Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Poezia în proză

Italo Calvino

1923 -1985
  Poezia în proză
Italo Calvino – Partizan, apoi student, învaţă agricultură, o abandonează în favoarea artei,devine comunist, scrie la îndemnul marelui scriitor italian Cesare Pavese care îi devine prieten şi mentor. La 20 de ani refuz ă  serviciul militar, preferă  să se ascundă şi să fie în contact cu grupări de partizani cu care rezona ideologic. În 1945 îl găsim stabilit la Torino, un oraş serios dar trist, spunea
noilor săi amici: Nathalie Ginzburg, Giulio Einaudi (un publicist renumit care îi oferă un job). Mai târziu cei doi participa la ziarele comuniste L’Unita şi Rinascita.
Scrie ficţiune, romane, povestiri, este gazetar, cineast, compozitor de muzică de operă, critic de teatru, lector,
editor..  În anul 1949 romanul „Ultimul vine corbul”, îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes.
În 1957 dezamăgit de invazia sovietică în Ungaria, Calvino părăseşte partidul comunist. În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi întâlneşte pe Che Guevara.
Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway.
O nuvelă scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) îi decernă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezie imaginată. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene.În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.
Dar cea mai semnificativă operă  produsă de Calvino apare a fii „Oraşele Invizibile” (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară :
” este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea spre lumină.”
***
Memoria.
Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală,
unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.
Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 
Zobeide
Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scenă.
Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.
Octavia
Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.
Ochii
Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe,
pe sub temelii, prin canale. 
Comerţul 
Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit – lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz 
în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.
Cerul
Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?
– Ca să nu înceapă năruirea. 
Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.
– Şi nu numai oraşul…
Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.
– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?
– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 
– Iată proiectul, spun ei.
 
 
Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică  catalizată  de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralul modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare.  Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma.
Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.
**
Adrian Grauenfels
Dec 2011

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: