Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Cronici răsturnate 8. Săptămâna 21 – 27 aprilie 2012

Vasile Ionac – Poveste fără tâlc

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/poveste-f-r-t-lc
Îmi plac autorii care scriu despre locurile în care trăiesc. Ei povestesc cu naturalețe despre oameni, întâmplări și obiceiuri, în graiul specific acelor locuri și nu fac caz de acest lucru. Nu folosesc cuvinte căutate în dicționar, care să facă impresie la cititorul neavenit, nici nu-l încurcă în detalii elucubrante, în ideea că, dacă nu-l pricepe, sigur trebuie să-l cocoațe pe un piedestal, ca pe un mare cărturar, adânc și dibaci gânditoriu.
Literatura abia mai încoace a devenit ”de specialitate”, altminteri, încă de la Epopeea lui Ghilgameș, s-a bazat pe fapte rupte din viață, povestite de oameni cu har și garnisite cu o doză de suprarealism, în spiritul celui mai de preț dar al omului, visarea. Asta a fost literatura care a însoțit istoria omenirii și nu de puține ori s-a constituit în izvoare istorice. Apar acum autori care încep prin a te ameți cu titluri pe care nu le au, ori nici ei nu le înțeleg. E o modă, văd, să se autointituleze unii ”profesor doctorand”. Mă întreb ce titulatură ar trebui să poarte cei care le sunt profesori conducători de doctorat. Sau poate că acum se ajunge profesor bătând din palme și nu mai este obigatoriu să posezi doctoratul pentru a accede la o așa mare onoare.
Alții, dacă nu locuiesc în București sau măcar într-un oraș capitală de județ, se feresc să spună că sunt din satul cutare și scriu la profil că sunt din marele oraș care le e mai aproape. Mândriți-vă, oameni buni, cu locurile în care trăiți și faceți să fie cunoscute prin scrierile voastre, în special dacă sunteți și fii sau fiice ale acelor locuri. Eu nu am știut niciodată cărui loc aparțin, pentru că m-am născut în Călmățuiu, Teleorman, dar am crescut în București, cu excepția vacanțelor petrecute la bunici, în Nicolae Bălcescu, un sat al comunei Călmățuiu. În copilărie îmi era mai ușor, că mă simțeam, în egală măsură și bucureștean și teleormănean. Când am crescut am realizat că nu aparțin cu adevărat niciunuia dintre aceste locuri. Acum trăiesc în Dublin și tendința este de a sări peste etapa București, sângele străbunilor zvâcnind din ce în ce mai puternic în venele mele.
Revenin la autorul de astăzi, se poate citi în pagina lui de profil că este născut pe 18 septembrie 2011. Dacă Eduard Dorneanu era născut pe la sfârșitul secolului XIX, iată că avem și un autor căruia încă nici nu i-au luat moțul. Sau poate este data la care omul a avut o revelație și poate spune că abia atunci a început să-și trăiască adevărata și conștienta viață.
Nu contează. Contează numai ce scrie și bag de seamă că știe ce face. Ne povestește despre un fost om mare, general de armată, care s-a ratat ca om, pierzându-și familia și agoniseala de o viață, căzut în patima băuturii. Nemaiavând niciun rost, găsește un ultim refugiu la bătrâna lui mamă, în Țărmurea natală.
Vasile Ionac pune cu dibăcie în scenă acest episod al întoarcerii, pornind de la nerăbdarea bătrânei, care își așteaptă fiul să vină acasă de sărbătorile Paștelui.
”a alăturat bățului pe care-l purta zilnic pe scurtele ei cărări din curtea mare și pustie, unul și mai vrednic, din lemn de corn.”
Trăită o viață în micul cătun, avea bătrâna semnele ei, exprimate firesc și cu sens: ”ăsta-i trenu-n jos, o să vină, dragul de el”, spune ea, văzând trenul care șerpuia, ca și curgerea unei ape.
În cele din urmă fiul vine fără ca mama lui să-l vadă și îl găsește dormind în pat, ca și cum nu ar fi fost plecat de acasă niciodată, deși somnul îi era zbuciumat, trădându-i viața neîmplinită.
”Sâia l-a învelit și s-a așezat pe colțul unui scaun ca să-i păzească în liniște nehodina”.
Revederea este o descătușare și o mângâiere a trăirilor dintre mamă și fiu, sentimente care se întrepătrund în mod firesc.
”Îmbrățișându-și mama, Nicolae a început să plângă tăcut, cu lacrimile pe dinăuntru, așa cum numai durerile mari se plâng”.
Spuneam mai sus că omul se poate naște a doua oară, atunci când își conștientizează cu adevărat viața sau când primește o a doua șansă. Acest lucru ni-l expune Vasile Ionac în finalul poveștii sale cu un tâlc adânc, dar limpede ca apa de izvor.
”Apoi a venit cu adevărat primăvara. Nicolae și-a cumpărat drujbă, cositoare, motocultor și încă o sumedenie de unelte care te ajută să cureți obrazul pământului strămoșesc de simptomele părăsirii. Viața nu are vârstă, poate renaște în orice clipă.”
Un text care te lasă privind pierdut în tine, scris cu dibăcie, cunoașterea adâncă a sufletului omenesc și mult talent.
Felicitări, domnule Vasile Ionac!
Autor Viorel Ploeșteanu

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: