Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Demonstraţia ca poveste

Andrei Pleşu este, astăzi, unul din reperele importante ale culturii româneşti, exercitând asupra cititorului, profesionalizat sau nu, un soi de fascinaţie. Este, cum spune Gabriel Liiceanu, unseducător, te ia, adică, de pe un drum şi te pune pe altul, nu pentru a te înstrăina, ci pentru a te descoperi, a te revela pe tine ţie înseţi.

Fascinaţia provine, cred, din capacitatea extraordinară de a revela miracolul din cuvânt, de a concretiza abstracţiunile, de a da strălucire banalului, de a fluidiza fraza făcând-o comprehensibilă. Sensul unui cuvânt poate dormi, ascuns între altele. Andrei Pleşutrezeştecuvintele şi ni le dăruieşte în întreaga lor bogăţie a virtualităţilor. E un fel dearheologal cuvintelor, pe care nu doar le descoperă pentru a le pune pe etajere într-un muzeu lingvistic, ci le însufleţeşte, dându-le sensul uitat,adormitşi resuscitat printr-o anamneză originală, care-l individualizează, dar trimite, totodată, şi la stilul scotocitor, febricitant al lui Constantin Noica.

Cititorul care recunoaşte fascinaţia, descoperindu-se sedus de magia cuvintelor şi a ideilor, îşi descoperă, deopotrivă, şi propria capacitate de a admira. A merge pe drumul croit de raţionamentul lui Andrei Pleşu poate însemna a descoperi propria metodă personală de gândire.

Metoda pe care o descoperi în studiile şi eseurile sale presupune o considerare a generalului şi particularului, o viziune asupra pădurii şi a copacilor din pădure. Impresia puternică în sondajele şi investigaţiile sale interpretative, asemănătoare celor psihologice din literatura proustienilor, este aceea de vedere de ansamblu, urmată de scotocirea detaliului, a acelui detaliu revelatoriu prin care ansamblul se limpezeşte şi devine inteligibil.

ÎnParabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste[*], în care şi-a propus să ne spună „adevărul ca poveste”, regăsim toate reflexele gândirii sale filosofice şi critice, dar, în acelaşi timp, reunificarea, în planul mentalităţilor, a modului de a-şi asuma enigma vieţii, specific omului primitiv şi omului modern. Parabolele lui Iisus transgresează timpul şi se adresează la fel de percutant omului de atunci şi omului de acum, căci ele surprind omenescul în complexitatea manifestărilor sale, în faţa vieţii şi a morţii, a cunoscutului şi a necunoscutului.

Nu este, desigur, aşa cum sublinia autorul înCuvânt înainte, cartea unui teolog, ci cartea unui om care-şi pune întrebări, care meditează asupra destinului omului, fie el „îmbisericit” sau nu, a omului în precara lui condiţie umană care a descoperit transcendenţa ca nădejde în eternitate. Spiritul deschis al filosofului se manifestă şi în aprehensiunea pentru „autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului”, căci, căutător al adevărului, poate depăşi limitele „cruciaţilor secularizării” sau ale „spiritului vremii”, şi chiar limitele interioare. Gândirea se dezmărgineşte, vorba lui Mihai Eminescu, pentru a putea cuprinde totul, pentru a releva fragmentarismul în totalitate, reflex al principiului unităţii totului – „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. Este modul de „a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente”, lucru necesar pentru a evita modalităţile de a trăi „culipsarăspunsului univoc (s.a.)”. Nu există adevărul, există, aşadar, adevăruri.

ÎnParabolele lui Iisus, Andrei Pleşu cautăpovesteapentru a facilita receptarea marilor adevăruri ascunse în mesajul, uneori, ezoteric. Citindu-le ca poveste, impresia de mesaj exoteric persistă şi aceasta face posibilă înţelegerea pe etaje ale textului, într-un mod asemănător cu cele indicate de Dante pentru înţelegereaDivinei comedii: sensul literal, sensul alegoric, sensul moral şi suprasensul. Naraţiunea se poate substitui argumentaţiei, însă autorul reface demonstraţia ca poveste, accentuând rolul creatorului – acela care, după cum spune şi Emil Cioran, taie un alt drum în necunoscut, în cunoaştere.

Recitind parabolele biblice, Andrei Pleşu se străduieşte să evite exceseleexegezeicare presupun a scoate înţelesul textului din substanţa lui, dar şi pe cele aleeisegezeice presupun a introduce în text înţelesuri străine de intenţia lui. Parcurgând o bibliografie impresionantă, el nu cade în orgoliul „abisului de înţelepciune”, stăpâneşte informaţia şi are geniul de a revela esenţialul, apropriindu-l viziunii, gândirii proprii, integrându-l discursului personal.

Textul biblic este, pentru Andrei Pleşu,jocul prim, reperul absolut de la care porneşte pentru a reconstitui, în regie proprie,jocul secundal re-creaţiei prin interpretare în sensul adevărului prim, originar. Simbolul central, revelatoriu, este cel al uşilor închise. „Stă în natura uşilor să fie, simultan, separare şi unificare. Închidere şi deschidere”, spune autorul în capitolulMisterul uşilor închis-deschise. Stă, totodată, în natura omului să bată la aceste uşi, spunem noi, în efortul permanent de a urca treptele cunoaşterii, de a accede la absolut, la dumnezeire, căci există „stări, etape de evoluţie interioară, care deschid uşile închise, indiferent de stimulentul sau piedica unor împrejurări exterioare (s.a.)”, mai spune Andrei Pleşu. Aceste uşi, închise şi deschise, pun în evidenţă posibile ipostaze ale umanităţii în urcuşul ei spre cunoaşterea revelatorie: iniţiativa aparţine întotdeauna omului, o spune şi N. Steinhardt. Uşa nu se deschide dacă n-ai deschis, în prealabil, Celui care bate. Altfel spus, cunoaşterea nu este posibilă fără credinţă, fără acceptarea lui Iisus/ Dumnezeu în universul tău: „Aşadar, pentrua intrape uşă, pentru a „forţa” deschiderea ei, trebuiesă ieşidin hotarele sinelui propriu”. Acest fapt implică reprezentareaintensăaCeluicare deschide. Se desenează, astfel, „schema salvării”: Creatorul care coboară şi creatura care urcă.

Deschizând el însuşi o uşă şi propunând un drum al cunoaşterii şi al credinţei, Andrei Pleşu recunoaşte alte limite, nu neapărat ale interpretării, ca Umberto Eco, ci ale lumii înseşi: „Este, însă, de negândit să citeştitot„, subliniază el. A evita acest gen de obstrucţie ţine de capacitatea de a despărţi apele, de a reinventa textul în ceea ce are el cu adevărat legitim şi productiv, pentru a spori neînţelesul lumii cu propriul înţeles şi pentru a clarifica, aducând în contemporaneitate sensuri şi semnificaţii uitate sau pierdute.

Dincolo de exigenţele proprii specializării, îndeplinite cu acribie de benedictin, interpretările lui Andrei Pleşu vorbesc nu numai cititorului specializat, ci şi acelui cititor care, fără a fi specializat în domeniul filosofiei sau al religiei, este avid de cunoaştere şi, mai ales, de autodepăşire. Ceea ce reuşeşte specataculos Andrei Pleşu este să coboare transcendentul în contingent, să apropie trăirea mitică de cea modernă, contemporană. A aprecia toate acestea înseamnă a-ţi descoperi şi a-ţi stimula capacitatea de a admira. A admira presupune recunoaşterea uneiautorităţi, fapt ce ar echivala cu şansa acordată sinelui de a se înălţa, de a se depăşi, de a primi omoştenirespirituală, de a acceptarisipireaîn lume.

ANA DOBRE

9 februarie 2013


[*]Andrei Pleşu,Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

 Autor: Emanuel Pope

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: