Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

NISIP AURIFER – UN SEMNAL CULTURAL DE Ioan Florin Stanciu

Lansarea albumului “Scrisoare pe nisip”
de şi cu Laurenţiu Marinescu
Evenimente Constanţa | July 6, 2012.
Instrumente clasice şi elemente de folk s-au reunit, într-o armonie profund originală, pe cel mai recent album“Scrisoare pe nisip” semnat Laurenţiu Marinescu şi lansat, sub semnul divin al artei adevărate, vineri 6 iulie 2012, la Muzeul de Artă Constanţa, în faţa unui public sensibil, entuziast şi cu o incontestabilă competenţă estetică, completată de un şi mai preţios bun gust natural. Şi remarcabil este că se aflau acolo reprezentanţi din cele mai diverse medii culturale constănţene: profesori, medici, scriitori, ziarişti din presa scrisă şi vorbită, actori , instrumentişti de elită ai Teatrului Naţional de Operă si Balet „Oleg Danovski” Constanţa, directorii unor case de cultură sau posturi locale de radio şi de televiziune, la care trebuie să-i adaug, la loc de cinste, pe neobositul animator cultural Aurel Lăzăroiu, directorul cenaclului literar Mihail Sadoveanu al Cercului Militar Constanţa, compozitorul şi cântăreţul consacrat Laurenţiu Duţă, precum şi pe esenţialul realizator cultural Gigi Doinaru de la Radio Neptun, iniţiatorul Studioului de Spectacole Speciale „Sonar”.
Noul material discografic prezintă o îmbinare de clarinet, violoncel, pian, chitară bass, tobe şi chitară clasică. Un album cu un sound unic, aparte, redat în 11 piese de suflet, pe versuri scrise de Adrian Păunescu, Costin Antonescu, Nelu Stanciu şi Laurenţiu Marinescu.
De aceea, cel mai greu mi-ar fi acum să precizez în ce gen muzical al vremii noastre s-ar putea încadra această inimitabilă sinteză muzcală: folk-spirituals?, folk-alternativ?, progressive-folk?, din moment ce se face adeseori apel la mijloacele muzicii culte (pian, flaut, clarinet, violoncel) exigent şi ingenios prelucrate de către tânărul compozitor Sorin Marinescu, prin prisma dezinvoltă a unei largi palete stilistice. O muzică underground de o rară sensibilitate, realizată de nişte superbe exemplare ale sensibilităţii umane, din Rezervaţia Culturală a Scythiei Minor.
Importantă rămâne totuşi realitatea albumului în sine, unde, dintr-un instinct artistic sincer şi liber asumat, Larri şi companionii săi se reîntorc mereu la izvoarele cele mai curate ale folk-ului tradiţional: exprimarea liberă a intimităţii şi a sentimentelor adevărate, reinventarea, pe cont propriu a surselor originare ale lirismului: adică, sentimentul, inspiraţia, incantaţia, dar, mai ales, fiorul, intim asumat, de a trăi mereu sub aripa copleşitoare şi ocrotitoare a artei adevărate. Ca să nu mai vorbesc, iar şi iar, despre continua îngemănare fascinantă a muzicii cu poezia eternă şi cu sensibilitatea modernă, sau despre accesibilitatea obsedantă a melodiei şi despre dicţia impecabilă a interpretului.
De aceea, ezitarea cu privire la încadrarea muzicii de pe acest disc într-un anume gen sau subgen muzical va dispărea dacă ne reamintim adevărul incontestabil că, în realitate, nu există decât două feluri de muzică: muzica bună şi muzica rea. Iar, din acest punct de vedere, aproape toţi cei prezenţi au recunoscut că muzica lui Laurenţiu Marinescu s-a mlădiat mereu sub zodiile faste ale muzicii bune.
“Este un album la care s-a muncit foarte mult pentru că am vrut să sune perfect şi să redea cât mai fidel posibil o atmosferă caldă şi să creeze acel sentiment de mulţumire pe care îl ai atunci când asculţi o muzică cu adevărat de calitate, în care s-a pus mult suflet, pasiune”, a declarat, cu obişnuita lui seriozitate, Larri Marinescu, acompaniat de aprobarea noastră recunoscătoare şi limpede.
Şi chiar dacă nu-i esenţial, ar fi semnificativ să reamintim, că în aceeaşi seară, când miticul Orpheu, arhetipul artistului european, părea să fi reînviat sub cupola înstelată a Muzeului de Artă Constanţa, undeva, departe, în Parlamentul României, lighioanele mezozoice, care ne conduc din nefericire destinele, tocmai se sfâşiau, din nou, între ele pentru ultimul ciolan, rămas, probabil, pe undeva, pe sub praful şi pulberea neosocialismului sălbatic postceauşist.

Autor Ioan Florin Stanciu

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: