Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Recenzie la vol. „Într-o lume oglindã” autor Tudor Gheorghe Calotescu

recenzie la volumul „Într-o lume oglindã” recent ieşit de sub tipar la editura Inforapart Galaţi
recenzia este semnatã de poetul Constantin Oancã şi pe aceastã cale îi mulţumesc din inimã

Lumea cealaltã se vede din lumea asta

Azi am fãcut cu adevãrat cunoştinţã cu poetul Tudor Gheorghe Calotescu, pentru cã abia acum am trecut prin emoţia lui de-o clipã turnatã în poemele universale ce alcãtuiesc recentul volum Într-o lume oglindã. Am sentimentul cã sunt pe poziţie, cã nu greşesc vorbind la superlativ despre el. E suficient sã-i citeşti câteva poezii precum: Concasãm vise, De-a v-aţi ascunselea, Cad pãsãri, Întorc ceasul, Sã ningã, Nu vreau, Axioma iubirii, Iluzia libertãţii ţine cât o prãbuşire, În viaţa asta jocurile sunt fãcute, Te zidesc, Nu mai pictez, La supermarket, Lumea se comprimã, La amanet, Sunt o poveste, Doamne, Mamã (şi numãrul lor poate continua) pentru a-ţi da seama cã acest poet nu e unul obişnuit, fãcut, ci unul nãscut.
Se vede cã nimic nu e cãutat, poezia îi iese în întâmpinare din fiecare lucru, iar rolul lui este doar de-a o scrie. Asupra lui se dã un adevãrat asalt cãruia uneori nici nu-i poate face faţã, singur o sugereazã în poezia Doamne : ‚nu-mi da iubire/ nu cred cã mai ştiu/ ce sã fac cu ea/ abuzez de nebun/ sufoc lumea/ pãcãtuiesc ca un mãr/ ce se dãruie-nflorit/ pe o mângâiere de vânt/ mã îngrop rãdãcinã/ visez luminã/ îmi despletesc frunzele/ mã îmbrac cu omãt/ şi-ţi promit primãvarã/ mugurul meu// Doamne/ cât de mult te iubesc’. Cu cât mai multã iubire, pe atât mai multã poezie. E ca şi când nu poezia ar fi a lui, ci invers. Se confirmã în felul acesta adevãrul potrivit cãruia noi suntem înconjuraţi numai de lucruri ’bune foarte’, dar pentru a le vedea trebuie sã ni se deschidã ceilalţi ochi. Din cele mai umile cuvinte scoate esenţe întocmai ca alchimiştii, esenţe ce sporesc lumea ’lucrurilor care nu se vãd’. El e strãin în lumea asta ori lumea-i strãinã în el? Spun aşa pentru a-i spori lui întrebãrile, ca şi când cele de pânã acum nu i-ar fi suficiente. Zice el în Iluzia libertãţii ţine cât o prãbuşire: ‚sunt plin de întrebãri/ dezamãgit de rãspunsuri’. Sper ca rãspunsul meu sã nu-l dezamãgeascã – poetul trãieşte într-o lume strãinã.
La Tudor Gheorghe Calotescu rãdãcinile, zborul, visul, iubirea, ninsoarea şi omul de zãpadã, dorul, zâmbetul, primãvara, timpul şi clipa, albastrul etc. sunt categorii-metaforã ce mãrturisesc despre permanenta lui cãutare şi apropiere de Dumnezeu, dar în stilul apostolului Toma, care nu crede pânã nu vede. De aici sfâşierile lui între îndoialã şi certitudine, întrebãri şi rãspunsuri, între fascinaţia cunoaşterii şi înţelegerea smeritã în faţa neputinţelor. De aici uneori prea multul curaj de-a-L provoca pe Dumnezeu, cum o fãcea şi Tudor Arghezi, în poezii precum Totul era hotãrât sau În viaţa asta jocurile sunt fãcute.
Sã urmarim mai îndeaproape aceste motive, iubirea fiind primul dintre ele. In poezia Doamne, cum mai spuneam, poetul se simte condamnat la iubire ’nu-mi mai da iubire/ nu cred cã mai ştiu ce sã fac cu ea’. Nu ştie, dar de aici au ieşit aceste poeme. Autorul lor este atât de sensibil şi curat încât îndrãznesc sã spun cã aceastã stare este superioarã unei credinţe de rând – evlavie de formã. Neliniştea îl urmãreşte şi aici, poetul neezitând s-o exprime în finalul poemului Totul era hotãrât: ’eu voi continua sã-mi hrãnesc spiritul cu iubire/ şi trupul cu pãcate’. Dar pânã când? Pânã la întâlnirea cu desãvârşirea, iar iubirea de Dumnezeu este singura desãvârşire pe mãsura noastrã. De aici vin rãdãcinile şi zborul în poezia lui Tudor Gheorghe Calotescu. Chiar dacã copacul are rãdãcini la modul concret, el ’duce cerului seva pãmântului’, o altã formã de zbor. Toate lucrurile unesc aici pãmântul cu cerul. Ce sã mai vorbim despre om?! Nichita Stãnescu zice: ’Oamenii sunt pãsãri nemaiîntâlnite/ cu aripi crescute înãuntru/ care bat un aer mai curat/ care e gândul’. Cum copacul renaşte din rãdãcinile sale, la fel e şi cu omul, pânã nu moare omul vechi din noi nu poate sã se nascã cel nou, moartea fiind doar o etapã fãrã de care viaţa n-ar putea continua. Rãdãcinile omului nu sunt în pãmântul acesta, ci în acela transfigurat din ultima carte a Bibliei (poezia Eu nu ştiu sã mor). La urma urmei la ce sunt bune cunoştinţele despre rãdãcini fãrã ştiinţa de-a dãrui? (poezia Nu vreau). ’Un mãr/ ce se dãruie înflorit / pe o mângâiere de vânt’ (poezia Doamne) este poetul care ajunge prin rãdãcini la luminã, prin moarte la viaţã. O altã corelare între lumea aceasta şi cealaltã este sugeratã şi în Visãtor: ’când zborul nu e de-ajuns/ împachetez aripile/ şi reînvãţ mersul’ , zborul aparând ca un frate geamãn al mersului, cum eternitatea n-ar putea exista fãrã viaţa aceasta.
Visul, un alt motiv ce ne conduce dincolo. Visul în poezia Concasãm vise nu-şi are locul în lumea de azi, ci în cea eternã, dinlãuntru. Lumea excesiv de realã este un concasor ’unde facem praf de uitare/ din orice vis’.
Sã revenim la iubire – aceea care mişcã sori şi stele, cum spune Dante Alighieri, calea regalã a mântuirii, conform Sfintelor Scripturi – este la loc de cinste în creaţia poeticã a prietenului nostru. În poezia Iubire poetul face responsabil acest sentiment de toate întâmplãrile vii. Mai întâi ea este o furtunã şi de aici consecinţele: desfrunzeşte, lumineazã, sfâşie, oferã zborul. În Sunã a vis dar e iubire vine mai întâi ’starea de floare/ ce-şi cheamã fluturele’ (zâmbetul), dupã care urmeazã dãruirea ca expresie a iubirii adevãrate. În iubire rãmâne ultima speranţã, ultima licãrire de viaţã: ’te duc iubire/ poate reuşesc sã-mi cumpãr o pâine’. Unde? La amanet.
Dorul care întrece memoria ne ţine legaţi nu atât de trecut cât de viitor. În finalul poemului Uneori ai de ales dorul apare ca o mulţime de stele, ca apoi în Te zidesc sã asistãm la zborul Meşterului Manole cãtre adâncul durerii din el, în ciuda faptului cã pãmântul îl roagã sã-i fie rãdãcinã, zbor în urma cãruia se alege cu destinul stelelor.
Ninsoarea şi Omul de zãpadã apar frecvent în acest volum ca nevoie de purificare a maculatului. Fulgii şi bulgãrii de zãpadã sunt stele cãzute pe pãmânt, iar omul – tot de zãpadã – existã cu condiţia de a nu ajunge decât în primãvara altui pãmânt. Un îndemn la renaştere, la ieşirea din lume (comandamente biblice), cãci despre ce altã lume poate fi vorba în sintagma sfârşitul lumii dacã nu aceea din care suntem îndemnaţi cu insistenţã sã ieşim? Problema nu e sfârşitul lumii cât ieşirea din lume.
Zâmbetul prefaţeazã iubirea. Zâmbetul în aşteptarea iubirii este ’ca o stare de floare/ ce-şi cheamã fluturele’ (poezia Sunã a vis dar e iubire).
Primãvara e prezentã şi ea, dar nu aceea pe care n-o apucã omul de zãpadã, ci a ’universului în care te iubesc’ (E primãvarã). De fapt lumea iubirii are un singur anotimp.
Timpul este ’o şoaptã pe nisipul clepsidrei’, iar clipa ’o bãtaie de inimã între douã iubiri’. Trecerea timpului se ascultã cu inima iubitei cum ’oceanul se ascultã într-o scoicã’ (poezia Desculţ).
Şi albastrul este un vis, iar visul acesta este drapelul pãmântului nostru, ori o staţie pentru Voroneţ. Iatã cum în Lumea se comprimã poetul adoarme lãcrimând în cerul albastru de pe fundul oceanului: ’încerc sã-mi respir viaţa/ dar nu mai am adânc/ l-am înecat pe o plajã/ o datã cu atlantida/ îmi e din ce în ce mai strâmt/ în tãcerea/ dintre douã guri de apã/ şi un vis albastru/ cu delfini şi stele/ tot ce-mi amintesc e albul nesfârşit/ o mânã de femeie ce mã plânge/ şi acest sentiment ciudat/ cãruia îi spunem iubire/ toate acestea/ au gustul oceanului/ ceva între lacrimã şi nesfârşire’.
Sã revenim la clipã. Bãtãile inimii sunt ’un fel de morse/ bãtut în neştire de un ciocârlan/ în colivie’ (La amanet). Anii ca anii, clipele conteazã sã nu le pierdem.
Şi hazardul este un element dintre cele mai reprezentative ale acestei lumi: ’sunt pline strãzile de morţi vii/ ce locuiesc în coşciuge de beton/ stau cu timpul la tâmplã/ şi joacã ruleta ruseascã’.
Câteva imagini rarisime.
Iatã cum apare sentimentul primãverii în Sunetul vieţii. Florile sunt ’subţirele obraz al firii’. Cã cine, la o adicã, a aflat de unde le vin acestora culorile şi miresmele?
Îmbrãţişarea e ca un transplant (O îmbrãţişare); dimineţi de cearã (Închid ochii); gânduri rostogolite spre vârf (Iluzia libertãţii ţine cât o prãbuşire); sã ningã neted, imens (Sã ningã); între douã prãpãstii…/ un loc unde iubirea/ nu va fi vinovatã/ decât de absenţã (Într-o lume oglindã); ţin minte cã atunci când te iubesc/ e întotdeauna lunã plinã/ sau doar inima mea picteazã cerul (Nu mai pictez); vise de plastic (La supermarket); dar nu mai am adânc/ l-am înecat pe o plajã/ o datã cu atlantida (Lumea se comprimã); îmi numãr dorul stea cu stea (Uneori ai de ales); vinovat de adâncul cerului e albastrul oceanului (Vinovat) etc.
În lumea cea mai de jos din La supermarket, La amanet ori Concasãm vise întâlnim poezia. Toate lucrurile de aici îşi aratã poetului, cu ochii larg deschişi, goliciunea, ceea ce ar putea duce pe un neavizat la deznãdejde, dar pe poet aceastã panoramã a deşertãciunilor îl împinge delicat în braţele lui Dumnezeu. Aici stã adevãrul din cuvintele Toate lucreazã înspre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu
şi tot în acest sens trebuie înţeleasã şi constatarea fãcutã de Creator, la finalul Genezei, cum cã toate lucrurile sunt bune foarte. Toate cântã, toate vorbesc despre o altã realitate. Prin cuvânt poetul schimbã lumea, chiar fãrã s-o ştie, dupã modelul Celui Prea Înalt.
Mã opresc în câteva cuvinte în faţa poeziei Te zidesc, ce se încheie aşa: ’tu fântânã/ eu sete/ tu/ Ana/ eu/ Dor’. Se subînţelege aluzia la balada Meşterului Manole. Eroul acestei balade n-a murit, cãci a zburat spre stele, iar Tudor Gheorghe Calotescu se simte locuit de spiritul legendarului personaj. ’Şi tu te supui cãrãmidã/ în mâinile mele aspre/ de cãutare/ de nesfârşit/ te amestec cu nemãrginirea’, se adreseazã poetul Anei lui, care este una cu cãrãmida aceea de forma inimii din mâinile-i aspre. Şi dupã aceastã zidire-rugãciune poetul zboarã spre douã zãri: ’adâncul durerii din mine’ şi ’înaltul iubirii din
tine’.
În Într-o lume oglindã ni se sugereazã ideea cã în lumea asta pot fi citite tainele Împãrãţiei viitoare, iar poezia, în peregrinãrile ei, s-a oprit pentru o clipã sã-şi întâlneascã poetul în persoana prietenului nostru Tudor Gheorghe Calotescu.

Constantin Oancã

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: