Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

 

Într-o copilărie rătăcită pe la mijlocul secolului trecut, mă aflam, undeva la sat, campat la bunici şi, într-o bună zi, priveam minunea unui apus de soare din care nu înţelegeam nimic. Eram totuşi fascinat şi cel mai probabil semănam perfect cu prostul satului, unu’ Guiu care, la fel ca mine acum, se uimea de toate cele fără să priceapă mare lucru. Sau poate aşa credeam noi, ceilalţi. Era însă un septembrie, unul dintre acelea în care nu moare nimeni, pentru că şi Preabunul ne mai lasă uneori o clipă de fericire nemeritată, aşa că îngerul care stă întotdeauna lângă un copil mi-a mai dat un semn.

Mâna bunicului mi s-a aşezat pe umăr şi vocea lui de moldovean înţelept a rostit:

– Vino cu mine, să vezi o minune!

Am tresărit! Minunile, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti, mă încântau, prin urmare, am pornit alături de el să o văd cu ochii mei. Sub teiul de lângă poartă m-a ridicat pe umăr, am pătruns cu capul între frunzele cam aţoase de un verde închis, cu miros amărui şi m-am uitat de jur împrejur. Nu era nimic.

– Uită-te sub creangă, vezi un punct auriu?

– Da! Îl vedeam. Era o mică floare de tei. Absurd de frumoasă şi de nepotrivită cu vremea în care înflorise.

– Culege-o cu atenţie! Căci a doua înflorire a teiului este o taină şi un fel de semn. Poate că ăsta-i norocul tău!

Aşa am făcut. Bunicul mi se părea şi atunci, când avea vreo cincizeci de ani, ca şi acum când nu mai are vârstă, un personaj desprins din basmele pe care le citeam cu nesaţ. Am cules floarea, am purtat-o peste noapte la sân, aşa credeam eu că trebuia să se împlineasă descântul, apoi am presat-o între filele unei cărţi. O mai miroseam din când în când, avea un miros delicat şi greu de definit, apoi au trecut vremurile şi prin risipa de zile a unei vieţi cam zbuciumate, cartea s-a pierdut, dar am rămas cu convingerea că acela a fost norocul meu şi că o vrajă misterioasă m-a legat întotdeauna de acea amintire. Tind să cred că şi acum este cineva care, din când în când deschide cartea aceea (Cei trei muschetari!) şi inspiră aroma indefinibilă a florii de tei miraculoase, cea care venise pe lume la o vreme care nu era a ei.

Mi-am reamintit de acea întâmplare, într-un mod cam straniu cred, citind poeziile doamnei Julieta Carmen Pendefunda, cele aflate în volumul Frunzele Roşii. Totuşi, cum sunt convins însă că întâmplarea este doar numele pe care noi nevrednicii îl dăm suitei de eveniente care se produc într-o logică perfect însă superioară nouă, consider că revenirea acestei amintiri în contextul dat este un fel de semn. Prefer să cred că  tot norocos. Asta şi pentru că poeziile doamnei Pendefunda sunt de o factură aparte, una fascinantă prin ideatică, dar şi prin muzica lor interioară, iar lectura lor îţi dă o stare aparte, care te provoacă la interogaţii interioare, tocmai potrivite pentru a mai descoperi ceva din tine, ceva care, deşi amarnic pitit în adâncuri, iese acum spre suparfaţă pentru a te face mai bun. Poate şi mai înţelept, însă asta este mult mai greu. Ca să fiu sincer nu mă miră deloc o asemenea abordare poetică a unor trăiri existenţiale precum iubirea, durerea, despărţirea sau moartea. În fond temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei, aceleaşi dintotdeauna, dar şi inepuizabile prin subiectivizare. Asta deoarece Julieta Pendefunda nu este doar una din acele fiinţe speciale care pot da culoare şi lumină celui mai anost spaţiu ci şi un om pentru care conceptul de cunoaştere a dus-o, geografic vorbind,  peste continente şi oceane, iar în profunzime, prin studiu şi implicare socială, până la relevaţia gnostică. Devenind astfel, în cel mai firesc mod, posesoarea unui anumit farmec intelectual, dar şi suficient de generoasă pentru a împărtăşi din preaplinul acestei cupe celor din jurul ei. Iar construcţiile ei poetice sunt revelatorii (lucrul este valabil cu toţi creatorii adevăraţi), pentru fiinţa care le-a creat prin acel act demiurgic al sacrificiului de sine, metaforic vorbind, întru ridicarea spirituală a cititorului.

Vom întâlni în volum diferite forme de poezie de la ceea ce putem numi poem, la condensate forme asemănătoare haiku-ului, dar mult diferite de acesta, prin urmare foarte accesibile spiritualităţii autohtone. Mare lucru, fiindcă de-a lungul timpului multă impostură s-a strecurat prin exprimările poetice exotice, împrumutate cam prea grăbit, fără prea multă înţelegere a fenomenului.

Dar cel mai mult mi-au plăcut pentadele frumos definite ca: „Acolo unde petalele cad, cifra cinci devine o variabilă necesară”.

Termenul, preluat şi adaptat (Pentadă; greacă: Cinci, conştientizarea, este un termen pentru un grup de cinci sau ceva care are cinci componente) devine matricea unor poezii de o tulburătoare frumuseţe, dar şi motivul unor teme de reflexie, un exerciţiu spiritual absolut necesar, deşi foarte neglijat într-o lume a consumismului devorator.

Exemplific fără nici un comentariu deoarece nu se cade să adaugi cuvinte acolo unde ele devin inutile: Aproape jumătate de secol/ focul s-a aprins/ fără mine./ Acum e jar, pentru încă o lume/ fără tine. (Trecere).

Şi, de altfel, aici mă voi opri cu trimiterile către comorile cărţii pentru a nu răpi nici o clipă de bucurie cititorului care le va descoperi. Voi vorbi însă despre inteligenţa cu care acest volum a fost conceput fiindcă poeziile sunt traduse în cinci limbi (portugheză – Iulia Baran, italiană – Geo Vasile, franceză – Liviu Pendefunda, engleză – Liliana Scărlătescu şi castiliană – Mario Castro Navarrete), gest menit să scoată poezia limbii române în spaţiul mult mai larg al vorbitorilor de alte limbi. În consecinţă, de la potenţial treizeci de milioane de citiori, la peste un miliard. Iar întreprinderea în sine nu este făcută doar de traducători de profesie, ci mult mai înţelept, de poeţi care cunosc foarte bine subtilităţile ambelor graiuri. Şi nu pot să nu amitesc de augmentarea volumului, foarte inspirată, cu desene ale deja cunoscutei Elleny Pendefunda. Spun asta spre cinstea ei şi cu mare admiraţie pentru vârsta la care lucrează, cu multă seriozitate, în domeniul creeaţiei, cea care intervine şi în abordarea copertei. Coperta, acest „mic amănunt” care tinde să scape autorilor, fiind pasat unor „specialişti” dispuşi oricând să facă o copertă fără a cunoaşte interiorul. Ca să nu mai vorbesc de starea de vibraţie cu textul, absolut necesară unui copertator, dacă doreşte ca lucrul său să fie o definiţie, un compendiu în culori, a textelor cuprinse în carte.

După lectura repetată a poeziilor doamnei Julieta Carmen Pendefunda am avut reflexul de acum zeci de ani, acela de a pune la presat aceste mici minunăţii, acolo, între filele sufletului, convins fiind că şi de această dată îmi vor purta noroc.

La urma-urmei, precum bine ştim, miracolele se arată doar celor care cred în ele.

Mihai Batog-Bujeniţă

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: