Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

IARNA ÎN RAI – Gheorghe Zincescu

IARNA ÎN RAI – Gheorghe Zincescu

(Inerţie şi ricoşeuri)

Locurile goale, rânduite de mult să fie acolo, exact aşa ca şi căsuţele goale din tabelul peridic, sunt deseori aşezate înaintea noastră de un destin tainic, sau de un orar al tainelor numai cu un singur scop. Oh, am spus „scop”? Uite aşa, arunci în grabă un termen şi apoi te cheltuieşti pe justificarea lui şi te laşi tărât într-un travaliu pe care nu ţi l-ai planificat. Descoperi în cele din urmă ca nici cuvântul n-a fost aruncat în grabă şi nici travaliul în care te-ai cheltuit nu a fosta cu totul neaşteptat. Această joaca de-a inerţia şi ricoşeuri se dovedeşte, la punctul epuizării, un ton într-o armonie în trupul careia nu parea să existe o lipsă. Şi tonul, deşi nu în afara paletei sonore, primeste o reverberaţie unica, întregind întregul, daca pot spune asta. Cum altfel poţi justifica o trudă, o durere ca cea a naşterii din care ieşi în acelaş timp şi nascut şi născător? Steinbeck ar fi spus ceva de genul „A journey is like marriage. The certain way to be wrong is to think you control it.” Şi asta ma aduce la Iarna în rai. Este o călătorie în care autorul s-a lăsat dus si a ajuns produsul ei. Iarna în rai nu este o evadare de la planşeta de proiectare ci o identificare cu aceasta, o identificare prin respingere, un ansamblu de complexitaţi indestructibile angajat, în aparenţă cel puţin, in descompunere. Un fel de a cânta invers o simfonie.

În procesul citirii am fost surprins de multitudinea de reacţii de care am fost în stare. Treceam cu repeziciune de la „nimic nou sub soare” la surpriză, de la „aşa ceva nu se poate!” la „hmm, cum de nu m-am gândit la asta?”, de la revoltă la solidaritate. Desigur ca a existat şi un element care m-a făcut puţin părtinitor la modul în care torentele emotive deveneau, clipă de clipă, ape liniştite de unde puteam pescui câte o idee. Proiectantul Gigi Zincescu are finalitatea ca sfârşit al calculeleor şi al labirintului de linii drepte pe când prozatorul cu acelaş nume avea finalitatea în chiar procesul scrierii. Poetul Gigi Zincescu şi-a zidit neliniştea în căutarea perfecţiunii pe când prozatorul cu acelaş nume şi-a zidit perfecţiunea în căutarea neliniştii sau în încercarea de a o justifica. În toate sus menţionatele ipostaze vedem aceleaşi elemente într-o unică suprapunere mai degrabă decât o oscilare. Este o hibridare, daca ma puteţi crede, rezultată nu în infrumuseţarea speciei ci în sfidarea ei. „O birunţă a utopiei” (vezi Ion Cocora) este o fericită insumare a caracteristicilor ce aparţin aventurilor literare ale lui Gigi. Cred că termenul de aventură poate fi scuzat cel putin pe jumătate. Ceea ce se vede, în tangoul cumva bine dansat pe o melodie fără ritm a împrejurărilor din naraţiune, este jumătate calcul, jumătate hazard, jumătate realitate, jumătate isotop al acesteia complectând şi declarând nul în acelaş timp locul gol din tabelul periodic al întregului pe care noi îl numim artă. Hmm… Iată-mă prins eu însumi in acest dans, prins in utopia deplinei înţelegeri a ceea ce nu este menit înţelegerii.

Am vrut, va rog sa ma credeţi, sa despic, să disec această vietate numită „Iarna în rai”… M-am surprins însă armonizându-mă într-un duet ciudat unde melodia mea fără ritm si tangoul eratic al Iernii în rai s-ar suprapune cumva în ceva cu sens… Şi trebuie să fie aşa, îmi zic, întrucât eu şi cei ca mine vor golii rafturile librăriilor şi-i vom obosii pe sărmanii librari cu „mai aveţi cumva Iarna în rai?” Cândva i-m propus lui Gigi o aventură epistolară în care sa ieşim puţin din noi înşine şi să nemurim o gluma sau două printre idei ce ar putea chiar să răsară cu această ocazie. A fost să fie ca planşeta lui de proiectant şi creionul meu de contabil să cântărească mai greu decât sărmanele noastre idealuri.

Într-o lume fluidă (aşa vorbeşte Gigi!) pumnii boxerului nu contează dar priceperea innotătorului este cu desăvârşire la locul ei. Înotul obligă clasă şi nobleţe şi este o distilare complicată a atributelor umane aparent şi numai aparent angajate în nonsens… Vorbim despre un simbol aici şi Iarna în rai este deosebit generoasă în această provinţă. În aceeaşi fărâmă de carte, ca un şuvoi definit prin ceea ce a măturat în cale, avem o schiţare dureroasă a unei realităţi nu aşa cum este ea ci aşa cum este stigmatizată de umilele noastre puncte de vedere.

„- Mîine au teză, lămureşte binevoitor antrenorul. Carmen are o memorie extraordinară, ţine minte orice-ar citi şi-n fugă şi-i o fericire că poate să le ajute şi pe colegele ei, care, chiar că nu se prea dau în vânt după unele materii. Dacă mai învaţă la matematică ori la fizică, da’ la istorie chiar că nici una nu se omoară nici să deschidă cartea…

– Aha, zice străinul, ca şi când şi-ar fi lămurit o nedumerire nemărturisită. Este ştiut că sportivii nu se prea omoară cu învăţătura…

– Nici asta nu-i o regulă, se împotriveşte celălalt. Nu iertăm copiilor corigenţe şi nici chiar medii slabe nu încurajăm. Şi mai e un aspect demn de luat în seamă. Majoritatea elevilor noştri vin din familii bine aşezate. Nu că ar costa cine ştie ce întreţinerea unui înotător, deşi desigur costă, dar trebuie şi o anumită mentalitate, care se regăseşte mai greu în unele pături ale societăţii…

– Vreţi să spuneţi, dă celălalt să-i continue spusele, că e nevoie de un anumit nivel de cultură…

– În general, prima generaţie la oraş nu aduce prea mulţi înotători. Poate da luptători sau boxeri, dar nu înotători.

– Da, zice complet dumirit străinul, întorcând asupra celuilalt o privire mulţumită. Aveam şi eu convingerea că înotul nu e o chestiune tocmai la îndemâna oricui şi asta este şi pricina pentru care nu-l înţeleg eu pe şeful meu. Are o formidabilă înţelegere a lumii şi, de cele mai multe ori, te uimeşte cât de clar poate descâlci iţe dintre cele mai amestecate. Câteodată însă parcă-l loveşte ceva ca o amnezie, ori ca o hăbăuceală şi-o ţine una şi bună… La Hunedoara, de pildă, există un bazin de înot? Este vreunul?, insistă el înclinându-se înspre înainte şi bătând de două ori apăsat cu mănuşile în palma stângă. Ei bine, dacă ziceţi că există, de ce ţine morţiş la hardughia asta? Drept să spun mie nu-mi face nici o impresie… Pe de altă parte un bazin de înot într-un oraş monoindustrial este aşa un lux… O hachiţă, pe care tare aş vrea să văd cine o poate explica!

– Sigur, e un punct de vedere, acceptă cu strângere de inimă antrenorul. Cineva care nu face parte din sistem înţelege greu pasiunea cu care se dăruiesc oamenii unei munci şi complicate şi prost plătite, numai de dragul himerei performanţei… Iar dacă acela nici nu este al locului, atunci cu atâta mai greu poate accepta că o asemenea îndeletnicire poate aduce mai multă mulţumire decît altele…” (am italizat si subliniat fragmentele cheie, cred eu, care merită discutate)

Am avut, nu doar odată, prilejul de a-l cunoaşte şi recunoaşte pe Gigi, din scurtele noastre dialoguri, în pictorul tabloului de mai sus, portretizând societatea arcului carpatic… O societate creată sau, dacă vreţi, sucombată sub micimea de care doar o lene intelectuală este în stare. Da, aşa este, prejudecata închide sportul
într-n cerc elitic, rosteşte judecăţi aspre asupra lucrurilor ce merită mai degrabă laude, o societate în care dialogul este marcat de ironie or cinism. Şi nici o glumă nu trece dincolo de sarcasm! Gheorghe Zincescu le observă cu o distinsă detaşare şi aproape că te aştepţi să vezi deasupra iscăliturii, cu litere de tipar, un nume din care nici o literă nu este comună cu KAFKA. Te aştepţi să fie aşa deşi sunt multe cărări care te duc chiar acolo. Se întâmplă că mie chiar imi place Kafka şi orice asemănare cu el este un plus în inima mea de cititor. Credeţi-mă, voi cei care mai aveţi printre dinţi carnea prietenului meu Gigi, că nu găsesc disproporţii în tendinţa mea de a-l asemui cu cineva care ARE NUME şi nu m-aş sfii să-l aşez la „masa bogaţilor” deşi l-aş sfătui cu toată dragostea să nu se înfrupte din bucatele lor.

Şi vă mai spun că mi-e ciudă că trebuie să citesc cărţi ca Iarna în rai şi mi-e şi mai ciudă că nu pot să nu le citesc. Sunt unele lucruri pe care nu le-aş fi dorit să fie acolo si mi-e jenă să le citez in rândurile de faţă deşi asta ar putea delecta pe mulţi. Nici chiar Nero ( o fi rudă cu câinele Câine din Patru zile în paradis?) nu mă va putea convinge că nu există preţ de răscumpărare pentru lipsa de credincioşie atât de străină speciei canine.

” În fond nu suntem continuu străbătuţi de câmpuri magnetice dintre cele mai diverse? Şi nu suntem mereu rupţi între ce am fost şi ce vom fi, şi nu suntem mereu altceva pentru fiecare dintre inşii de care ne lovim?”

Wow! Păi nu vorbeam eu de inerţie şi ricoşeuri? Viaţa sau povestea ei este singura scuză, cred, prin care haosul izbirii de lucruri şi inerţia divină pot coexista.

Dar dacă, intr-un fel, Străina?…

Slavomir Almajan

 Autor: Emanuel Pope

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: