Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

DUBLIN on my mind, Ioan Florin Stanciu

DUBLIN ON MY MIND

O EVOCARE DE Ioan Florin Stanciu

– Have you seen Dublin?
– No, but I had been once in some stargazing, hallucinante Land named Dubliners!

Cred că adevărata mea aventură culturală a-nceput pe la cinsprezece ani, când o tânără bibliotecară din Corbu, fostul Gargalîc abisal, dobrogean, m-a lăsat să explorez, raft, cu raft şi centimetru,cu centimetru,cărţile eterogene, cele mai multe nişte broşuri sângerii de propagandă prolecultist-bolşevică, aliniate oblic-vertical, ca nişte epubrete cu otrăvuri pentru şobolani, dintr-un fel de sinistru laborator al groazei. De aceea, a descoperi o carte frumoasă, sensibilă şi interesantă prin lazaretul acela de maculatură contaminată, ar fi fost,]n marea mea de pliciseală, un colac de salvare.
Astfel încât, coborând pe pipăite, treaptă cu treptă, am ajuns mai târziu în genunchi şi, în cele din urmă, chiar întins pe preşul murdar de sub ultimul raft, ca să studiez şi moştenirea burgheză, exilată pe şerpăria podelelor roşii care se mai zăreau ostentativ prin colţuri.
– Băi,cufurici, mi-a spus la un moment dat tânăra bibliotecară, ascunzându-şi un zâmbet în palmă, tu ce faci p-acolo? Cauţi cărţi sau te uiţi pe sub fustele mele ?
Aşa că, roşu din cap până-n tălpi, sărisem drept în picioare, strângând în palma dreaptă o cărticică smulsă la-ntâmplare din raft. Un exemplar cam fanat cu Oameni din Dublin, de necunoscutul şi decadentul, pe-atunci, James Joyce. Era o cărticică portocalie, în format de buzunar, din colecţia Meridiane a editurii Univers.
– Deci, în cele din urmă, a dat Dumnezeu şi te-ai hotărât ?, a chicotit bibliotecara desfătată de reacţia mea stingherită,în vreme ce eu studiam exagerat de atent cărticica pe care destinul mi-o deschisese-ntre palme. Şi cum, pentru mine, atunci, Dublinul părea desprins dintr-o extremă geografie fantastică(Hic sunt leones !) , am bănuit că, în interior, trebuie să fie ceva misterios şi aventuros în genul lui Jules Verne din Les Voyages Extraordinaires sau, poate, mult mai plauzibil, ceva tip The Secret of Easter Island a lui Thor Heyerdahl.
Dar, cu toate că, atunci, am plecat spre casă profund dezolat,important este că nici a doua zi, nici mai târziu n-am regretat această fortuită alegere . Iar asta s-a întâmplat, cred, pentru că, în vremea aceea citeam mai mult romane şi poveşti ( Tocmai terminasem Contele de Monte Cristo, basmele arabe prelucrate de Eusebiu Cmilar şi Povestea Vorbei de Anton Pann ).
De aceea, presupun eu acum, trebuie să fi citit Dubliners, fie ca pe un roman mai ciudat, fie ca pe o culegere de poveşti,la limita dintre straniu şi miraculos, fără să bănuiesc măcar că, după o lungă şi migăloasă elaborare, cărticica asta plină de umbre şovăielnice (gazing up into the darkness) şi de fantasme evanescente (We walked through the flaring streets in the grey warm evening of August and the houses had grown sombre) va deveni revoluţionarul roman Ulysses despre care Joyce afirma că, dacă oraşul ar fi vreodată distrus,el ar putea fi reconstruit în întregime conform descrierilor sale din roman.
Pe vremea aceea, cu casa noastră din chirpici dubli,frumos văruiţi se încheia, la răsărit,pintenul din loess împietrit al Scythiei Minor, unde începea tremurând printre apele morţilor degetul cu unghie de scoică al Capului Midia şi spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, iar Caraharmanul scufundat printre carapacele lenticulare ale podişului sarmatic, părea exilat de mult în afara realităţii, pentru că, iată, nu apărea pe nicio hartă cunoscută de mine.
Dar, miraculos, mai ţin totuşi minte cum, după o noapte fierbinte în care,ghemuit sub o lumânare, tocmai terminasem de citit Dubliners,m-am căţărat pisiceşte în salcâmul cel mai înalt de pe hotarul abrupt al podişului, într-o dimineaţă, de gală, când orizontul fugea tot mai departe, fără să atingă pământul şi când lama de sabie-a mării se apleca himeric către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor, unde, exilat tot la un capăt de lume, trebuie să se fi trezit şi Dublinul lui Joyce, cu străzile lui mistuite de umbre şi cu oamenii săi clipind melancolic între obloane subţiri, grele draperii şi perdele decolorate,dar mereu la graniţa fragilă dintre veghe şi vis (But I could not remember the end of the dream,şopteşte uneori naratorul ) sau la hotarul şi mai nesigur dintre viaţă şi moarte: His soul swooned slowly as he heard the snow falling faintly through the universe and faintly falling, like the descent of their last end, upon all the living and the dead.
Dar tot de miracol ţine şi faptul că, deşi n-am mai revăzut niciodată cărticica aceea a hazardului, atmosfera ei a rămas bine conservată pe undeva prin labirinturile pline de coridoare secrete, uşi zidite şi trape ale memoriei, pentru că, mai târziu, când am citit,pe Republica Artelor, şi tot din întâmplare subtilele impresii literare dublineze ale domnului Viorel Ploeşteanu, atmosfera iluzorie a Dublinului lui Joyce şi fumul iritant de lumânare ieftină al primelor lecturi s-a redeşteptat brusc în mine, ca şi cum ar fi stat mereu de veghe, sub ferestrele străvezii ale pleoapelor.

Autor Ioan Florin Stanciu

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: