Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Geo GALETARU sau Ochiul care se vede pe sine – note de lectură

Din cercul fratern de cititori şi autori de poezie de pe Republica Artelor s-a desprins, la un moment dat, mâna de prieten a lui Geo Galetaru, care, după ce a pus câte un cald autograf pe două dintre recentele sale apariţii editoriale ( Calea spre lume, editura Eurostampa, 2012 şi Apele nopţii spre dimineaţă, editura Eubeea, 2012 ), m-a invitat să descopăr, pe cont propriu, modul său dramatic de a simţi şi de a gândi poezia, acum şi aici, la răscrucea dintre două atroce secole ale civilizaţiei umane(cel mai sângeros,abia încheiat şi, probabil, cel mai egoist-mercantil, abia început ).

Am descoperit astfel, cu emoţie firească empatie, un spirit pereche, pentru că amândoi am încercat să redefinim poezia şi aventura dureroasă a limbajului, asumându-ne, ca pe un destin implacabil, cenzura timpului şi a indiferenţei, dar încercând să rămânem mereu în avanposturile extreme ale sensibilităţii umane.

Chiar dacă, o dată cu vârsta, au apărut şi semnele corozive ale lucidităţii ironice, care s-au transformat, alteori, în spaima de penibil sau chiar în deziluzie, exasperare şi sarcasm – un surprinzător amestec de graţie şi aversiune, la graniţa fragilă dintre suava confesiune sentimentală şi dispreţul bine temperat faţă de egoismul feroce al acestor vremuri, tre­cându-se adesea, de la mărturisirea lirică a unor stări de conştiinţă vizionar-inefabile, la inevitabila suferinţă a lucidităţii dezolate, pentru a deveni tot mai mult o meditaţie îndurerată şi o ruină de ”aripi obosite , desprinse de trupul păsării”, sau poate chiar un „triumf al erorii”, printre „frivolităţile clipei”, dar mereu acolo, la limită, între „beatitudine şi disperare”, rememorând aceleaşi „nostalgii atroce”, dintr-o „viaţă inexistentă”, pentru a umple golul dintre lumile unde n-am fost niciodată şi unde nimeni nu-şi mai aduce aminte de noi. Pentru că, în cele din urmă, poetul rămâne doar o fiinţă fragil-evanescentă „vie numai până la capătul textului şi respirând doar prin porii cuvântului”,înnobilat doar prin curajul de „a privi iluzia în faţă”, de pe colinele îngândurate ale melancoliei, murind, ca să învie prin cuvinte şi pregătindu-se mereu să dea mărturie, prin vorbele sale, numai şi numai despre o lume a sa.

Impresionant este faptul că, deşi multe dintre poemele lui Geo Galetaru par doar nişte fulgerătoare explozii lirice ale unor clipe de revelaţie sau extaz, citite pe rând, de la un capăt la altul al cărţii, ele se transformă într-o obsedantă şi inconfundabilă confesiune lirică a unui poet în exil printr-o lume din ce în ce mai urâtă şi mai străină, care-l obligă să se întoarcă mereu în sine, la adăpostul lumilor sale fictiv-alternative.

autor Ioan Florin Stanciu

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: