Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

RECUPERĂRI (I): ,,CAZUL” RODIAN DRĂGOI

http://www.agentiadecarte.ro/2012/06/recuperari-i%C2%A0cazul%E2%80%…
Prof. univ. Adrian Dinu RACHIERU a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un amplu text despre scriitorul Rodian Drăgoi, debutant în presa literară a anilor `60 şi întâmpinat cu elogii de breasla scriitorilor acelor timpuri. În 2007, apare antologia de autor: “Lumină de mireasă”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, colecţia ins-Urgent, colecţie iniţiată şi realizată de Marian Drăghici. Redăm integral textul lui Adrian Dinu RACHIERU despre traseul poetic al lui Rodian Drăgoi:

Un autor cvasi-uitat, din fericire nu şi un „caz pierdut”, oferindu-şi – dimpotrivă – „un nou debut” (cum observase altădată Constanţa Buzea) prin Lumină de mireasă (Editura MLR, 2007) este, neîndoielnic, tradiţionalistul Rodian Drăgoi. Antologia în discuţie ar fi trebuit, credem, să-l relanseze pe acest merituos „liric de câmpie”, un romantic întârziat, „năzărit în sol campestru”, scria Marian Drăghici, prefaţatorul opului. Din păcate, o tăcere compactă îl însoţeşte deşi atâţia poeţi artificiali, plimbând idei mărunte, fără acces la metafizică provoacă zgomot şi culeg lauri. E drept raţia lor de glorie se veştejeşte iute într-un context liric în care, spun vocile lucide, poezia n-are vector. Iar „malaxorul de reputaţii” lucrează, şi el, fără odihnă, reamintindu-ne că literatura (vorba unui critic) este şi rămâne o îndeletnicire nesigură…

Într-o vreme care a proclamat triumfalist moartea miturilor, făcând – se ştie – din febra demitizantă o isterie elitistă iată că se (mai) găsesc voci care, repudiind retorica grandilocventă, se încăpăţânează să creadă în poezie. Spirit liber, vagant, „străbătut de-o rană călătoare”, Rodian Drăgoi (n. 1951) cunoaşte o trăire inefabilă a dezrădăcinării, nota Al. Condeescu. Celebrator, germinator, cu „mistica rădăcinilor” şi, totuşi, „colindat” de spaime, autorul poate fi, cu superbie, idilic şi atemporal, cultivând un bucolism elegiac, alcătuind poeme anistorice, cu titluri inspirate şi ciudate. El publică, reamintim, la mari distanţe, apărând în Caietul debutanţilor de la Albatros abia în 1981 după debutul publicistic din 1967. Au urmat: un premiu al revistei Luceafărul (1982) şi apoi volumele Către iarnă (1984), Fotografia absenţei mele (2001) şi Poeme de trecere (2006). Promiţător la start, remarcat de Zaharia Stancu, impresionând prin limbajul ţărănesc viril, glorificând – şi el – câmpia eternă (precum un George Alboiu), el va scrie: „câmpia bate din aripi de grâu”. Dar această indeterminare nu e scutită de semnele dezastrului; „m-am înnoptat”, va constata acest pătimitor „tâlhar frumos”, cândva pornit pe urmele fetei „cu miros de fiară”. Încât, refuzând în anii juvenili a forţa debutul, Rodian Drăgoi revine acum, tot silenţios, păstrând nealterată bucuria poeziei pure. Sensibilitatea sa e lezată însă într-o lume obosită şi derutată, cu făcături şi demolări: „Noaptea îşi întinde/ braţele ei negre// luna îşi apleacă/ fruntea peste ape// un lan de tăcere/ creşte peste tot// câinele din curte/ muşcă-acum din somn” (v. Noapte).

Evident, acest nou debut, re-aşezându-l în lumea bună a poeţilor este un gest curajos, comenta, spuneam, d-na Buzea, vizând Poemele de trecere. Or, trecerea propriu-zisă se simte deîndată. Ins singuratic, frondeur, damnat (şi deducem: inadaptabil), cu elan mitizant în texte de frăgezime imagistică şi densitate metaforică, filial, lilial-mămos, cinstindu-şi tatăl (care vine „ca o lumină desculţă”), oferind cu zgârcenie cuvinte „pline cu pământ”, el este acum „în proximitatea imploziei” (nota, esenţial, Ştefan Ioanid): „Mă-ntorceam târziu acasă/ prin lumină de mireasă/ toată noaptea mă-ntorceam/ toată noaptea n-ajungeam” (v. Prin lumină de mireasă). Această schimbare de macaz e izbitoare în secţiunea duminică în Berceni. Aici, poetul acuză golul cotidian, absenţa, singurătatea, neaşezarea şi pare a-şi trăi postumitatea. Cu duminici ploioase, în care amurgul îi şuieră prin os, recapitulând o viaţă „niciodată înmiresmată”, în care „singurătatea mă roade/ ca un bocanc de soldat” (v. Mazilescu), El (poetul) aleargă „în urma cuvintelor”. Locuind într-un oftat, vânturând vorbe putrezite, va descoperi că „în dragoste e frig”. Ea, la rându-i, asaltată de „haite de lacrimi”, e tristă „ca dragostea dintre două ruine”. O paralelă, trasând o aşteptare stearpă, e convingătoare în acest sens: „Câinele rupe lanţul tăcerii/ otrăvind aerul/ cu urlete// eu stau cufundat într-o lume/ aşteptându-mi o zi/ când să-mi pot saluta/ speranţele”. Peisajul se anunţă apocaliptic: întunericul „ţipă”, luna „e-o rană”, casa stă rezemată „de o lacrimă”, singurătatea „se-ntinde ca o pată de sânge”. Bineînţeles, „cântecul în păsări îngheaţă” şi roiesc „îngeri de ceaţă”. Încât bietele cuvinte sunt „şuviţe de sânge”. Iar speranţele par a se fi risipit: „şi corabia mea ca un nor rătăceşte/ pe o apă crăpată de sete” (v. Luna stă într-un picior şi respiră un cerc).

I s-ar putea reproşa „abuzul caligrafiei” (observaţia s-a făcut) şi, eventual, monotonia obositoare (dacă e să cercetăm catalogul tematic şi, desigur, peisajul existenţial). Acel limbaj saturat de candoare si exultanţă pare a se fi volatilizat. Iar în laxa paradigmă optzecistă (impunând, paradoxal, omogenizarea textuală), Rodian Drăgoi nu se simte confortabil. Desigur, energia telurică de altădată, retorica tradiţionalistă cu tonalităţi aspre suportă acum, sub somaţia destinului, a roiului de angoase, infiltraţii anxioase. Şi dacă masiva generaţie a postmodernismului, încercând – vorba lui Ion Bogdan Lefter – „marea reformă”, şi-a cam epuizat oferta, cei care vin, în serii livrate decenal (de ce oare?) tranzitează către altceva. Un altceva nedesluşit încă. Fiindcă nu ne putem închipui că ordinarismul antenticist ar putea fi marea ţintă. În fine, vrem a spune că Rodian Drăgoi, însingurat şi ca formulă lirică, nu poate fi atras de această directeţe si cruditate a limbajului, eşuând în pornolirism. Alinierea îi e străină şi, în consecinţă, poezia sa ceremonioasă, voit demodată, pe alocuri cu pusee emfatice, merită, categoric, a fi redescoperită. Mai ales că poetul însuşi ne avertizează discret, pe un ghicit calc eminescian: „Viaţa mă uită încet/ moartea încet mă învaţă” (v. Lumina se face mai mică). Respiraţia acestor texte, impresionând şi printr-un abil montaj, ne îmbie la o recapitulare existenţială, la capăt de drum: „în grija ierburilor îmi voi lăsa trupul/ şi mă voi întoarce acasă” (v. Luna stă într-un picior şi respiră un cerc). Regretabil, nu doar difuzarea precară de care „beneficiază” unii autori ar explica dezinteresul comentatorilor. Discreţia celor în cauză (şi Rodian Drăgoi intră în această listă a inadaptaţilor) prelungeşte un tratament nedrept. Vor fi ei, cândva, redescoperiţi? Sub „piramida” cărţilor necitite, întreţinând confuzia axiologică, constatăm că prea multe sarcini sunt transferate, cu misie justiţiară, posterităţii. O posteritate care, categoric, ne va uita…

În faţa minimalismului în floare, gălăgios-ofensiv şi productiv, Rodian Drăgoi – ca actant poetic – se furişează, sfios, în culise; de acolo însă, la anumite intervale, ne trimite semnale lirice luminate de har.
Adrian Dinu RACHIERU

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: