Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Învinşii lui Samuel Beckett

Moto: „Să numeşti nu, nimic nu poate fi numit, să spui, nu, nimic nu poate fi spus, ce atunci, nu ştiu, nu trebuia să începi”( Texte de nefiinţă)

 

Există perioade în evoluţia literaturii când, prin nu se ştie ce motivaţii  care scapă logicii simple, apar valuri de scriitori ale căror  creaţii au ca punct de pornire sentimentul tragic asupra vieţii, viziunile coşmareşti, absurdul lumii în care trăim, toate având ca notă distinctivă înclinaţia către pesimism, către nihilism. Tragicul secol XX a fost prolific în acest gen de ficţiuni care nu de puţine ori n-au reuşit să egaleze realitatea: să ne gândim numai la camerele de gazare, la gropile comune, la infernul concentraţionar, la Hiroşima, ori la imensele piramide de cranii  din ţările asiatice.

În astfel de momente apare literatura  unei infralumi populată cu fiinţe aflate în derivă, antieroii- vinovaţii fără vină- aruncaţi pe coridoarele labirintice ale vieţii. Dispare orice reper atât din realitatea imediată cât şi din lumea ficţiunii. Dispare elementul esenţial al coeziunii umane: iubirea, sentimentele fiind înlocuite de instincte. Omul raţional dispare în favoarea brutei, în favoarea rebuturilor umane care populează Untergrundul. Simţim până-n adâncul sufletului strigătul de disperare al individului exilat din existenţă şi ajuns pe „culmile disperării.”. Rupt definitiv de lumea a cărei rânduială n-o mai recunoaşte, lipsit de repere şi de modele, purtat ca o corabie în derivă pe vreme de furtună singura lui soluţie de supravieţuire este retragerea din faţa vieţii, izolarea.

Ce altceva ar putea face acela care simte cu acuitate ipocrizia acestei lumi a reclamelor strălucitoare, a beculeţelor colorate, a afişelor imense imaginând un soi de dolce vita. Singura lui reacţie este de protest, în primul rând, prin scoaterea la iveală a celor ce populează lumea subteranei, a dezmoşteniţilor soartei.

În galeria celor care au folosit pana ca pe o armă cu care au scris un adevărat rechizitoriu la adresa societăţii hedoniste postindustriale în care trăim, se înscrie şi  Samuel Barclay Beckett. Venit din lumea lui Kafka, dar şi a lui Joyce, Faulkner, Proust, Beckett ne introduce într-o altă lume a ipoteticului, o lume suspendată, care imaginează continuu jocuri posibile, în care graniţa dintre ficţiune şi realitate este cât se poate de fragilă.

S-a născut pe 13 aprilie 1906 la Dublin. În 1929 îl cunoaşte pe James Joyce cu care se împrieteneşte. Studiază filosofia lui Geulincx( 1624-1669) discipol al lui Descartes care are propria variantă legată de dualismul cartezian trecând prin teologia jansenistă . Dualismul teoretizat de Arnold Geulincx susţine că între minte şi corp nu există nicio cale de comunicare toate interacţiunile având loc prin intermediul lui Dumnezeu. Aşadar, corpul omenesc nu poate fi acţionat  de suflet. Prizonier într-un corp fragil( de la Platon citire) sufletul este condamnat la singurătate şi implicit la o dependenţă misterioasă faţă de o forţă eternă ( Dumnezeu). Omul se poate revolta din când în când împotriva acestei forţe, aşa cum se întâmplă cu antieroii lui Beckett care atunci când îi pomenesc numele o fac doar pentru a blasfemia , ori pentru a trece prin stări de angoasă. În spiritul acestui tezism promovat de Geulincx, al sciziunii dintre suflet şi trup, e scris romanul Murphy, publicat în 1938.

În 1951 publică Molloy şi Malone e pe moarte, iar în 1952 piesa „Aşteptându-l pe Godot”. În anul 1969 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Moare la 22 decembrie 1989.

 

Beckett îşi alege personajele dintr-o lume  pe  care societatea o ignoră, ori o tratează cu ipocrită îngăduinţă. Este lumea celor fără identitate, fără visuri, fără planuri, care trăiesc în derivă o viaţă care, parcă, nu le-ar aparţine.   Luând ca exemplu câteva din nuvelele sale constatăm că eroul tipic  beckettian este arhetipul individului sortit eşecului, simbol al unei existenţe lipsită de sens.

Într-un număr din 1947 al revistei franceze „Fontaine”, Beckett publica  Expulzatul,  nuvelă care va fi cheia întregii sale opere. Într-un soi de monolog delirant asistăm la retrăirea la graniţa dintre real şi iraţional a unei înfrângeri suferite în faţa vieţii de un sărac, aruncat pur şi simplu în stradă. Ajunge un nimeni, o prezenţă insignifiantă, a cărei existenţă nu interesează pe nimeni atunci când îşi târăşte  trupul chinuit pe străzile pe care viaţa care l-a respins curge într-un ritm aparent normal.  Până şi el, dezmoştenitul soartei, are identitate şi visează la fel cu cei cu care îşi intersectează peregrinările, deşi „îmi era absolut evident că nu puteam să fiu asimilat acestei categorii”(gândea în sine). Ei fiind oameni respectabili, care au o casă, o familie, au ceva bani puşi deoparte, se plimbă cu birja- lucruri cât se poate de normale. Numai pentru el, pentru expulzatul sorţii, nimic nu-i sigur, viaţa e lipsită de orizont şi  pentru a supravieţui are nevoie de propria lui lume imaginară: „Nu ştiam unde sunt. Scurt cumpănind, am luat-o spre răsărit, ca să fiu luminat cât mai curând. Aş fi vrut un orizont marin sau deşertic. Când sunt afară în zori, merg la întâlnire cu soarele, şi seara, când sunt afară, o iau pe urmele lui, până-n casa morţilor. Nu ştiu de ce-am spus povestea asta. Aş fi putut tot atât de bine să spun alta. Poate că altă dată voi spune alta. Suflete vii, atunci veţi vedea că se aseamănă” 

 

Acelaşi mod de a recupera viaţa pe care ar fi putut s-o trăiască întâlnim la personajul din Calmantul. Bătrânul cerşetor mort se întoarce în oraşul care-l aruncase dincolo de viaţă şi de lume reinventându-şi de astă dată viaţa pe care ar fi vrut s-o trăiască. „Căci prea mi-e frică-n seara asta să mă ascult putrezind, să aştept năruirile însângerate ale inimii, răsucirile fără ieşire ale cecumului şi desăvârşirea-n capul meu a lungilor asasinate, asaltul stâlpilor neclintiţi, amorul cu cadavrele” Şi noua viaţă se poate reinventa doar prin intermediul unei poveşti. Ca de fiecare dată povestea vine să salveze individul de la anonimat, de la dispariţia în neant fără să lase măcar o urmă. „Voi continua totuşi povestea mea la trecut, parcă ar fi vorba de un mit sau de o fabulă străveche, căci în seara asta –mi trebuie o altă vârstă, să se deschidă o altă vârstă, aceea în care să devin ce-am fost. O, vă voi da timpuri cu droaia, ticăloşi ai timpului vostru” De astă dată intră pe poarta principală a oraşului,  Poarta zisă a Păstorilor. Singur,străbate străzile pustii trecând printre casele doldora de suflete. El doar cu umbra sa merge drept înainte găsindu-şi în sfârşit un ţel vieţii. Şi această călătorie de iniţiere îl scoate din Untergrund dându-i un statut asemenea tuturor locuitorilor cetăţii.

 

În Sfârşitul un alt bătrân, este scos dintr-o instituţie de caritate şi îmbrăcat aseptic cu veşminte rămase de la un mort după care este aruncat în stradă şi lăsat să vagabondeze pe unde-l duc paşii. Şi iată dialogul dintre autoritate şi acest bătrân inutil:  „Vă sunt recunoscător, am spus, există oare vreo lege care să vă-mpiedice să mă aruncaţi în stradă, gol, şi fără nici-un fel de resurse? Asta ne-ar fi dat bătaie de cap pe termen lung i se răspunse. Nu există nici o posibilitate să mă ţineţi încă puţin, am spus, aş putea să mă fac util?  Util, spuse, chiar sunteţi dispus să vă faceţi util?”

Îngăduindu-i-se să mai stea în capelă doar atât până se opreşte ploaia, bătrânul este alungat în labirinturile lui, acolo unde ei cei din lumea normală nu mai poartă nicio răspundere. Într-o vreme, flămând şi obosit ajunse într-o peşteră unde apăru şi o vacă de la care încearcă să sugă: „Vaca mă salvă. Îmboldită de ger şi de ceaţă veni să se adăpostească. Nu era fără-ndoială prima dată. Părea că nu mă vede. Încercai să-i sug la ţâţă, fără mare succes. Ugerul îi era plin de balegă. Cu ultimele puteri îmi scosei pălăria şi începui să mulg în ea.” Un alt moment semnificativ al nuvelei este întâlnirea cu agitatorul marxist în care redă cu mult umor discursul delirant al acestuia: „Era un om urcat pe –acoperişul unei maşini, şi care se adresa mulţimii. Cel puţin aşa am înţeles eu. Ţipa atât de tare că frânturi din discursul său ajungeau până la mine. Sindicat…fraţii …Marx…capital…biftec…iubire. Nu-nţelegeam nimic din toate astea. Maşina era oprită lângă trotuar, în faţa mea, îl vedeam pe orator din spate. Deodată el se întoarse şi mă implică. Priviţi-l pe acesta, clama de zor, acest deşeu, această zdreanţă. Nu umblă-n patru labe fiindcă-i e frică de hingheri. Bătrân păduchios, putred, la gunoi. Şi mii ca el, mai rău ca el, zece mii, douăzeci de mii-o voce, Treizeci de mii. Oratorul reluă: Zilnic treceţi prin faţa lor şi când aţi câştigat la curse le mai daţi câte-un bănuţ. Oare vă daţi seama? Vocea, Nu. Sigur că nu, reluă oratorul, face parte din decor . Un penny, două pence- Vocea, Trei pence. Nu vă trece niciodată prin cap, reluă oratorul că prin donaţiile voastre criminale consacraţi aservirea, îndobitocirea, omorul organizat.”

Adevăratele vieţi ale acestor paria sunt de fapt poveşti de viaţă ratată. De aceea au nevoie de fiecare dată să repete povestea- pentru a pune lucrurile în ordinea lor firească. Şi astfel să le dea şansa să evadeze din Untergrund. De cele mai multe ori, echilibrul nu poate fi restabilit decât prin moarte: iată cum bătrânul îşi stabileşte, simbolic, domiciliul într-o barcă care pluteşte în derivă. O gaură făcută-n fundul bărcii şi casa provizorie devine şi mormânt . Finalul este apoteotic: „Visam potolit şi fără regret la povestea pe care tocmai o ratasem, poveste cu imaginea vieţii mele, vreau să spun fără curajul de-a sfârşi nici forţa de-a continua.”

În întreaga sa operă, Samuel Beckett şi-a propus să exprime indicibilul, ceea ce nu poate fi spus” şi de aceea este foarte greu de urmărit firul narativ. O soluţie ar fi, aşa cum afirmă cercetătorul francez A. Clavel ca „lectura să se lase condusă după firul unui vagabondaj.”

Şi pentru a nu deveni plictisitoare mă opresc aici cu speranţa că am trezit curiozitatea cititorului şi l-am determinat să se apropie de cărţile lui Samuel Beckett.

Maria Sava

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: