Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

SUPRAVIEŢUITORII

      SUPRAVIEŢUITORII

 

AUREL DUMITRAŞCU – Carnete maro, Jurnal 1982-1990,Ediţie îngrijita si cuvînt înainte de Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta,2012

 

 

 

 

          În1997, când Adrian Alui Gheorghe publica remarcabilul său volum de versuri Supravieţuitorul şi alte poeme, am pus,nu ştiu cât de justificat, metafora din titlu în relaţie cu angelicul nostru prieten comun Aurel DUMITRAŞCU,  care, cu aceeaşi discretă demnitate cu care a trăit, s-a mutat dintr-o singurătate, în alta , în 1990, când a fost pe deplin surghiunit dintre noi de o boală la fel de nedreaptă ca şi lumea în care i-a fost dat să să trăiască-n exil, timp de 35 de ani.

Delicat şi suav ca un Vestitor al Frumuseţii Eterne şi Poet, în sensul maiorescian al cuvântului, Aurel  a supravieţuit,din fericire, în spirit, graţie providenţialului său prieten Adrian Alui Gheorghe, prin grija căruia aproape toate manuscrisele mai semnificative ale Mesagerului, au văzut, pe rând şi cu real devotament, lumina tiparului:

AUREL DUMITRAŞCU –Mesagerul, Selecţie si ingrijire ediţie : Adrian Alui Gheorghe 1997, , 211 pag.,

AUREL DUMITRAŞCU –Tratatul de eretică , Selecţie şi ingrijire ediţie : Adrian Alui Gheorghe 1995, , 67 pag.,

AUREL DUMITRAŞCU – Carnete maro, vol. I, 2002 Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Adrian Alui Gheorghe ,300 pag.,

AUREL DUMITRAŞCU – Carnete maro, vol. II 2003 Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Adrian Alui Gheorghe., 300 pag.,

AUREL DUMITRAŞCU – Carnete maro, vol. III 2004 Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Adrian Alui Gheorghe., 300 pag.,

AUREL DUMITRAŞCU – Carnete maro, vol. IV 2005 Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Adrian Alui Gheorghe., 300 pag.,

Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Frig. Epistolar (1978-1990),

prefaţă de Irinel Antoniu, fişe de dicţionar de Vasile Spiridon,Editura Conta, Piatra Neamţ, 2008, 520 p.

Şi, ca să revenim în prezent, cele două volume masive din jurnalul său intitulat “Carnete maro”, carte apărută la Editura “Conta” din Piatra Neamţ (director, Adrian Alui Gheorghe) care cuprinde toate cele patru volume apărute cu câţiva ani în urmă (între anii 2001-2005) şi  încă alte zeci de pagini inedite.

Iar acum,citind această spovedanie celestă, miraculos ajunsă la noi, prin dezordinea infinită a timpului, înţeleg că  un om înzestrat cu atâta sensibilitate, demnitate şi puritate morală, ca Aurel, oricum n-ar fi avut nicio şansă de supravieţuire în Nelumea, construită de maidanezii comunişti români, după chipul şi asemănarea lor. Astfel încât o ceată de jigodii decerebrate, pripăşite şi ieducate sub steaua de tablă vopsită-n sânge-a Kremlinului,torturate şi-n somn de sentimentul confuz al ilegitimităţii, au încercat, şi au reuşit, iată, să distrugă, temeinic şi profund, însuşi sufletul acestui veşnic nefericit popor, care,mult prea tolerant şi generos, a rămas şi acum, tot în labele  Răului şi ale Prostiei Organizate, din moment ce foştii activişti P.C.R. şi slugile lor securiste, încurajate şi sprijinite, tot de la Moscova,au reuşit deja să acapareze întreaga putere politică şi economică a ţării şi să-şi urmeze nestingherit misiunea de aneantizare a sufletului românesc, până la ştergerea noastră definitivă de pe hărţile civilizaţiei.

Sînt rău pentru că ţin să rămân bun”, se aude, prin timp, avertismentul Poetului Tânăr, intuind totuşi căfiinţele de excepţie vor traversa lumea ca pe un deşert.

De aceea, preabunule şi preaîngăduitorule popor român, Fii rău, dacă vrei  ca măcar amintirea ta,precum Duhul regelui otrăvit de la Elsinore,să mai bântuie, într-o zi, însetată de răzbunare, printre turnurile atent zidite ale putredei noastre danemarce!

Iar, în celesta sa iluminare de dinaintea sfârşitului,  Aurel înţelesese că bătrânii crocodili, crescuţi în pestilenţiala mlaştină călduţă a ceauşismului,n-au conştiinţă şi că ei vor milita, orbi, pentru ca putoarea aceasta a complicităţii vinovate să se eternizeze.

Deoarece, n-ar trebui să uităm nicio clipă că, neruşinată, intrusă, ilegitimă şi regenerantă, impostura supravieţuieşte şi se apără-n   haită!

Fără să uităm nicio clipă că oportunismul,complicitatea de haităhaosul şi  confuzia generalizată a valorilor sunt stările de lucruri care le convin cel mai mult impostorilor profesionişti ai lui Ceauşescu, cărora explozia de demnitate din 89 le-a cauzat numai disconfortul că nu mai sunt remuneraţi direct, pentru incompetenţa devastatoare şi delaţiunile lor ordinare.

De aceea, nu pot să nu mă gândesc cu durere, că, dacă ar fi supravieţuit, acest rar Mesager al Spiritului Sfânt ar fi trebuit să se strecoare, ca şi noi, în genunchi, printr-o coalizată secreţie veninoasă de jigodie, bârfă, calomnie şi ură, pentru că, în locul promisului consens naţional, din sinergia faptelor , s-a perpetuat doar instinctiva otravă ideologică, sintetizată prin inestimabila învăţătură a Tătukului :Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!, iarCine e împotriva noastră trebuie anihilat prin orice mijloace şi cu orice preţ!  

          Şi tot cu disperată durere, mă gândesc, că, dacă,din când în când, nu voi transforma această evocare într-un nemilos rechizitoriu împotriva celor care l-au ucis şi pe Aurel, atunci, eu însumi voi deveni un detestabil complice al Răului, în toate întrupările sale istorice.

Fără să uit că: „Sunt rău pentru că ţin să rămân bun”,scria şi spunea Aurel,chiar şi atunci când   căpătase siguranţa că este supravegheat şi vânat, zi şi noapte, ştiind că suntem în mijlocul unui experiment diabolic şi intuind deja consecinţele sale demenţiale.

Oricum, nu scărpinând porcul pe burtă, vom ieşi din această cocină a complicităţilor vinovate.

Aşa cum nu trebuie să uităm niciodată că Aurel a fost un om viu, care, hăituit necontenit de conspiraţia mereu reînnoită a Prostiei Organizate, se mutase în vis, alegând să-şi petreacă tot timpul printre cele mai înalte spirite ale umanităţii, într-o cămăruţă sufocată de cărţi, de proiecte şi de scrisori ,pitită pe-un uitat picior de plai al Mioriţei noastre eterne.

Şi spun asta, pentru că, prin 98, când destinul m-a purtat pentru prima oară prin Neamţ, m-am dus să vizitez şi locurile despre care multe ştiam din scrisorile sale. Atunci,mama sa, ofilită şi cernită ca o stareţă, m-a lăsat câteva minute, singur, în camera lui Aurel, intuind o dorinţă secretă a mea şi, poate, şi-a lui.

În stânga, sub fereastră,se afla doar o  eminesciană masă de brad, îngenunchiată sub teancuri de cărţi , reviste şi manuscrise, între care şi celebrele, acum, Carnete Maro.

 

În  dreapta, patul îngust, deasupra căruia, pe rafturi improvizate, se zideau babilonic, tăbliţele de celuloză ale cărţilor.  De aceea, culcuşul său, acoperit cu o plocadă vârstată în roşu şi negru, părea o alveolă de sihastru, săpată într-o avalanşă de cărţi. Simbol evident a ceea ce Sadoveanu numea: schimnic retras din lumea profană, pentru a căuta înţelepciunea întru mâhnire.

Dar,în spaţiul acela mănăstiresc, în afară de fotografia cu Beatles, dăruită de mine odinioară,nimic nu-mi aducea aminte de acel Aurel care mă vizitase la Corbu, pe Capul Midia, prin anii 70, când toate proiectele sale se mai aflau încă sub zodia unui entuziasm molipsitor şi foarte sigur de sine. Atunci, împreună cu nedespărţita sa aripă dreaptă, Adrian, cutreierasem câteva zile plajele sălbatice ale golfului Midia, unde ei jucau fotbal ore în şir, frumoşi, înalţi şi tineri ca eroii din Illiada (Nişte zei în exil pe pământ, am notat eu atunci pe o pagină a jurnalului meu), pentru că, pe vremea aceea, acolo, între mare şi cer, timpul  părea totuşi dispus să mai aibă răbdare.

Iar ,seara, când, pe treptele casei,între trandafiri şi crizanteme fanate,vorbeam îndelung despre mizerie şi libertate, dar, mai ales, despre lecturile şi proiectele noastre, mă fascina dorinţa şi încrederea amândurora de a trăi numai prin şi pentru cultură, într-o lume care,după cum nota Aurel, în jurnal: seamăna, din păcate, cu un activist care citeşte contrariat paginile lui Urmuz.

Dar, acum, în 2012, când, cu un inefabil entuziasm întristat, cobor, în amintire,malurile din lut friabil ale Capului Midia, înţeleg  că cei doi siamezi ai Spiritului, luaţi separat puteau reprezenta, exemplar, două ipostaze, oarecum definite, ale Poetului: Unul, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet, iar celălalt :un, mereu confirmat, Rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice.

Împreună însă, ei întruneau, monadic, fragilitatea şi energia vitală, vulnerabilitatea şi   miraculoasa putere de a  se redefini şi de a renaşte, care, în cazul lui Adrian , pare să fi rămas neatinsă de trecerea timpului…

Împreună însă, chiar şi acum, când stau aripă lângă aripă, pe coperta aceleeaşi cărţi , ei reprezintă o extraordinară Forţă Spirituală, pogorâtă,parcă, direct din Sfântul Duh.

Şi tocmai de aceea, în memoria mea, figurile şi poemele lor de atunci se suprapun firesc, într-o unică imagine a MESAGERULUI, convins fiind eu că acea miraculoasă întâlnire de la amiaza vieţii mele mi-a schimbat definitiv destinul şi m-a făcut să mă întorc şi să mă reîntorc la literatură, chiar şi după ce (mântuit, relativ, de cenzura politică sau de răutatea coalizată a lichelelor)  au început să se dezlănţuie barierele strivitoare ale fiziologiei – adică, tot un fel de nemiloasă cenzură – transcendentă,poate.

. De aceea, multă vreme apoi, mâna abstractă de prieten pe care-am dus-o pretutindeni pe umăr a împrumutat adesea chipul lui Aurel şi florile înţelepte ale scrisului său, din zecile de scrisori, pe care mi le-a trimis timp de vreo doi ani şi care s-au topit, împreună cu mai toate manuscrisele mele timpurii, într-o cămăruţă din chirpici, inundată de şuvoaie, la Corbu.

Aurel Dumitraşcu a fost un epistolar „frenetic”,scrie Adrian în prefaţa Carnetelor  Nu exagerez spunând că mii de scrisori, zeci de mii chiar (sic!), au traversat ţara provocând, acolo unde erau deschise, fie jocuri de artificii, fie explozii fără morţi şi răniţi, fie câte o mică furtună în ceaiul „cu trei linguriţe de zahăr”. Şi astăzi, nenumăraţi oameni, scriitori sau nu, evocă surîzînd acel timp:

 

Deoarece,chiar dacă vremurile, artificiile şi codurile lingvistice se mai schimbă, sufletul sădit în noi rămâne acelaşi, aşa cum veşnic sensibilă şi tămăduitoare  va rămâne  Frumuseţea şi Arta adevărate. În vreme ce impostorul va rămâne mereu acelaşi mutant antropomorf şi inautentic, a cărui definiţie ne-a dat-o, fără intenţie, Bergson, prin celebra sa formulă: du mécanique plaqué sur du vivant, care sugerează atât natura rigid-artificială a specimenului cât şi rezultatul ridicol-penibil al demersurilor sale.

Bunul simţ nu se învaţă, nota Aurel, e ca talentul : îl ai sau nu-l ai.

Dar iată  că, deşi nu mi-am propus, foarte serios, să mă feresc de naufragiul patetic, această cronică-evocare devine,rând după rând, tot mai înlăcrimat-sentimentală,deşi, pe de altă parte,cred că m-aş fi îngrozit de mine însumi, ca de un monstru, dacă nu s-ar fi întâmplat aşa.

Deoarece o fi ea, Poezia impersonală, ca o secreţie spontană a lumii, dar se mai întâmplă, destul de rar, e drept, ca ea să capete nume şi chip, devenind efigie a sufletului nostru comun, întrupat miraculos din Marele Spirit Divin al Universului, ca să se numească William, Federico, Cesare, Arthur,Pablo,Serghei,Miodrag,Mihai, Lucian, Nichita, Aurel, Adrian… şi, tot aşa, până la capătul spaţiului şi timpului.

Cu convingerea nestrămutată că, oricât de multe şi de rele  vor fi lichelele spornice ale Prostiei şi Urii,  Frumuseţea infinită a Lumii va da mereu mărturie că ,uneori, Binele şi Frumosul s-au întrupat şi-au  trăit printre noi, perpetuând speranţa şi sporind aura spirituală a Universului.

Iar noi, supravieţuitorii, ar trebui poate să ne consolăm măcar cu iminenţa tragediei, în cazul fiinţelor de excepţie ale acestei jalnice umanităţi, reîntorcându-ne o clipă şi la o deducţie amar-logică a lui Camus : Tragedia se va declanşa de la sine, ori de câte ori omul va începe să tăgăduiască orânduirea – fie pe cea personificată de un zeu, fie pe cea întruchipată în societate. Pentru că, iată, tot mai mult şi cam pretutindeni, libera opţiune începe să semene cu o sinucidere.

Dar cum să nu încerci nevoia  libertăţii şi demităţii infinite, când deasupra ta se deschide, în fiece seară, fluviul de aripi dumnezeieşti al  Căii Lactee?

Căutând totuşi să mă strecor încă o clipă pe sub aripile din argint volatil ale nostalgiei, trebuie, aici şi acum,  să remarc extaziat frumuseţea şi eleganţa de nobil obiect cultural al celor două volume editate de curând de dragul meu Adrian, pe care le privesc chiar acum înduioşat şi recunoscător, după ce le-am alintat, mai întâi, cu senzaţia de deja vu, a unei târzii reîntoarceri.

–         Da!, mi-am zis, când le-am văzut prima oară, după o dulce-neliniştită aşteptare, Da, acestea sunt! Acestea sunt şi aşa se cuvenea ca ele să fie!

Adică frumoase (masive şi suave, în acelaşi timp), ca şi Filocalia.

Ne apărăm de moarte cu miile de cărţi pe care le scriem şi le citimeste o cumplită şi nesfârşită amăgire în noi toţi,notează,sceptic, Aurel într-o pagină de jurnal, reprodusă pe una dintre copertele ediţiei aflate în discuţie.

Dar, tocmai această superbă şi răsunătoare ediţie a Carnetelor sale pare să dovedească, trimfător-vindicativ, că trupul poate fi ucis, dar că Spiritul, scânteie divină, coborâtă din  Spiritul Sfânt, rămâne nemuritor.    

 

 

Autor Ioan Florin Stanciu

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: