Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Copilăria, începutul mitologiei personale

Copilăria, începutul mitologiei personale

 

     În nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântul noroc nu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântul noroc. Negarea lui, în cuvântul nenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire…, iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză[1], continuare şi reluare a celui din 2011, Strigăte spuse în şoaptă.

            Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, un axis mundi care susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut.

            Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti – omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului.

            Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei.

            La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiind o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii.

            În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aşteptările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei.

            Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat primul cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunoscută, magie care creează din nou lumea – o lume de cuvinte, un joc secund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin  această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi.

            Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a universului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca în Plecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şi-ntinde trupul…, şi Dumnezeu moare cu el.

            Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţolor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca un memento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea naturii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii.

            Ştefan Mitroi scrie propriul basm despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea, Jocuri de nenoroc nu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

 ANA DOBRE

26 ianuarie 2013


[1] Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2012.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: