unei ideologii al cărei imens rău cu impact social şi uman

nu va fi niciodată cuantificat la adevărateleşi apocalipticele sale dimensiuni

distructive de valori ancestrale, materiale şi spirituale, echivalând cu o

deturnare irecuperabilă a istoriei de la rosturile ei. Dacă Ioan Florin Stanciu

n-ar fi scris această carte ce se citeşte cu pumnii încleştaţi, dar şi cu

satisfacţii lecturale pantagruelice, literatura română ar fi fost, cu siguranţă,

mai săracă.

Autor Ion Roșioru

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: