Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

VIAŢA CA O CURSĂ PE UN CÂMP MINAT

CONFLUENTE LITERARE ROMANESTI


VIAŢA CA O CURSĂ PE UN CÂMP MINAT, CRONICĂ DE VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ

Articol publicat la data de: 11.04.2013

Viaţa ca o cursă pe un câmp minat

Citind Batalionul de pedeapsă al lui Mihai Ganea, mi-au venit în minte acţiunile intense şi emoţionale din mass-media ale militanţilor contra utilizării minelor antipersonal. Mi se derulau în minte imagini cutremurătoare cu copii mutilaţi, cu soldaţi ucişi din pricina unui pas greşit în interiorul unui teren semănat cu perfidele unelte ale morţii.

L-am cunoscut pe doctorul Ganea (de la distanţă) cu ocazia unei lecturi publice, în cadrul Cenaclului „Artur Silvestri”, din cartea aflată atunci sub teascurile tipografiei. Mi-a dat impresia unui persoane energice, care dovedeşte virtuozităţi în mai multe domenii ale artei (compune şi cântă la orga electronică, este îndrăgostit de imaginea rafină de cea de a şaptea artă, declamă asemenea unui actor de teatru), iar, prin forţa şi percutanţa verbului, m-a convins că este un artist cu har, pentru care scrisul este o profesiune de credinţă, nu o ocupaţie cu care îşi umple timpul liber.

Acea primă întâlnire cu omul şi scriitorul Mihai Ganea a constituit preambulul celui de-al doilea contact al nostru, de data aceasta acasă la Domnia Sa, în Baia Mare, la vreo două săptămâni după lansarea Batalionului de pedeapsă. În răstimpul dintre şedinţa de cenaclu de la Cluj şi cea de pe tărâm maramureşean, m-am aplecat asupra fragmentelor din romanele anterioare ale sale, răspândite de doctorul Ganea în spaţiul virtual. Cu toate acestea, în momentul când am început lectura cărţii ce mi-a fost dăruită cu autograf, nu eram deloc pregătită pentru surprizele pe care prozatorul le pregătise cititorilor săi.

Volumul este structurat din trei părţi: Batalionul de pedeapsă, Chirurgul şi Urme şi Umbre, încadrate într-un Cuvânt înainte şi o postfaţă, cu titlul IAGAN AMEIH despre Batalionul de pedeapsă, completate de Epilogul Virginiei (partenera de viaţă a autorului, criticul literar Virginia Paraschiv, recent răsplătită cu Medalia „Virtutea literară” pentru întreaga activitate) şi o scurtă notiţă biobibliografică în care sunt consemnate momentele principale dintr-o viaţă închinată medicinii şi culturii naţionale. Pe coperta cărţii este înscris numele IAGAN AMEIH, o anagramă a numelui autorului, ce mi-a adus de aminte de Mitru Perea (Petru Maior), adnotatorul capodoperei Şcolii Ardelene, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor a lui Ion Budai-Deleanu. Asemenea cărturarului blăjean, Mihai Ganea a căutat ca, prin intermediul pseudonimului cu rezonanţă orientală, să găsească măcar iluzoria protecţie împotriva duşmanului nevăzut care, protejat de anonimat sau de obscure alianţe politice ori de rup, pândeşte clipa de vulnerabilitate a celuilalt, ca să atace.

Cartea lui Mihai Ganea este un mănunchi de viguroase pagini memorialistice. În prima parte, ce dă titlul volumului, avem de-a face cu literatură în cel mai pur sens al acesteia, scriitorul cucerindu-ne cu povestirile, schiţele sau nuvelele sale. În partea a doua, Chirurgul, sesizăm o uşoară deplasare dinspre beletristică înspre reportajul ziaristic, autorul reuşind să se detaşeze de propria poveste, în încercarea de a prezenta faptele şi întâmplările în chip cât mai obiectiv. Textele incluse în Urme şi umbre constituie un documentar în care elementele stilistice specifice scrisului artistic pierd teren în favoarea înregistrării faptelor absolut autentice. În consecinţă, putem afirma, fără teama de a greşi, că Batalionul de pedeapsă este o carte în care se îmbină talentul scriitorului de vocaţie cu documentul istoric irefutabil.

Autobiografia emoţională a doctorului Ganea este cu totul diferită de cărţile de aceeaşi factură apărute în ultimele două decenii. Mihai Ganea nu înduioşează povestindu-şi începuturile de carieră, exilat în vreun cătun lipsit de drumuri, unde medicul este nevoit să acţioneze ca un biet felcer aproape analfabet sau este solicitat să intervină deopotrivă în cazurile de îmbolnăvire umană, ca şi în cele în care viaţa animalelor din curtea consătenilor de circumstanţă este în pericol. Mihai Ganea nici nu-şi deplânge soarta, vorbind de greutăţile cu care s-a confruntat până s-a văzut urcat pe cea mai înaltă scară profesională, aceea de profesor la Facultatea de Medicină. Nu, Batalionul de pedeapsă nu seamănă cu niciuna dintre cărţile autobiografice semnate de medicii români. Ursit să împlinească un destin aparte, Mihai Ganea vorbeşte în scrierile sale despre o existenţă personală şi profesională stând sub semnul timpurilor tulburi şi al unei istorii strâmbe.

Născut în 1940, Mihai Ganea este fiul mai mare al Violei, „remizier de tutun”, care se luptă să-şi crească singură cei doi băieţi. Viaţa nu este deloc uşoară, nici în anii războiului, nici în cei care au urmat, după preluarea puterii politice de către comunişti.

În pofida oricăror dificultăţi de ordin material ori social, copiii Violei (ce avea plan de vânzare a ţigărilor către mineri, plan a cărui nerealizare însemna diminuarea veniturilor salariale, deci mai puţini bani de alocat familiei) cresc frumos şi ea poate fi mândră de ei. Succesul la admiterea în învăţământul superior a lui Mihai este realizarea ei cea mai de preţ, ştiind că o „să moară de ciudă unguroaicele de pe strada Florilor”, întrucât nimeni altcineva nu mai avea „băiatul student la Cluj” ” … la Medicină” şi nici, mai târziu, doctor.

Speriat de profesorul Nana, renumit pentru tratamentul discriminatoriu aplicat studenţilor, temându-se că nu i se va permite să termine anul universitar, Mihai se transferă din anul IV la universitatea timişoreană. Revenit în vacanţă pe plaiurile natale, este, asemeni dascălului lui Nică, „luat cu arcanul” şi „dus la oaste”, adică încorporat cu forţa într-un detaşament de muncă, într-un batalion de pedeapsă, alături de analfabeţi şi infractori de drept comun. Dacă la început nu reuşeşte să se facă ascultat, în cele din urmă se află despre statutul său onorant de student medicinist, iar la finalul unui drum întortocheat, este lăsat la vatră, astfel încât „Sunt singurul medic primar chirurg din România care am livret militar de soldat, soldat neinstruit. Statul nu m-a iertat niciodată. Comuniştii au memorie patologică. În caz de război, vor fi un reka (răcan, n.n.) cu târnăcop, scurmând pietrişul pe terasamentul căilor ferate române, unde voi muri eroic, în slujba patriei”.

Nedreptăţile de care are parte personajul central al cărţii nu se opresc aici. La două luni după acest eveniment incredibil al cărui erou a fost, împreună cu mama sa este nevoit să meargă la identificarea cadavrului fratelui său, mort înainte de împlinirea a 22 de ani. Revenit de două săptămâni din armată, după satisfacerea stagiului militar, băiatul „ăla frumos” al Violei este luat de organele de poliţie şi dus la cercetări (de o „cercetare” asemănătoare, cel puţin dubioasă, a avut parte şi Mihai, la revenirea de pe un şantier revoluţionar al patriei, când s-a dorit să i se însceneze furtul unei salopete, acesta scăpând de o condamnare penală doar datorită conştiinţei cuiva). Deşi nu existau motive care să poată fi comunicate pentru care a fost ridicat, chestionarea tânărului durează mai multe zile, pentru ca ulterior, prin intermediul unei notiţe pe o foiţă ruptă din ziar, strecurată pe sub uşă, familia să fie informată de moartea lui. La morgă, ei descoperă trupul lipsit de cap. Medicinistul recunoa
şte decapitarea realizată cu un obiect tăios, specifică unei execuţii. Totuşi, mamei şi fratelui răposatului li se spune că decesul a survenit în urma unui accident de muncă, aşa că nefericitul mort prematur, în condiţii rămase până azi neelucidate, este înhumat – conform dorinţei partidului – cu onoruri, ca erou.

Când povestea se construieşte în jurul carierei profesionale a doctorului Mihai Ganea, scriitorul optează pentru naraţiunea la persoana a III-a, personajul fiind „doctorul G” – modalitate de tratare a problemelor preluată de autor de la confraţii săi psihiatri/psihologi probabil. În psihiatria infantilă, copilul necunoscând felul în care să-şi comunice suferinţa, doctorul apelează la păpuşi. Transferându-şi sentimentele asupra jucăriei, cel mic reuşeşte să-i indice specialistului locul şi natura traumei suferite, astfel încât medicul poate institui tratamentul. Pentru Mihai Ganea – acum, ajuns la o vârstă respectabilă, cu statutul de pensionar al statului român -, leziunile psihologice, emoţionale şi (de ce nu?) socio-profesionale provocate de colegii de muncă şi nu numai de-a lungul carierei sunt atât de extinse şi profunde, încât era absolut necesar (în scopul protejării sale, prin evitarea re-trăirii prin evocare) artificiul acesta, de a vorbi despre activitatea profesională la persoana a III-a.

Ajuns la spitalul din Tecuci ca medic specialist, chirurgul G este avertizat că o mulţime de doctori de dinaintea sa şi-au făcut urgent bagajele şi s-au întors de unde au venit. După puţin timp, el înţelege de ce a fost, în mod subtil, invitat să plece.

Îndârjit, determinat să se afirme, hotărât să-şi facă meseria cât mai bine cu putinţă, G refuză să predea armele. Exista şi un motiv personal să se implice trup şi suflet în carieră: acasă avea familie, copii, aceştia aveau nevoie de suportul lui financiar.

În spitalul tecucian domneşte incompetenţa, activitatea criminală şi delaţiunea. Un individ incomod (a se citi: un profesionist adevărat, un medic dedicat bolnavilor, un doctor îndrăgostit de cercetare) precum G era indezirabil în acel climat. Şeful este un chirurg aproape orb, ce a scăpat de pedeapsa cu închisoarea uzând de un certificat consemnându-i handicapul grav; aceasta însă nu l-a ţinut departe sala de operaţie, dimpotrivă, a ajuns chiar la cârma instituţiei medicale. În mod paradoxal, unele cadre medii deţin în spital o poziţie privilegiată, în dauna medicilor. Misterul aberaţiilor ce se petrec în jurul său doctorul G îl desluşeşte nu după multă vreme: „apendicita de Tecuci” – în fond, legarea trompelor uterine femeilor fertile – i-a adus doctorului-cârtiţă Ion Gheorghiu o putere incredibilă înaintea potentaţilor zilei. Operând soţiile mai-marilor de la partid, ale miliţienilor, ale procurorilor etc. – sprijinit temeinic şi competent de asistentele care efectuau proceduri inaccesibile lui din pricina infirmităţii -, ajutându-le să evite, într-o Românie în care avorturile erau ilegale, sarcini nedorite, şefului chirurgilor din urbe i s-a conferit puterea de a decide cine trăieşte şi cine moare. G nu îi este pe plac, fiindcă i-ar putea demasca incompetenţa şi activitatea criminală. Mai mult decât atât, necondiţionând actul medical de pretenţii financiare adresate pacienţilor, G ştirbeşte din prestigiul colegilor săi, al căror scop suprem nu este ascensiunea profesională, ci înavuţirea pe orice căi.

Activitatea doctorului G este subminată pe toate căile: i se aplică penalizări, cu diminuarea salariului, este lăsat să opereze doar pacienţi fără şanse de supravieţuire, ori cazuri sociale, de la care n-are cum primi atenţii, se încearcă învinuirea sa în cazuri de malpraxis ale colegilor etc., pentru ca, ulterior, să îi fie interzis accesul în blocul operator, fiind transferat la policlinică. Constatând că, în pofida acestor necazuri ce i le provoacă, în ciuda delaţiunii al cărui subiect constant este, G refuză să-şi părăsească locul de muncă, i se înscenează un proces de paternitate, cerându-i-se, în primă fază, să se căsătorească cu o minoră ce n-a terminat liceul, fostă pacientă de-a sa, pe care chipurile ar fi lăsat-o însărcinată – urmărindu-se, în felul acesta, nu doar discreditarea sa în plan profesional, ci şi în plan familial. Mână în mână cu imoralele cadre medicale, organele din poliţie şi cele din justiţie, ca şi cele din conducerea judeţeană a P.C.R. („jegurile” – cum îi numeşte generic scriitorul) ţes împreună un scenariu alambicat care să conducă la căderea definitivă a lui G.

Luptător prin excelenţă, iubitor al adevărului şi al dreptăţii, doctorul nu se lasă îngenuncheat, convins că, în cele din urmă, va găsi o instanţă de judecată care să judece faptele, nu vorbele calomnioase la adresa sa. Perseverenţa îi va fi răsplătită, reuşind într-un final să câştige procesul ce i-a fost intentat din rea-voinţă.

Tenacitatea îi este răsplătită doctorului G şi în plan medical: în timpul specializării de trei luni într-o clinică universitară ieşeană, dă proba irefutabilă a calităţilor sale profesionale, reuşind să inspire respectul şi admiraţia pentru tehnică şi manualitate a colegilor şi chiar a profesorului universitar sub umbrela căruia a activat în Iaşi.

După Decembrie u02bc89, scârbit de războiul de uzură pe care a trebuit să-l ducă spre a supravieţui nu într-un sistem de sănătate bolnav, ci într-o instituţie de sănătate condusă de incompetenţi corupţi şi demagogi (i-a fost, între timp, desfăcut abuziv contractul de muncă cu litera i – pentru „indisciplină”, a făcut greva foamei ca să i se recunoască drepturile, a fost reîncadrat în muncă etc.), doctorul G, un adevărat partizan, decide să-şi ia soarta în mâini şi să lucreze pe cont propriu. Astfel, devine primul chirurg privatizat din ţară şi deschide prima clinică privată – numită, ca un omagiu adus locurilor de baştină, „Transilvania” -, cumpără prima salvare privată, ce va lucra în folosul bolnavilor din zona Tecuciului. Naiv şi cinstit, la fel de sărac ca în timpul cât a muncit ca profesionist într-o instituţie de stat, lipsit de experienţă managerială, dă greş şi în acest demers. Neînţelegând la timp că doar compromisurile de orice fel (inclusiv mita, pe care a dispreţuit-o şi când lucra în spitalul din Tecuci) îi vor asigura succesul, se pomeneşte dator la stat, în condiţiile în care datoriile statului către clinica sa privată s-au prescris.

Fiind un idealist, imediat după evenimentele din u02bc89, constatând că „la vremuri noi, tot noi!”, adică faptul că puterea este în mâna potenţaţilor ori a incompetenţilor de ieri, a iniţiat o serie de măsuri menite să restabilească adevărul istoric. Înarmat cu mărturii concrete, redactează – nu singur, ci împreună cu câţiva romantici, dar şi cu câţiva indivizi interesaţi ca demersurile lui să eşueze în neant – documente adresate noilor reprezentanţi ai puterii, spre a demasca ilegalităţile petrecute în sănătatea gălăţeană şi la nivelul organelor de justiţie locale şi judeţene. Evident că „noaptea procurorilor” s-a dovedit, în timp, doar o noapte albă, ca multe altele, ce nu a restabilit ordinea firească a lucrurilor. Nici nu se putea întâmpla asta: încă lucrurile nu curg firesc în ţara noastră, încă trăim „democraţia originală” (horribile dictu!), încă asistăm neputincioşi la triumful social şi financiar al oportuniştilor, al corupţilor, al impostorilor. Războiul de gherilă al unor oameni integri precum doctorul G n-are nicio şansă de izbândă astăzi, cum n-a avut nici în regimul trecut.

Batalionul de pedeapsă este o carte cutremurătoare. Fără a abuza de înfloriturile stilistice, recurgând de multe ori la sursele umorului, paginile scriitorulu
i creează a realitate veridică, vibrândă şi seducătoare, cu toată atmosfera sumbră care te copleşeşte pe alocuri. Scrierea autoreferenţială a doctorului-scriitor Ganea explică felul în care poţi să te simţi învingător într-o ţară de învinşi. Căci Mihai Ganea este, fără îndoială, un învingător, chiar dacă întreaga-i viaţă a fost alergare cu sufletul la gură pe un câmp minat nesemnalizat.

Voichiţa Pălăcean-Vereş

 Autor: Emanuel Pope

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: