Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Gabriel Diradurian, „Povestiri cu armeni-români şi americani”

 

Recenzie de Corneliu Ostahie

Pe Gabriel Daridurian l-am cunoscut în urmă cu doar câteva săptămâni în redacţia revistei „Viaţa românească”, unde fiecare dintre noi venise cu altă treabă, în vizită la poetul Liviu Ioan Stoiciu.

Cu acel prilej mi-a oferit volumul său de proză scurtă intitulat „Povestiri cu armeni-români  şi americani”(Editura „Ararat”, 2012), o culegere de texte dintre care unele, după cum am înţeles, publicate anterior dar revăzute acum, şi altele, majoritatea, în premieră. Deschizând cartea, am avut surpriza să iau la cunoştinţă, dintr-o notă bibliografică, de faptul că Gabriel Diradurian a scris şi a publicat peste 15 volume, majoritatea la editura bucureşteană mai sus amintită. M-am întrebat imediat dacă nu ar fi trebuit să ştiu câte ceva despre acest autor, prolific după cum se vede şi, probabil, şi interesant. Răspunsul la întrebare şi, în acelaşi timp, explicaţia din spatele său le-am găsit parcurgând prefaţa semnată de criticul literar Paul Cernat, din care am aflat că autorul cărţii a trăit o lungă perioadă de timp în Statele Unite ale Americii, după care, întors în România, a început să-şi publice opera, fără a beneficia însă de toate resorturile necesare impunerii acesteia în lumea literară autohtonă şi în conştiinţa cititorului. Lucru, de altfel, extrem de greu de realizat astăzi într-un context cultural şi axiologic destul de ambiguu şi vag predictibil.

Dar toate acestea au mai puţină legătură cu subiectul recenziei de faţă, subiect care constă, evident, în substanţa narativă şi în maniera stilistică de tratare a ei, aşa cum apar ele în „Povestiri cu armeni-români şi americani”. Revenind, aşadar, la cartea astfel intitulată, trebuie să afirm că ea reprezintă o sinteză ad-hoc a unui univers factologic, spiritual şi caracteriologic cu o identitate inconfundabilă – lumea armenilor, pe care aceştia o definesc cu maximă acurateţe oriunde s-a afla şi oricât de puternice ar fi influenţele externe exercitate asupra ei. Vom întâlni în paginile cărţii personaje dintre cele mai diverse, unele trăind pe inelele marginale ale societăţii (cartofori, adulterini, scriitori neînţeleşi, rataţi de tot felul), altele cunoscând din plin bucuriile vieţii, responsabilitatea faţă de aceasta, dar şi cruntele lovituri ale sorţii care relativizează brusc şi pentru întodeauna sensul şi semnificaţia goanei după fericire, „Cei patruzeci şi opt de ani ai Mariei Cabadian” fiind, din acest punct de vedere, o extrem de reuşită parabolă despre imprevizibilitatea destinului omenesc realizată cu mijloace mai degrabă concrete şi austere în ceea ce priveşte simbolistica temei decât indirecte, după cum era poate de aşteptat.

Inspirându-se, cu nesaţ – aş spune –, din orice fapt care promite o transfigurare artistică viabilă, Gabriel Diradurian scotoceşte cu acribie prin propria viaţă şi prin propriile amintiri, dar nu ezită să pună în pagină, după scenarii personale, anecdote, istorisiri cu tâlc auzite în cine ştie ce împrejurări sau povestite de ascultători vorbăreţi la puzderia de posturi de radio care inundă clipă de clipă eterul. „Minicuna şi Adevărul”, „Scroafa şi Lopata”, „Stratagema”, „Inundaţia”, „Şoferul de Taxi” şi multe alte texte de acest fel ilustrează apetenţa pe care prozatorul o are pentru situaţiile şi faptele cu potenţial anectodic şi spectaculos, pe de o parte, dar şi cu valenţe pilduitoare, pe de altă parte.

Povestitor înnăscut, bun portretist şi analist nuanţat al psihologie umane, Gabriel Diradurian se foloseşte de toate aceste calităţi nu doar pentru a se exprima pe sine într-un demers absolut justificat de autoimpunere în atenţia celor ce-i urmăresc discursul literar, ci, înainte poate de aceasta, pentru a trezi interesul, iar acolo unde el deja există pentru a-l menţine şi stimula, pentru identitatea etnică armenească, pentru istoria şi valorile acestui popor extrem de interesant şi greu încercat de-a lungul timpului. Referinţele la trecutul, cultura, spiritualitatea creştină ale armenilor abundă în unele proze, conunicarea lor făcându-se uneori într-o manieră expozitivă, cvasididactică („Ovanes”, „Kevorc”). Cu toate acestea, fluenţa relatării nu are de suferit, autorul fiind suficient de experimentat pentru a cunoaşte şi evita capcanele stilistice ale retoricii insuficient supravegheate.

„Povestiri cu armeni-români  şi americani” este cartea unui prozator matur, pe deplin definit din punct de vedere stilistic şi al universului tematic, asupra operei căruia literatura românească ar trebui să se oprească mai des şi cu o mai mare atenţie.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: