Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Gabriel Diradurian, Din adnotările unui scelerat

La Bookfest (29 mai-2 iunie 2013) editura Tracus Arte va lansa romanul  Din adnotările unui scelerat, de Gabriel Diradurian. Pentru  prezentarea cărţii, dar şi a autorului, am extras un fragment din prefaţa semnată de cunoscutul critic literar, Paul Cernat:

 

   „Din adnotările unui scelerat” –

                                         – un roman al disperării

      Scris pe durata a două decenii, romanul „Din adnotările unui scelerat” de Gabriel Diradurian este coloana vertebrală a literaturii acestui autor cu un destin sinuos şi dramatic. Geneza primei versiuni a avut loc în 1973, sub titlul „Cabotinul.” În 1975, manuscrisul „Cabotinului” – la jumătate dimensiune decât e acum – cu un conţinut incomod şi exploziv, e predat, printre altele, editurii Cartea Romanească. În 1977 va fi respins printr-un referat politic negativ, ceea ce-l motivează suplimentar pe autor să părăsească ţara. În 1979, textul izbuteşte să apară sub acelaşi titlu la o editură obscură din Los Angeles. După unsprezece ani, o nouă versiune în limba engleză, „From a Scoundrel’s Notes,” vede lumina tiparului tot în Los Angeles, sub titlul (pe care îl reproduc în traducere) „Din însemnarile unui scelerat.” Urmează întoarcerea în ţară a scriitorului şi noua odisee a romanului, mult augumentat şi rescris – dar aceasta e deja o altă poveste. Iar acum, după 35 de ani de la prima elaborare, „Sceleratul” intră din nou în circuitul literar. Putem vedea în el ceea ce este de fapt – o carte de vizită şi un volum fanion. Cei care înca nu l-au descoperit pe acest scriitor existenţialist, un adevărat „om din subterană”, vor trebui – pentru o receptare ideală – să înceapa cu lectura prezentului roman şi să încheie tot cu ea.

Am avut ocazia să citesc şi să comentez, de-a lungul timpului, cea mai mare parte dintre cărţile – nu puţine – ale lui Gabriel Diradurian, de la prozele sale scurte până la construcţiile epice ample din parabolicul „Misiunea” sau nonficţionalul „Adevărata faţă a zeului Ares” şi până la Memoriile care ar merita să fie continuate. Biografia convulsionată, densă şi traumatică a omului coborât, efectiv, în Infern timp de mulţi ani îi concurează din plin biografia şi oferă un profil auctorial cu totul neobişnuit. Un prozator şi un dramaturg a cărui literatură constituie, în tot ce are mai profund, un ecorşeu al omului instinctual, amoral, obsedat de putere şi sex, strivit de forţe pe care le conştientizează acut dar pe care nu le poate controla. O literatură a crizei umanului şi a mecanismelor alienante de aservire, inclusiv totalitară. Agresivă până la insuportabil, până la sadomasochismul onestităţii – şi prin aceasta profund etică – ea se hrăneşte din ideile lui Dostoievski, Nietzsche, Kafka şi Camus, întâlnindu-se în anumite puncte cu problematica lui Nicolaee Breban şi Alexandru Ecovoiu. Totul într-un stil direct, cinic şi sarcastic, aproape descărnat, dar vibrant, fără monumentalismul compoziţional, dar şi fără prolixitatea multora din romanele brebariene. Mă întreb ce loc ar fi ocupat, azi, în literatura română acest scriitor intens şi atipic dacă viaţa ar fi fost mai clementă cu el şi dacă destinul nu l-ar fi împins, atâta vreme, pe centrifuga exilului şi în afara receptării autentice. S-a scris foarte puţin despre cărţile lui, apărute la edituri fără vizibilitate. Eforturile revenirii în atenţie au fost notabile, dar, ceel puţin până acum, neîncununate de succesul meritat. Poate de acum înainte, căci – se ştie – habent sua fata libelli.

Fără doar şi poate, un roman de un asemenea radicalism nu putea să apară în lumea românească de dinainte de 1989. Nu ştiu cum arătau primele sale variante. O comparaţie între ele şi variantele din anii ’90 ar fi foarte utilă pentru a urmări evoluţia problematică şi stilistică a cărţii de la o epocă la alta a vieţii şi a creaţiei, de la conştiinţa „cabotinului” la cea a „sceleratului.” …  Preocuparea majoră principală a lui Gabriel Diradurian nu vizează scrisul „frumos”, ci directeţea tăioasă, esenţializată a mesajului, forţa de şoc a impactului psihic. Frazele sale, dialogurile sale sunt scurte, nervoase, muşcătoare, înlantuite într-un ritm alert, trepidant şi alternând cu monologuri în care frenezia mărturisirii atinge pe alocuri paroxismul. Acestea îmi par a fi de altfel principalele deziderate ale scriitorului: directeţea destabilizantă şi paroxismul eliberării, ca şi cum fiecare frază ar trebui să producă un climax în mintea cititorului. Există, altminteri, un stil Gabriel Diradurian, imediat recognoscibil, după cum există şi o problematică Diradurian, cu un inventar coerent de obsesii urmărite, din varii unghiuri, până-n pânzele albe.

Pentru Gabriel Diradurian, natura umană există, şi ea se cere a fi „demascată” în toată abjecţia şi turpitudinea sa. Nimic din ce e (in)uman nu mi-e străin – par a spune naratorii acestor cărţi, parcă, pentru a fi puse în scenă, pe scena unui teatru al cruzimii. Iar pesonajele sunt, în majoritate, captive, victime şi călăi prinşi într-un carusel al cinismului.

Dar să revenim la”Din adnotările unui scelerat”, carte-destin a unui personaj, în felul său memorabil. Că autorul va fi pus, în alcătuirea ei, elemente biografice profunde, mi se pare destul de probabil, deşi opera este vădit ficţională. Ceea ce contează nu este însa gradul de ficţionalitate, ci gradul de autencititate artistică. Iar autenticitatea e prezentă din plin în acest roman exploziv, pe alocuri insuportabil, dar pe care nu-l poţi lăsa din mână.

Mărturia lui Vidor (aşa se numeşte eroul sau antieroul-narator al cărţii) are un caracter voit şocant, provocător, sfidător şi scandalos cu program.

Autoportretul moral, respingător, este acela al unui om în răspăr cu toată lumea, fascinat de actul gratuit şi egoist din principiu. Un practicant al amoralismului sadomasochistic, un batjocoritor de profesie. Totul e relatat aici nud, cu brutalitate, în stilul  casant al unui Truman Capote. Amplul monolog confesiv al eroului e, realmente, pasionant. Sunt pagini în care confesiunea capătă un caracter eseistic, dar şi un caracter de paradoxală spovedanie.

Apatic în adolescenţă, V. descoperă sexul prin intermediul prostituatelor, ca formă de trafic, devenind mizantrop şi misogin. Traumatizat de revelaţia unui adulter patern, renunţă la purismul şi idealismul moral în care credea, optând pentru contrariul acestora şi dând frâu liber viciului sexual (mai târziu îsi va renega şi amoralismul). Trăieşte, altfel spus, momente de ruptură radicală, de schimbare radicală a vieţii. Atras de magia exactităţii şi a abstractizării, devine student la Politehnică, unde experimentează libertinajul cinic sub cele mai imaginative aspecte. Afemeiat până la neverosimil, seduce şi abandonează metodic, la rece, nenumărate colege frumoase, dar şi profesoare frustrate de lipsa dragostei, se răzbună pe foarte puţinele care nu-i cedează sau pe cele care se agaţă de el, le umileşte în fel şi chip, punând în comun relaţiile cu o abjecţie delirantă. O singură dată pare chinuit de remuşcări pentru un avort provocat (scena întâlnirii de coşmar cu avortonul dansând este răvăşitoare), însa şi atunci îsi chinuie partenera frustrând-o de propria sexualitate.Se complace, de regulă, în a comite răul ca forrmă de dispreţ crud, sadic şi egocentric. Practică jocurile de noroc şi experimentele blasfemiatorii asupra unor prieteni şi cunoscuţi. Unele seamănă, până la un punct, cu experienţele din cadrul „fenomenului Piteşti”. Totuşi, în conştiinţa personajului apare, brutal, revelaţia culpei morale. O revelaţie cumva dostoievskiană, fără dimensiunea religioasă a scriitorului rus. Oricum, Vidor va fi pedepsi acolo unde a păcătuit – adică prin minte şi sex. Se căsătoreşte şi are un copil, iar experienţa mariajului, chiar dacă efemeră, îl marchează, îi dă, într-un fel, nostalgia responsabilitaţii pe care a dispreţuit-o. Îsi provoacă, deliberat, exmatricularea din facultate (obţinând, cu această ocazie, respectul unui profesor la care ţinea). Cel care „nu avea nimic sfânt” trece prin tot felul de tribulaţii  (un proces, o experienţă redacţională) în care joacă, orice s-ar spune, un rol pozitiv, slavează oameni din situaţii limită ş.a.m.d. Însingurat după un an de „practicare a nimicului”, ajunge într-o clinică psihiatrică, dar nu reuşeşte să-i convingă pe medici de autenticitatea bolii sale. Ajunge, în cele din urmă, la munca de jos (un fel de colonie agricolă), unde încearca să se sinucidă. Nu o face însa din teama de ridicol, aflat mereu sun supravegherea brigadierului-şef de echipă. Nici măcar „sublimul” sinuciderii nu îi este îngaduit – s-ar zice – acestui fost dandy al sfidării morale…Umilit de viaţă, împins în derizoriul unui alcoolism fără orizont, „sceleratul” îsi păstrează totuşi până la sfârşit luciditatea şi conştiinţa. Chiar dacă a dispreţuit-o şi a calomniat-o multă vreme, morala rămâne, permanent, pentru acest individ luciferic, o obsesie şi o problemă. El îsi pune toate problemele, încearca (aproape) toate experienţele disponibile, atacă toate tabuurile. E în felul său un absolutist, un idealist întors, un dublu apostat.

Axul major, pivotul cărţii de faţă este, fireşte, personajul narator, mai precis personalitatea lui excentrică, obiectivată ficţional prin reflecţie şi confesiune. Gabriel Diradurian a fost mereu, în toată proza sa, un remarcabil plăsmuitor de personaje, de oameni. Inclusiv personajele secundare sunt retenibile, fie că e vorba de figuri episodice sau de simpli figuranţi pe drumul vieţii lui Vidor. Figurile părinţilor se reţin, şi ele, cu prisosinţă: tatăl – slab, labil, indolent, caracter dificil, cu o traiectorie centrifugă; mama – ataşată de fiu, încercând cu disperare să-l aducă pe cale unei vieţi dacă nu morale, măcar stabile afectiv. Înainte de toate însa, avem de-a face cu romanul unui destin. Un roman profund modern, radical modern prin problematică şi scriitură, dar de o clasicitate cu totul particulară a compoziţiei. Romanul unui om liber, care cunoaşte atât extazul libertăţii, cât şi aberaţia ei (auto)distructivă.

„Din adnotările unui scelerat” este o carte tragică, dar într-o măsura mai mare sau, poate, într-o altă măsură decât celelalte scrieri ale lui Gabriel Diradurian. E, în felul ei, şi o carte profetică, o carte care merită, cu prisosinţă, citită sau, după caz, recitită.

Single Post Navigation

One thought on “Gabriel Diradurian, Din adnotările unui scelerat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: