Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

ÎN OGLINDA FABULEI ŞI A PAMFLETULUI

Din multele documente ale vremurilor trecute, pe care adeseori, paradoxal, le neglijăm în vremurile prezente, înţelegem că ţinuturile româneşti au fost vizitate de mulţi străini şi nu doar din interese economice, politice sau diplomatice. Ce voiau aceşti străini? De unde atâta interes pentru o ţară relativ mica? Lăsând la o parte faptul că acest popor a fost binecuvântat de Dumnezeu să-şi ducă traiul într-un spaţiu în care se îmbină armonios aproape toate formele de relief, ceea ce particularizează acest neam între alte neamuri, e acel ceva special, de necontestat: ospitalitatea şi gustul pentru frumos. Şi dacă aurul „îl vedeai strălucind până şi în noroaiele drumurilor”, la fel de strălucitoare şi răspândite pretutindeni se descopereau talentele, simţirea deosebită a unui suflet intens trăitor şi de aceea, bardul de la Mirceşti, a spus cu mândrie: „Românul e născut poet”.
De-a lungul timpurilor, românii şi-au topit durerile, oprimările impuse de călcătorii de ţară dar şi de trădătorii de neam apelând la cântul popular, la doină, fie ea de haiducie, de jale sau de dragoste, la balade pe care culegătorii de folclor le-au adunat cu migală. Aceste nestemate reale şi de nepreţuit s-au constituit în izvoare de inspiraţie pentru poeţii şi scriitorii literaturii culte.
Când durerile şi nedreptăţile au revărsat peste albia sufletelor, în epocile de oprimare a adevărului, inclusiv în aceea neagră, perioadă numită comunism, nu de mult depăşită, dar neuitată (în care pamfletul aproape dispăruse ori fusese marginalizat, supravieţuind în condiţiile unui control bine orchestrat), romanul a găsit o cale prin care revolta ia forme puternice, camuflate în creaţii care folosesc alegoria, satira, ridiculizarea, antiteza, valorificarea resurselor de limbă, puterea de sugestie a cuvintelor ori cochetarea cu sensurile şi semnificaţiile acestora. Limbajul, ironia, devin mijloace ale pamfletului, asigurând forma atractivă a scrierilor prin umor. Speciile literare ale acestor perioade se bazează pe alegorie (fabulă) şi pe satiră (pamflet). Dar ca să aşterni pe hârtie, sub formă mascată, aceste reacţii, trebuie să fii un bun observator al fenomenelor sociale, al tipologiilor umane şi, evident, al tarelor societăţii.
Un astfel de „colindător” prin lume, dornic să contribuie la înălţarea spirituală, am cunoscut în persoana domnului Nicolaie DINCĂ (Tony).
Prin profesia sa este implicat direct şi se manifestă hotărât ca luptător pentru dreptate şi corectitudine morală, dar nu este mulţumit de libertatea de manifestare pe care o are. Profesia în sine este de natură a o limita, a o introduce într-un ansamblu de norme care impun tăcere şi nu permit iniţiativa. Poliţistul este obligat să execute ordine şi dispoziţii, dar, în acelaşi timp, prin prevederi statutare „bătute-n cuie” ori prin regulamente specifice, este obligat să nu le discute, să nu le analizeze şi să nu ia atitudine atunci când observă că legiuitorul încalcă el însuşi cadrul legal ori l-a creat astfel încât să limiteze libertatea cetăţeanului cinstit, oferind, pe de altă parte, prea multe mijloace de apărare celui care încalcă legea. În aceste condiţii a hotărât să încerce varianta asigurării corectitudinii morale prin scrisul său discret, dar plin de mesaje ce pot fi înţelese de oricare cititor, fie el partizan al dreptăţii şi al înălţării spirituale, fie aşezat pe scara ierarhică a „politichiei” româneşti de oameni a căror principală caracteristică este non-valoarea şi dorinţa de îmbogăţire „peste noapte”, prin mijloace ilicite.
Înzestrat cu putere de observaţie, poetul nu rămâne izolat de societate şi de problematica acesteia. El însuşi este o componentă a societăţii în care s-a născut, este un produs al acesteia, dar nu consimte să fie nepăsător şi, mai cu seamă, manipulat din culise.
Verificarea puterii de observaţie, a spiritului de dreptate şi a dragostei de oameni, i-au fost domnului Nicolaie Dincă preocupări permanente într-o lungă perioadă de timp. Le-a completat cu exerciţii de folosire a valenţelor limbii noastre, a ironiei inteligente şi a simţului satiric. Tăcut şi stăruitor, a exersat până când s-a convins că poate îndrăzni să ofere publicului o parte din preocupările sale literare. A debutat cu volumul de versuri Atingerea muzei. A căpătat mai mult curaj în urma acestui eveniment, bine primit şi apreciat de cei apropiaţi, de cei prezenţi la evenimentul lansării de carte şi de cititorii ocazionali.
A hotărât să ofere mai mult decât a oferit în poezia de dragoste, chiar dacă şi în acest volum a strecurat subtil „acidă observaţie asupra stării din cotidianul actual”. Era firesc, cu atât mai mult cu cât timpul, necruţător în curgerea-i imperturbabilă şi apăsător prin încărcătura de evenimente, i-a pus la dispoziţie o varietate de subiecte discutate, adeseori, cu teamă, în şoaptă, pe la colţuri ori sub adăpostul întunericului şi al spaţiilor închise. Ca un bun gospodar, a pornit hotărât şi chibzuit la lucru, structurându-şi loturile ce urmau să-i împodobească grădina cu parcele pentru adevărate culturi de hrană folositoare şi cu „buruieni” de leac.
De altfel, în volumul de faţă, intitulat pe înţelesul tuturor, Fabule şi pamfletării, poetul precizează intenţiile educative ale creaţiilor sale, prin mijloace artistice, în poezia „Despre fabule”: „Concretizând abstractul în pamflete,/ Ducem visarea pe tărâmuri vaste,/ Cu munţi satirici, râuri de şuete,/ Ascunse, altfel, judecăţii noastre”. În acelaşi timp, oferă cititorului cheia necesară pentru a pătrunde esenţa versurilor şi a descoperi morala, acolo unde nu este exprimată la sfârşitul ori la începutul poeziei în cauză: „Ascundem omul după animal/ Şi-l condamnăm să molfăie braşoave”. Fabulele si pamfletele sale abordează tematici diverse, de la acele teme pe care le-au dezvoltat marii creatori de fabule din literatura română, la teme specifice unei societăţi cu alte coordonate, cu alte metehne pe care autorul le stigmatizează cu îndemânare prin intermediul fabulei sau al pamfletului.
Autorul se exprimă cu lejeritate, ridiculizând ori biciuind moravuri, caractere sau aspecte negative, individuale ori sociale, descoperind în acest fel contradicţia evidentă dintre corupţia societăţii şi idealurile sale de viaţă. Nu ezită în a aborda tarele societăţii în direct, la modul general (colectiv), fără a neglija posibilităţile stilistice specifice poeziei, aşa cum ilustrează cea intitulată „Politician”: „Îl vezi vorbind cu aer fals mulţimii,/ Dar îi citeşti sudalma printre dinţi;/ De i-ai vedea tenebrele inimii,/ Te-ai speria de ţi-ai ieşi din minţi”. În aceeaşi manieră se exprimă şi în alte poezii, spre exemplificare reţinând „Angajare la stat”: „Umil şi-adus de spate, la ministru-n cabinet,/ Timid se strecurase un tinerel brunet./ Scrisoarea şi cu plicul, umplut de bani murdari,/ Le-mpinse-apoi, imberbul, la şef sub ochelari”.
Pe de altă parte, autorul nu ezită să treacă la critica directă, personală, atunci când faptele sunt de notorietate: „Un anume, Pirtulescu, cu priviri ocolitoare,/ A fost ales preşedinte într-o ţară oarecare./ Deşi statura-i morală era, mai degrabă, scundă,/ Prin Paris l-au votat unii, câte unul pe secundă”. Chiar dacă aduce animalele în prim plan, împrejurările în care intervine cu a sa critică vehementă prin intermediul fabulei, sunt suficient de bine precizate pentru a se înţelege despre cine este vorba: „Pe Leu îl lătrau câinii/ În timp ce-şi urma drumul/ Alene… ca jupânii./ El n-auzea niciunul” („Leul şi câinii”).
Pentru că doreşte să comunice cât mai clar mesajul poeziilor, Nicolaie Dincă accentuează caracterul de satiră şi de condamnare a stărilor de lucru prezentate în pamflete şi satire, în snoave şi alte „pamfletării”, folosind un întreg arsenal de mijloace artistice. Bunăoară, motivarea racilelor societăţii în care trăieşte – alături de noi, cititorii, de altfel – o face pe seama animalelor, ca fiind împrumutate de la om, prin convieţuire („Quot tranzit”) şi tot animalele sunt „vinovate” de fenomenul promovării, în funcţii mari şi bine retribuite, fără aprecierea calităţilor şi competenţelor profesionale, fără analiza responsabilă a motivaţiei şi a capacităţii reale de muncă („Boul şi pisica”). În alte poezii adaugă titlului note şi scurte comentarii lămuritoare, uneori reluate pentru accentuarea concluziei, în final („Falsa percepţie”), sau adaugă titlului paranteza („Poezie?”), lăsând finalului să explice nota de sub titlu, precizând că ar fi considerată de critică „cea mai bună”.
În unele poezii foloseşte titlul-întrebare („Politician?”, „Lauda?”, „Doina falsă – de of? de jale?”), pentru ca în altele să recurgă la poante glumeţe („Protecţia muncii”) aducând personajul în joc cu sensul anumitor cuvinte sau expresii folosite în popor, în situaţii similare ori apropiate, cum este groparul, de exemplu, raportat la zicala „Cine sapă groapa altuia…”).
Stilul poetului se caracterizează prin fineţe. Este un atribut asigurat prin exprimarea subtilă a unor idei, amintind de stilul şi umorul lui Marin Sorescu („Falsa percepţie”, „Irefutabil”) care vizează pretenţiile de cultură ale celor care încheie procesul dobândirii învăţăturii odată cu perioada şcolarizării, după care „… se cam învaţă cu… înălţimea/ Şi privesc decât pe sus”, umplu limba de neologisme pe care nu le înţeleg ori cu barbarisme de nepătruns şi scriu poezii în limbaj pentru aleşi, iniţiaţi, în care „nici ei nu ştiu ce scriu”. Şi, pentru că sunt o mulţime de aşa- zişi poeţi, care scriu versuri numai din dorinţa de a se vedea că au activitate, neavând nimic de spus în creaţiile lor, autorul îşi manifestă dispreţul şi arată cu degetul mulţimea de „clasici”, pe care-i denunţă ca fiind răsuflaţi, depăşiţi.
Alte poezii cuprind o critică mai atenuată, manifestată ironic: ”Ni s-au terminat poeţii/ Şi-om citi muzica vieţii/ Doar pe cruci de la Săpânţa”, în timp ce altele trădează caracterul de pamflet prin sugerarea îndemnului la revoltă: „Foaie verde, rabd… dar, cât?…” („Doina falsă”) sau atrag atenţia asupra lăcomiei de putere pentru a cărei înlăturare trebuie luptat: (câinii)… „nu fug de bunăvoie/ Nici când de la măcelărie”. Ca şi în alte situaţii (aluzii la Săpânţa, model „Satira Duhului meu” a lui Grigore Alexandrescu – poezie foarte cunoscută devenită „expresia unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă” – ), autorul îşi manifestă plăcerea de a apela direct ori de a modifica forma unor citate celebre, aşa cum se observă şi în parafrazarea din „Leul şi câinii”:”Prefă-te că-i asculţi, dar rămâi vigilent…/ Sunt ei proşti, dar mulţi!”.
În fine, sunt demne de reţinut şi alte procedee de subliniere a caracterului satiric, demascator, critic, pe care autorul le foloseşte cu iscusinţă şi mult curaj. Astfel, apelează la atribuirea de nume asemănătoare cu ale unor personaje prezente în viaţa publică: Galina Undrea, Ene Boloboc, ori, în alte situaţii, face adaosuri la titlu: „Asemănarea cu realitatea e întâmplătoare, oare; oare; oare!”, menite a atrage atenţia cititorului pentru a pătrunde în esenţa versurilor lecturate şi a trage singur concluzii. Interesantă şi plăcută, în acelaşi timp, este şi ideea de a încerca folosirea diferitelor forme de versificaţie (datorată, probabil, plăcerii exerciţiului). De exemplu, versificaţia coşbuciană („La oglindă”) în „Cine sare…” (fără a necesita morala): „grea povară pe cătun/ Că insul era nebun/ Nu era ca ăilalţi hoţi/ Jefuia vecinii toţi/ Şi au prins să se gândească/ Cum în plasă să le pice,/ Ce metodă să aplice”.
Limbajul şi ironia devin deja mijloace ale pamfletarului Nicolaie Dincă. Domnia sa asigură, în acelaşi timp, forma atractivă prin umor, urmând ideea „Ridendo castigat mores” (Prin râs se corectează moravurile) pentru a servi mesajului literar. În niciun moment nu-şi pune întrebarea „Cui bono?” (Cui îi foloseşte? – L. Cassius, după Cicero, Philippica – Filipicele), pentru că are convingerea şi speranţa că mesajul se subînţelege, pentru că avem experienţa unei perioade trecute, când românul îşi ,,molfăia” revolta sub forma acelor glume, bancuri, pamflete, care circulau din gură în gură, şi aveau drept scop menţinerea conştiinţei civice ce doar aparent era îngenuncheată.
Citim, ridicăm sprânceana a mirare, lăsăm să ne scape un zâmbet, o grimasă şi, trebuie să recunoaştem deschis, parcă ne mai răcorim puţin.
Volumul de faţă este expresia observaţiei atente pe care autorul a acordat-o societăţii în care trăieşte. Este, în egală măsură, expresia atitudinii proprii, a revoltei, care, orice s-ar zice, coincide cu cea a majorităţii populaţiei României. Pe de altă parte, este dovada perseverenţei şi a calităţilor cu care, întrunindu-le, Nicolaie Dincă, bate la poarta consacrării în poezie şi, în special, în ceea ce el numeşte „Fabule şi pamfletării”.
Recomand cititorilor, cu multă căldură, acest volum pentru lectură, chiar dacă, pe alocuri, şi-au făcut loc unele stângăcii de sorginte lingvistică ori sub aspectul realizării artistice. Orice s-ar spune, nimeni nu este perfect, iar începuturile sunt marcate, întotdeauna, de minusuri ce pot avea, în viitor, un rol benefic. Tocmai de aceea îmi exprim încrederea că în următorul volum de versuri vom întâlni un Tony Dincă sigur pe sine, cu o lirică robustă, de natură a-i asigura un loc de cinste în rândul celor ce mânuiesc cu pricepere şi talent condeiul. Doamne ajută!
.
Marian MALCIU
membru al Ligii Scriitorilor Români

P.S.
Volumul Fabule şi pamfletării va fi lansat în ziua de 19 iulie 2012, în foaierul Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, orele 18,00. Acces permis tuturor iubitorilor de literatură.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: