Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Autorii”

Grupul celor 7- no 9 – Obsesii

A apărut revista grupului 7 no 9  cu tema Obsesii

 

                  PARTICIPĂ:

  • UCA MARIA IOV
  • EMANUEL POPE
  • ALEXANDRA MANTZARI  (Special Guest )
  • CAMELIA RADU
  • NINA SELARU (foto)
  • FLORIN PREDESCU
  • ANCA TANASE
  • LUMINITA PETCU
  • YEHUDA AMIHAI  ( 1924-2000 )
  • BIANCA DAN
  • IULIA OJOG
  • MARIA & NICK SAVA
  • BIANCA MARCOVICI
  • GABI SCHUSTER
  • MARCEL VISA
  • ADRIAN GRAUENFELS

 

Lectură Plăcută !

O amicală acoladă transoceanică- autor : Liviu Antonesei ( prefaţa volumului Nick Sava- Fericirea de Dincolo)

O amicală acoladă transoceanică

 

Pe Nick Sava nu l-am cunoscut altfel decît prin schimburi mai rare sau mai dese de e-mailuri, mai lungi sau mai scurte, aflîndu-ne cel mai adesea în concordie, dar cîteodată şi în răspăr. L-am mai cunoscut, desigur, şi din pricina revistei Atheneum din Vancouver, în paginile căreia au şi apărut eseurile din această carte, de foarte multe ori în apropierea unor texte ce-mi aparţineau. De altfel, am ajuns colaborator acolo datorită insistenţelor lui. Pe bună dreptate, el credea că o revistă a românilor canadieni nu trebuie să se închidă în „cercul strîmt” al comunităţii editoare, ci trebuie să fie deschisă şi către ţara de origine şi autorii de acolo. Nu ştiu dacă tot pe bună dreptate m-a „racolat” şi pe mine, asta o ştiu mai bine cititorii publicaţiei, dar eu îi mulţumesc – în calitate de autor şi de citiror al revistei, am pătruns şi eu puţin în inima comunităţii în care trăieşte.

Nick Sava nu este primul „canadian” pe care îl prefaţez. Acum cîţiva ani, am făcut acelaşi lucru cu volumul de povestiri Partida de canastă de Mircea Gheorghe, apărut la „Polirom”. Povestitorul trăieşte în alt colţ al Canadei, la Montreal, şi, ca şi pe Nick Sava, nu l-am cunoscut decît prin textele sale – unele publicate în Timpul – şi prin schimbul de mesaje electronice. Nu ştiu dacă aceşti doi autori se cunosc, dar mi-ar plăcea să se cunoască. În primul rînd, pentru că pe amîndoi îi caracterizează o mare seriozitate în ceea ce fac, în tot ceea ce fac. Al doilea, pentru că pe amîndoi îi percep ca pe nişte prieteni de departe şi mă gîndesc că am putea lărgi puţin cercul. Dar asta o vor decide ei, după ce mă voi decide eu să le fac cunoştinţă – prin e-mail, de bună samă! În sfîrşit, pentru că, pe lîngă comunităţile româneşti mai mici sau mai mari aflate în toate colţurile Canadei, există, ca o sumă, marea comunitate a românilor canadieni, iar coeziunea acesteia are nevoie să fie sporită. Lui Nick Sava, cum mărturiseşte în Cuvîntul înainte  şi cum e vizibil în puzderie din textele reunite în acest volum, îi e teamă că există riscul disoluţiei identităţii românilor des-ţăraţi în mai toată lumea. Dincolo de grija pe care ar trebui s-o aibă „patria mamă”, una din soluţiile evitării acestui proces ameninţător este chiar consolidarea reţelei de relaţii dintre comunităţile insulare şi indivizii apărţinători acestora. Din acest punct de vedere, aş spune că volumul de faţă este un fel de manifest, unul foarte bine venit, din partea unei minţi nu doar îngrijorate, ci şi foarte lucide.

Nick Sava îşi defineşte aceste texte, cu un joc de cuvinte, ca fiind nişte „escuri”, un fel de simbioză între eseu şi pamflet. În ce mă priveşte, în ciuda unor durităţi de opinie şi chiar de limbaj, nu văd în autor un pamfletar, ci mai degrabă un practicant al unor „analize spectrale”, care de altfel nu ezită să se întoarcă şi asupra sinelui propriu, auto-scopic. Pamfletarul adevărat este mînat de „răutate”, uneori chiar de ură, calităţi absente în textele lui Nick Sava. El nu urăşte, este îngrjorat sau exasperat – de oameni, fapte, evenimente din comunitatea lui, dar şi din comunitatea românească în întregul său, deci şi din ţară. Priveşte lucrurile cu extremă luciditate, dar fără umbră de ură, mai degrabă cu un fel de dragoste adesea contrariată, ba chiar şi ultragiată. Dacă ar fi să accept cuvîntul ură, ar fi doar în sensul acela grav, bipolar, din celebra formulă cioraniană: „Iubesc România cu o ură grea”. Dar aceasta nu este o ură adevărată, este numai exasperarea ce provine din iubirea contrariată. Nu, Nick Sava nu este un pamfletar, dar este un polemist redutabil, cu continuitate în idei. Sînt reunite aici texte scrise, lună după lună, vreme de aproape cinci ani, dar ceea ce te uimeşte este tocmai unitatea de opinii, de ton şi de atitudine. Este aproape neverosimil să crezi că ele n-au fost scrise dintr-o dată, „dintr-o suflare”, ca o carte unitară, deşi ştii, pentru că le-ai citit la vremea apariţiei lor în revistă, că au fost scrise la acele intervale.

Unitate de opinii, unitate de ton, unitate de atitudine, dar şi o excelentă unitate stilistică, deşi autorul mărturiseşte în cîteva rînduri că nu este un scriitor. Dar este un scriitor şi, fapt esenţial, unul deloc plicticos, cum se întîmplă la mulţi pomi lăudaţi! Indiferent de subiectul abordat, prin rigoarea argumentaţiei, prin frazarea plastic-econimică, prin alerteţea discursului şi prin calităţile unui polemist care ştie să abordeze diversele chestiuni din unghiurile cele mai  neaşteptate, Nick Sava este un autor care te ţine strîns legat de textul său. Nu am citit cartea sa care îl valorifică pe tragi-comicul nostru erou popular Păcală, dar am citit-o şi, acum, recitit-o pe aceasta cu foarte mare plăcere. Nu mă îndoiesc că aceasta va fi împătăşită şi de ceilalţi cititori. Simt că am mînă norocoasă la „canadieni”!

 

1 Martie 2008, în Iaşi

 

Liviu Antonesei

Cristina-Roxana Roşu: Rodian Drăgoi: Fotografia absenţei mele

LECTURI

 

Rodian Drăgoi:

„FOTOGRAFIA ABSENŢEI MELE”

 

          „Fotografia absenţei mele” (Bucureşti, Ed. Amurg sentimental, 2001), acesta este titlul pe care Rodian Drăgoi îl consideră reprezentativ pentru ultimul său volum. Putem afirma cu certitudine că intenţia nu l-a înşelat, deoarece reprezintă o provocare capabilă să-ţi fure liniştea în cazul în care nu-l deschizi. La o scurtă şi fugitivă privire aruncată asupra cuprinsului ai fi tentat să crezi că poţi face o delimitare clară, pe teme, pe categorii terestre şi concrete. Pe măsură ce îl parcurgi, însă, această consideraţie este puţin zdruncinată, pentru că în profunzime ai surpriza să descoperi o ordine nouă, care se instituie dominând totul.

Poezia „Fotografia absenţei mele” se constituie într-o sinteză cuprinzătoare ce-şi circumscrie şi subordonează principalele motive ale cărţii: ninsoarea, somnul, ferestrele, vânătorii, singurătatea, iarba şi cuvântul. Condiţia necesară creării de valori este permanenta trăire în vis, în ideal (nu în sensul de facil), având însă ochii larg deschişi pentru a capta ferestrele şi potenţialele imagini oferite (cu zgârcenie uneori) de acestea. Vânătoarea de idei este inerentă descoperirii adevărului camuflat în fiecare frunză de iarbă.

Poetul este condamnat la a-şi purta cu demnitate crucea,”Carul cu lacrimi”, viaţa dedicată artei, aflându-se într-o nesfârşită căutare a propriei identităţi („când eram când nu eram”), având continuu tentaţia absolutului şi senzaţia îndepărtării progresive a acestuia, până în punctul în care devine intangibil. Sau, poate că este eterna dorinţă de a cunoaşte cât mai mult, setea de autodepăşire, de permanentă competiţie cu tine însuţi. Cum am putea, altfel, explica versuri de genul: „toată noaptea n-ajungeam”, „am ajuns n-aş fi ajuns”?

În „Sfaturi pentru oblăduirea tristeţii” apare anamnesisul trupului („trupul meu nu îşi mai aminteşte de mine”), compensat de o înţelegere a sensurilor realităţii copleşite de aceeaşi „iarbă”, dar salvate de imediata deschidere a „ferestrei” care face posibilă pătrunderea tainelor. Reversul apare în „Frângere”, titlu sugerând căderea, declinul, unde ferestrele refuză orice colaborare. Dramatismul sporeşte prin intermediul metaforei construite pe relaţia abstract-concret: „somnul meu ca o creangă se frânge”. Continuarea apare firesc în „Drum”, metafora existenţei torturate de obsesia absolutului, care „de când se ştie merge / nicicând nu va ajunge / pe umerii săi iarba / a început să crească”. „În ninsoare” pare la prima vedere o poezie de dragoste, ca şi „Frunze vânturate”, însă iubirea devine un pretext pentru revelarea unor sensuri mai profunde. „Strigăt” se revendică din expresionism, poetul implorând parcă o entitate care refuză să apară: „de când nu m-ai căutat / drumurile au secat / şi lumina s-a uscat”. Iată cum totul e din nou în prăbuşire, învăluit în incertitudine: „nici nu plec şi nici nu vin”.

Condiţia poetului este tema unei alte piese, „Mai departe”, marcând neîncetata luptă a acestuia cu ceea ce noi numim generic „cuvânt”, imposibilitatea renunţării la credinţa care-l mistuie. Sugestia este continuată în „Vântul risipeşte cuvintele”, când ni se spune, explicit de această dată, că „lumina tot mai multă lumină îmi cere”. Dificultatea intervine în momentul în care ideile se camuflează, conştiente de intenţia şi ameninţarea, pericolul unei descoperiri: „pe unde au trecut vânătorii iarba creşte cu teamă”. Undeva aproape de final autorul se recunoaşte oarecum învins: „Ultima dată / când am fost la vânătoare / (…) / nu ştiam că ţin în mână o puşcă / ruginită de milă”. Aşadar, există mistere pe care nu le putem atinge din cauza faptului că suntem conştienţi că dezvăluirea lor ar echivala cu o profanare, iar acest drept nu ne este rezervat. Este o atitudine generată de sentimentul existenţei sacrului, dimensiune ce trebuie protejată în faţa năzuinţei cognitive.

Indiferent de rezultatul acestui „quest” perpetuu, interesantă şi demnă de admirat este determinarea şi consecvenţa cu care poetul îşi urmăreşte idealul, perseverenţa cu care îşi continuă călătoria pe „drumul” ramificat, rătăcit şi regăsit mai apoi, din dorinţa de a privi prin cât mai multe ferestre (echivalentul fântânilor din baroc), pentru a dezlega misterul ierbii şi al eternelor ninsori.

 

Cristina-Roxana Roşu

Meandre, anul V, nr. 1 (8), 2002

Autor Rodian Drăgoi

Recenzie realizată de Bianca Marcovici * Haifa-Israel ( USR- filiala Iaşi )

Volumul  “Două lacrimi de cer” , semnat de Valentina Becart

 

Poeta Valentina Becart, născută în anul 1961 în jud. Iaşi şi-a făcut simţită prezenţa în spaţiul poetic ( relativ târziu) în perioada matură a existenţei. După propria-i mărturisire – încercările de versificare încep în jurul vârstei de 9 ani. În perioada liceului a strâns câteva poezii într-un jurnal care s-a pierdut în negura timpului. Iat-o revenind cu energii, acumulări noi – după o lungă absenţă. În decurs de 6 ani a citit intens, s-a familiarizat cu noile orientări, stiluri din spaţiul cuvântului scris… reuşind să editeze volumele:

Fata sihastra, ed. Timpul, Iaşi, 2005 ; Clipe arse, ed. Timpul,  Iaşi, 2006 ;Două lacrimi de cer, ed. ALFA, Iaşi, 2007 ; Antologie de poezie şi comentarii becartiene ( 35 de poeţi), ed. Paneurop, Iaşi, 2008 ; Undeva, unpoet…, ed.  ArhipArt, Sibiu, 2010; Pe muchia instabilă dintre existenţă şi neant, ed. Stef, Iaşi, 2011. De asemenea, a îmbrăţişat poezia colegilor ( mânuitori ai condeiului) şi cu dăruire ( dar nu fără sacrificiu…) a adus în lumina tiparului antologiile:

Antologie de poezie ( 55 de poeţi contemporani), ed. ArhipArt, Sibiu, 2010 ; Antologia de proză „Declin”, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010. În prezent are în lucru o altă antologie:  „101 de poeţi contemporani” şi romanul „Viaţă furată”. În această perioadă scrierile Valentinei Becart apar pe diferite site-uri şi în diverse publicaţii din care amintim doar câteva; revista ” Moldova Literară” ( fondată de Liga scriitorilor filiala Iaşi-Moldova) ( unde activează ca redactor ) ; revista „Poezia” apărută sub egida USR, Iaşi ; revista „Vatra-veche” ( Tg. Mureş) ; revista „Singur” ( Târgovişte) ; revista „Nou Horizont”, Valencia, Spania. etc…  În anul 2011 primeşte Diploma de Excelenţă (la Gala Premiilor de Excelenţă), secţiunea: pesonalitatea culturală a anului. ( 23 ianuarie 2011, Iaşi). Volumul „Două lacrimi de cer”, ed. Alfa, Iaşi, 2007, ( la care fac referire) cuprinde poeme de o largă varietate, acestea purtând amprenta modernităţii şi nu numai… întâlnim în paginile acestei cărţi ( destul de voluminoase) un univers liric specific clasicilor literaturii române.

„Abisurile sufleteşti, descoperite la vreme de o critică atentă, în poezia feministă a unei Magda Isanos, Maria Banuş şi Ileana Mălăncioiu, dar nu numai, sunt repere definitorii şi în volumul supus aici „analizei”. Arderile de „tot” se regăsesc ca un litemotiv în unele poeme de dragoste visată, dar şi în accentele unei senzualităţi fruste.” (Prof. Mitriţă Creţu ( Mitridate)… ).

                „Acolo unde timpul îşi află hotarul” poeta vrea să ridice o „biserică albă” unde să poată murmura o rugăciune şi cine ştie… „poate o stea se va aprinde // pe bolta întunecată // unde adevărul tăinuit  // pare mai însetat de „sângecald”  // cu fiecare răsărit”. ( Acolo unde timpul îşi află hotarul).

Eul liric este vizibil marcat de curgerea timpului… fiind trecut prin „focul” mistuitor al întrebărilor fără de sfârşit. Liberă şi nestăvilită în drumul spre căutarea frumosului – conştiinţa-i creatoare face câte un popas la „ore de cumpănă” şi trece prin filtrul trăirilor hipersensibile întregul „arsenal” al realităţii înconjurătoare … Dar nu se mulţumeşte cu atât!  Spaţiul metafizic   pare a fi locul cu disponibilităţi multiple pentru spiritu-i reflexiv şi profund… spirit care pătrunde în invizibil cu încredere şi tenacitate… provăcând misterul. Un moment dintr-o zi caniculară de vară este redat printr-un limbaj limpede, clar, însufleţit de prospeţimea gândului către cea aşteptată.

                „razele soarelui îşi caută  // strălucirea // în paharul tău. // Mi-e    atât  de sete! // Ars de dorinţă – beau până la fund – // ultimul strop… fără tine!”                                                  ( Băutura ta preferată – nectar). 

Stăpână pe mijloacele de expresie, mişcându-se cu dezinvoltură printre răsărituri  şi apusuri, trăirile poetei  trec de la starea de linişte, calm aparent… la starea de angoasă, măcinare lăuntrică, nelinişte, înfrângere , singurătare apăsătoare… acestea căpătând valenţe grave, profunde  – străbătute de intensitatea fiorului liric.

„ Vai ,mie!, //  cerşesc azur // şi mistuit de sete, // muşc brazda caldă… pe ţărmul unde iele – // în seva mea se scaldă!”//  „ O, sfânt giuvaier //  ţi-e ruga în zadar… // şi-azurul stins, // în ochi viclean de cer” ( Cerşesc azur). Din „culorile luminii” într-un elan al naivităţii şi încrederii în orizonturi ondulatorii… împleteşte versuri suave, luminoase pentru a fi „Cu un pas mai aproape de cer”. Această stare de beatitudine nu durează – este ca un fulger ce despică întunericul în două. Viaţa (afirmă poeta) este „drum în lumină bătătărit de talpa aspră a suferinţei.  // Cuvântul răsună în spaţiu // ce rămâne la fel de abstract. // Aleargă, aleargă! // Nu te opri… între viaţă şi moarte.//  Izvoarele vor duce mai departe // taina începutului.” ( Cuvântul răsună în spaţiu).  Întâlnim în unele poezii cuprinse în acest volum  o anumită simplificare şi naivitate căutate…  Prozaismul voit , versul abrupt nu ştirbesc cu nimic din lirismul încărcat de emoţie , din valoarea poetică.

„Şi totuşi, cum arată „gloria”? // „Nu ştii!” // mi s-a părut că-mi şopteşte la ureche /  ceva… //  venit ca dintr-un vis.//

„Ascultă cu atenţie!”//  Mai întâi şi se va arăta sub forma unui chip…//

Scăldat într-o lumină pură, binevoitoare. // Ochii vor fi numai zâmbete, ascunzând cu grijă // Marea Trădare” (Clipa de glorie).

Poezia este o stare, o flacără ce izbucneşte din adâncurile sufleteşti, nu cunoaşte reguli…  revărsându-se în albia imaginarului fără oprelişti… Poetul intervine, îngrădeşte, îndiguieşte doar atât cât expresia poetică să capete limpezime şi profunzime.

            Poeta Valentina Becart, neobosită căutătoare de expresii inedite… contemplă în zilele însorite „zorii scăldându-se ca pruncii  // în lacrimi de fericire; Alte expresii ca; „pe buzele tale aprinse surâde abisul”; „ de sângele uitării zace-acum pătată” ; „rogojină împletită din doine strămoşeşti” ; „toamnă bănuţi de aur pentru clipe de nostalgie” ; „viaţa-mi sângera peste tot”…. produc reverberaţii cu ecouri lăuntrice tentaculare.

Însetate de transcendent, versurile caută liniile verticale în speranţa evadării din spaţuil strâmt, limitat al vieţii. Timpul este un adevărat „călău” ce urmăreşte tăcut fiecare pas al poetei.

              „Mi-am cioplit propriu-mi chip // pe inimi de vânt // pe strigăt de lună // pe izvoare fără hodină… // cum să-l mai adun // într-un „umn de nisip”?!… şi concluzionează fără a cădea în patetism lamentabil: „Zadarnică trudă // să-ţi făureşti un chip // pe retina timpului // pe zborul clipelor // şi sfâşietoarea rugă… a nenăscutului.” ( Sfâşietoarea rugă a nenăscutului).

Devorată de iluzie şi destrămare –  poeta îşi condensează trăirile în  nenumărate titluri de poezii care-i  nuanţează neliniştea spirutuală ,  nelinişte cu reverberaţii semantice, estetice în spaţiul poetic. Iată câteva: „Zidit de viu în temniţa tăcerii” ; „Înfăşurată în toamne şi amurguri” ; „Înşelătoarea pâine a zeilor” ; „Iubirea-n pietre zăvorâtă” ; „Marele strigăt”; „bezna m-a cuprins cu braţele-amândouă”; „o coasă a trecut ca un gând”; „pe crucea destinului”; „şi mai căzu un cuvânt tremurat”… acestea fiind câteva din cele 239 de poeme cuprinse în volumul „Două lacrimi de cer”. Iubirea, tristeţea, resemnarea, zborul, visul, dorul , viaţa răsărind „timid” dintre ruine… toate şi-au făcut loc în versurile poetei  Valentina Becart a cărei lirică este străbătură de mari frământări şi sfâşieri interioare ce duc  în final… la o adevărată confesiune existenţială. Poetă complexă –  cu un spirit ascuţit  în ce priveşte conştientizarea vieţii  –  cu toată  multitudinea aspectelor ei coloristice – transcrie într-un ton grav latura perisabilă a existenţei…  supusă degradării… Şi cum altfel ne-o putem imagina decât trecând de la o stare la alta: uneori pasională, tandră, melancolică … şi nu peste mult timp aflată  în cealaltă extremă:  revoltată, dezamăgită… purtând povara „necunoscutului” ca pe o rană  mereu sângerândă… sufletul fiindu-i înfăşurat într-un straniu sentiment al „iernilor timpurii” cu vânturi polare… Pendulând între revoltă şi reverie reuşeşte să asculte ecoul „marilor chemări” ce vibrează în structura sensibilă şi rafinată a trăirilor sale  poetice , trăiri regăsite în stihuri expresive încărcate de semnificaţii .

                        „să curăţăm pământul de ruine… // şi să’nălţăm altare //  de „rugăciune pline”. // În fiecare clipă trecătoare // să’nnobilăm al vremilor noroi. // În pulberi să aprindem stele, // şi-n fiecare zi // slăvi-vom dimineţi, // scăldate-n auritul soare”( Să’nălţăm altare).

Titlul volumului “Două lacrimi de cer” ( adevărată metaforă)… deschide căi spre inima cititorului  care poate descoperi  aici ( în volum) poezii cu  o paletă variată de  stări având o încărcătură emoţională  vulcanică, incandescent ă…

Vă invit la lecturare  şi delectare  spirituală!

Autor Valentina Becart

Florin Burtan: FOTOGRAFIA ABSENŢEI

POEŢI DIN TELEORMAN

 

FOTOGRAFIA  ABSENŢEI

          Prin noua sa carte, „Fotografia absenţei mele”, Rodian Drăgoi pare a se înscrie, definitiv şi cu rezultate remarcabile, în stirpea tot mai rară a romanticilor întârziaţi, iubitori de rostire frumoasă, melancolici şi candizi, bântuiţi de doruri şi de spaime inventate necontenit.

Torturat de misterioase nelinişti, căutând, mereu, izbăvirea prin confesiune, Rodian Drăgoi se lasă „călătorit” de corăbii rătăcinde „pe ape crăpate de sete”, întorcându-se acasă „prin lumină de mireasă”, cum însuşi recunoştea, tăcut şi înlăcrimat, pentru că aventura sa lirică îl face să-şi conştientizeze destinul. De poet însetat de sine şi de lumea sa interioară. Deşi se străduieşte să-şi păstreze sufletul tânăr, el abia îşi mai încape sieşi de atâta singurătate, înţelegând că „trupul meu nu îşi mai aminteşte de mine / mama mă ceartă că am îndrăznit să îmbătrânesc // anul trecut nu-mi mai vorbeşte de anul ce vine / amurgul mă bate prieteneşte pe umăr / şi îmi arată realitatea năpădită de ierburi…”

Prin poezia lui Rodian Drăgoi trec femei frumoase, întocmite din miresme, care înnebunesc livezile, trec trenuri, care aleargă spre nicăieri, iarba nu ştie nimic despre toamnă, cineva îşi lipeşte tristeţea crăpată cu lut, tatăl îşi poartă viaţa pe umăr, vântul clatină drumurile, luna răsare tot mai des dintre câini, păstorul e păscut de propria sa turmă, mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele, sub pleoape ninge năprasnic, somnul e o casă cu ferestrele sparte, singurătatea (poetului) are aceeaşi adresă ştiută doar de o iubită, care nu va veni niciodată, căreia i se confesează: „În seara când am plecat / mi-ai spus că mă vei păstra / ca pe-o icoană // a doua zi / mi-ai desenat chipul pe asfalt / să-l calce maşinile”.

„Scrisorile”, pe care poetul le trimite celor dragi, deşi nu vor primi răspuns, par a fi scrise pentru a-i vindeca sufletul de singurătate, de tăceri şi nelinişti: „Sunt de câteva zile acasă iubito / aici vara e pe sfârşite şi strugurii copţi / ca să fii lângă mine tu cobori dintr-o poză / şi-mi mângâi cu durere încă una din nopţi // eşti atât de departe că nu pot să te strig / şi atât de aproape că mi-e frică de tine / stau cu faţa spre cer şi în răni îmi e frig / iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine // sunt atât de străin şi atât de cuminte / oasele-mi fug sub un câmp de mohor / aş veni către tine dar tăcerea mă minte / şi sub ploaia aceasta greşelile dor”.

Întocmită din lumini şi umbre, din extaz şi învăluitoare mărturisire, poezia lui Rodian Drăgoi – expresivă, muzicală, metaforică, – cucereşte , prin simplitate şi profunzime, prin sinceritatea rostirii.

                                                                                                Florin Burtan

Caligraf, mai 2002

Autor Rodian Drăgoi

Florentin Popescu: Rodian DRĂGOI – un poet care confirmă

Rodian DRĂGOI – un poet care confirmă

 

          O mărturisire: N-am făcut niciodată caz de virtuţile mele de editor, câte şi când vor fi fiind de peste două decenii de când practic această meserie, invidiată de mulţi, dar şi de mai mulţi poate pe nedrept ponegrită. N-am făcut, aşadar, caz, însă recunosc că m-am bucurat ori de câte ori investiţia de încredere într-un autor (şi mă refer aici la perioada în care , la „Albatros” fiind, am facilitat debutul unor scriitori în poezie sau în proză) mi-a fost confirmată ulterior de condeierii cu pricina. N-au fost prea multe cazurile, însă atunci când au existat mi-au dat satisfacţii intelectuale aparte.

Între cei aflaţi în această din urmă situaţie se află şi poetul Rodian Drăgoi, căruia, în „luptele aprige” ce se dădeau înainte de ’89 pentru publicare, am reuşit să-i tipăresc mai multe poeme într-un „Caiet al debutanţilor”.

De atunci a trecut multă vreme, autorii de-acolo au scris mii de pagini (unele au şi apărut în volume individuale ori în diverse culegeri) şi aproape că-i pierdusem „urma” lui Rodian Drăgoi. În treacăt fie spus, cum mai poţi urmări evoluţia unui poet când apar sute de cărţi şi cărţulii, te miri pe unde şi în ce tiraj?

Am zis că-i pierdusem urma lui Rodian Drăgoi, dar în vremea asta, între timp adică, el a scris şi nu mică mi-a fost bucuria când, nu de mult, mi-a oferit cu autograf cel mai nou volum al lui – Fotografia absenţei mele  (Editura „Amurg sentimental”), carte pe care am citit-o cu real interes şi cu o mare curiozitate, ambele venite dintr-un lesne de înţeles orgoliu editorial.

Rodian Drăgoi a venit în poezie din Bărăganul teleormănean, care i-a dat literaturii pe Gala Galaction, pe Zaharia Stancu, pe Marin Preda, dar şi pe mulţi alţi poeţi, prozatori şi chiar critici literari din generaţiile mai noi (Florin Burtan, Gheorghe Filip, Gheorghe Stroe ş.a.), care au şi vor avea şi în viitor un cuvânt important de spus în creaţia beletristică românească, cum am mai avut prilejul să scriem şi noi într-un recent număr din ECART, cu ocazia apariţiei culegeriiNepoţii lui Moromete, 13 scriitori din Teleorman.

Rodian Drăgoi este unul dintre poeţii serioşi şi care, asumându-şi destinul, nu s-a circumscris nici optzeciştilor (deşi, biologic vorbind, aparţine acelei generaţii literare) şi nici altor orientări sau curente la modă. El a fost şi a rămas un neoromantic de clasă, practicând o lirică de bună factură, în care accentul cade pe cele două trăsături esenţiale ale poeziei dintotdeauna: metafore şi mesajul (ideea). Ceea ce se remarcă din capul locului în creaţiile poetului este o stare continuă de nelinişte şi aşteptare, o însingurare parcă anume căutată, precum în aceste Ferestre: „Ferestre flămânde mă urmăresc din frunze/când ochii mei înoată prin spume de cocori/îmi cresc din umeri frunze-nourate/ şi-ngheaţă flacăra din care tu cobori//iubita mea acum şi-n păsări ninge/convoaie de morminte aleargă spre oriunde/a răguşit şi drumul încolăcit la poartă/chiar trupul meu de mine se ascunde”. De altfel, sentimentul iubirii, prezent în cele mai multe dintre poeme, ia turnura acelei „dulci melancolii” eminesciene, singurătatea constituind  pentru autor, pare-se, starea propice inspiraţiei: „Toată noaptea cântă pe sub pământ o femeie/iarba creşte peste poemul ce l-am scris pentru tine/ albul nu vrea să mai ştie nimic de mirese/ tu eşti tristă ca dragostea dintre două ruine” (Toată noaptea).

Recuzita poetului e alcătuită din elementele primordiale ale câmpiei din care acesta descinde (ierburile, apele, cerul, copacii şi pădurea, sălbăticiunile naturii), dintre momentele zilei sunt preferate amurgurile şi nopţile înstelate (cadrul romantic, aşadar !), iar anotimpul preferat – iarna – este văzut nu atât ca decor, cât ca un mijloc de purificare, cu sensuri mai adânci, spirituale: „Să ningă pe fluturi să ningă pe case/să ningă în flaute să ningă în oase/să ningă pe oaspeţi/să ningă pe mese/ să ningă-n bătrâne să ningă-n mirese/să ningă sălbatic să ningă-n oglinzi/…/să ningă pe Casa Scânteii/prin aer să fluture mieii/să ningă în muguri să ningă-n morminte/ să fim sărutaţi de tăcute cuvinte”(Alergând spre ninsoare).

Poet al reveriilor, Rodian Drăgoi ştie să asculte tăcerile şi să pătrundă cu aripa gândului tainele orizonturilor din care descinde şi pe care le scrutează cu mijloacele proprii ale metaforei. „Câmpia – zice el – e hăituită de ierburi nomade/din ape se ridică vălvătăi de răcoare/undeva o mireasă e furată de fluturi/eu îmi dezlipesc drumurile de pe picioare/.(Vâlvătăi de răcoare).

La o mai atentă lectură, Fotografia absenţei mele rămâne, în fond, imaginea unui suflet visător, în care melancolia convieţuieşte cu visul, iar neîmplinirile iubirii sunt ostoite prin rostirea poetică, sortită să dăinuie până dincolo de fiinţa trecătoare a creatorului.

 

Florentin Popescu

Ecart / Economistul, anul XIII, nr. 227, 15 mai 2003

Autor Rodian Drăgoi

Recenzie realizată de Gabriela Petcu(Germania)

Recenzie

 

Volumul:”Călătoare în Ţara Soarelui Răsare”

Autor:Floarea Cărbune


        “Japonia este ţara marii armonii, a armoniei Prezentului cu Trecutul, a Modernului cu Tradiţionalul, a Cerului cu Pământul, a Materiei cu Spiritul, a Omului şi a Naturii, a Lotusului şi a Crizantemei”.

(Floarea Cărbune)

 Floarea de cireş – SAKURA, se deschide special pentru noi!

Scriitoarea Floarea Cărbune, are meritul că pe unde păşeşte, lasă bucăţi din suflet şi se încarcă cu armonia locurilor prin care trece. Astfel, avem bucuria de a ne aduce şi a ne oferi din preaplinul sufletului ei, minunile unei ţări atât de frumoasă, atât de sofisticată şi miraculoasă, cum este  Japonia. Citind jurnalele celor cinci călătorii ale autoarei, ai ocazia să te îmbogăţeşti nu numai cu date exacte, despre un tărâm al abundenţei, dar mai ales, vei cunoşte spiritul acestui popor.

Mi-a fost dat să ajung în Ţara Soarelui Răsare respirându-i aerul, admirându-i cultura,  adorându-i grădinile, adevărate opere de artă şi…de-ar fi numai atât, tot  ar fi de-ajuns”.

      Hana (Floarea), prin această carte, devine ghid într-o lume pe care mulţi dintre noi, nu vom avea posibilitatea să o cunoaştem real. Japonia se ataşează de suflet, ca o minune lăsată special să aducă lumină şi culoare, muzică sublimă, gest de prietenie, dorinţă nestăvilită de cunoaştere, de dragoste, de armonie. Vom iubi această ţară pe care autoareaFloarea Cărbune ne-o aduce cu multă dragoste prin paginile volumului prezent. Apoi, ne vom mira când ni se va face dor (!?) şi vom fi surprinşi să constatăm că doamna cu zâmbet de soare şi nume de floare, ne-a purtat cu atâta dibăcie în lumea acestei ţări minunate, încât vom avea senzaţia că noi, am mai trecut pe acolo.

     Floarea Cărbune, scrie! Ca un râu, cuvintele curg în versuri şi proză, aducând cu sine, pentru lumea toată, emoţionante momente din viaţa sa. Hana scrie cu sufletul şi pentru suflet! Harul primit, acela de a aşterne pe hârtie ideea de armonie între extremele vieţii, este tocmai esenţa timpului:

„Mi-e viaţa simplă dar şi complexă, sunt momente când mă simt depăşită de evenimente devenind tristă apoi încerc echilibrarea ,bucurându-mă de fiecare răsărit de soare, de venirea primăverii, de clipele de graţie ale existenţei.”

Eu cred că oricare cetăţean japonez, ar fi încântat să descopere că cineva străin, pune atât de mult suflet, reuşind să transmită la mii de kilometri, o mare parte din existenţa acestei ţari.

             „Japonia fascinează prin prezent, cât şi prin istoria ei fabuloasă. În trecut, japonezii erau renumiţi pentru artele marţiale, medicina alternativă, shoguni, samurai, harakiri şi gheişe. Acum , Japonia este pământul tehnologiei, al luminii şi al inventivităţii. Deşi pare de necrezut, aceiaşi oameni care creează şi  inventează roboţii cei mai performanţi din lume, păstrează şi respectă, cu sfinţenie,  tradiţiile vechi de secole.”

Toate acestea, sunt descrise cu mare atenţie, talentul autoarei de a povesti remarcându-se în fiecare pagină. Foloseşte o gamă bogată de mijloace literare pentru a transmite mai bine mesajul Japoniei. Tradiţiile sunt descrise în amănunt, descoperind uneori mici asemănări cu cele ale ţării noastre. Nu a ratat ocaziile de a prezenta reţete culinare pe care, dacă le-am aduna la un loc, cu siguranţă am putea avea şi o carte de bucate cu specific japonez. Oraşele, natura, oamenii, sunt prezenţi ca într-o peliculă de film. Toate au un sens, rostul acestor pagini fiind tocmai acela de a aduce o reală descriere, o transmitere impecabilă de date şi sentimente.

       Capitolul V, este dedicat literaturii şi anume, lansării de carte românească, pe tărâm japonez.

„ Literatura reprezintă şi ea puntea de cunoaştere între două popoare prietene. Cum în acest an – 2009, se împlinesc 50 de ani de prietenie româno- japoneză, m-am gândit să fac o lansare de carte în Japonia. E vorba de antologia « Izvoarele vieţii » la care au contribuit 28 de poeţi. Am certitudinea fermă că, poezia poate fi o uşă deschisă spre inima poporului român implicit a culturii acestuia.”

 Astfel, Floarea Cărbune, devine atât mesagerul Ţării Soarelui Răsare, cât şi al României!

Talentul autoarei, este pe drept răsplătit cu ocazia participării sale la concursuri literare de înaltă ţinută:

– Premiul I la Festivalul Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar & Magda Isanos, Suceava-Udeşti, mai, 2009, Secţia: Reportaj literar.

– Marele Premiu „Mircea Motrici” şi Premiul revistei Ateneu– Bacău la Festivalul Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar & Magda Isanos, Suceava-Udeşti, mai, 2010, Secţia:Reportaj literar.

După ce am citit şi  am trăit „Rădăcini”, ştiam că va urma şi altă carte… Curând, am fost  plăcut surprinsă,   citind manuscrisul volumului « Călătoare în Ţara Soarelui Răsare », bucuroasă fiind să descopăr noi secrete din tainele acestui popor.

Vă recomand cu multă căldură, « Călătoare în Ţara Soarelui Răsare »   prin care veţi descoperi un ghid valoros, o poartă deschisă spre o lume nouă, pentru că Japonia este istorie, cultură, tradiţie, educaţie, iubire, oraşe minunate, oameni deosebiţi, artă culinară… şi toate acestea le puteţi descoperii prin ochii şi sufletul scriitoarei Floarea Cărbune.

Lectură plăcută!

Gabriela Petcu

Redactor la ziarul “Curentul internaţional”

 Autor Floarea Cărbune (Flora)

Recenzie realizată de scriitorul George Pena

Recenzie

Volumul „Rădăcini”-roman

Autor-Floarea Cărbune

Dorul – dor de locurile natale şi oamenii locului

Am citit pe nerăsuflate o carte unică în felul ei,o carte tulburătoare, intitulată ,,RĂDĂCINI, a distinsei poete teleormănene Floarea Cărbune, lucrare de maturitate a amintirilor şi respectului faţă de ,,rădăcinile” sale – locurile natale cu oamenii, obiceiurile şi tradiţiile de veacuri pe aceste meleaguri unde s-au născut clasicii: Zaharia Stancu, Marin Preda, filosoful Constantin Noica şi alţi oameni de cultură.

Omul care, din anumite motive,  părăseşte locurile natale,  simte cu timpul cum dorul de ,,acasă” îl bântuie mereu în aceste locuri străine unde l-a împins destinul. Şi astăzi, toţi cei plecaţi în alte zone din ţară sau peste hotare, lasă într-un colţişor de suflet visul de ,,întoarcere” acasă,  pe meleagurile natale,  la casa părintească sau rude iar nostalgiile le

raşchetează mereu sufletul zdrenţuit de amintiri. Cam aceştia sunt fiorii ce iradiază din ,,RĂDĂCINI”carte de dor şi file de monografie sufletească, a scriitoarei Floarea Cărbune, cam acesta-i demersul pe care ni-l propune.

Autoarea găseşte un limbaj meşteşugit prin ochii copilului din omul matur,  având ,,ochiul şi urechea minţii” pentru natura ce o înconjoară,  pe care o explorează poetic şi farmecă cititorul. Cartea este structurată pe şase capitoleimportante axate pe tradiţii şi obiceiuri natale, chiar religioase, clasificate pe anotimpuri, coborând nararea până la hora din sat, Hora din Poiană… Ca cititor,  parcurgi fără să vrei, aspecte legate de viaţa politică a comunei Purani, de traiul sătenilor, de portul popular al costumului de Vlaşca cu catrinţă şi pesteman cu ornamentaţie bogată, de hrana sătenilor. Nu uită autoarea să însereze chiar producţii folclorice din lirica populară tradiţională de pe meleagurile puranilor.

Ultimele două capitole sunt cu adevărat lirice ocupându-se de clipe de eternitate, legate de copii, nepoţi, poveşti şi povestioare din epica populară ori despre chipurile-icoană din sufletul şi inima poetei Floarea Cărbune, devenind,,Petale de lumină” pentru conştiinţa sa.

Înarmată cu puterea de a stăpâni cuvântul pe care atât de convingător ne-a probat-o prin volumele anterioare de poezie şi proză, Floarea Cărbune oferă iubitorilor de frumos o carte de o excepţională densitate în care cuvintele aduc splendoare acestor file de monografie sub o fermecătoare narare, subsumată ideii că universul în care trăim, cu binele şi răul său, cu frumosul şi urâtul care se completează într-un întreg etern indestructibil, cu dragostea şi ura faţă de care mecanismul vieţii n-ar putea funcţiona niciodată, poate fi şi merită a fi cunoscut şi iubit aşa cum ne-a fost dăruit de Creator de la începuturile Lumii. Aparenta simplitate a povestirilor sale lirice, narate parcă dintr-o suflare,  la o citire atentă, te face să descoperi fineţi diamantine ce dau cărţii imaginea unor pagini îndelung cizelate, bine documentate şi de o înaltă înţelepciune, iar fotografiile anexate, vin să completeze şi să transfigureze cartea într-o litanie de tălmăcit întru sine, la ceas de noapte, când gândurile noastre se pregătesc să-şi găsească odihna după agitaţia şi emoţiile zilei.

Drept concluzie finală, putem spune că suntem în faţa unei cărţi a maturităţii depline, un fel de ,,ultima verba”aproape testamentară,  pe care autoarea,  Floarea Cărbune,  o lasă cititorilor de azi,  de mâine şi de totdeauna ca o alinare în cunoaştere,  iar posterităţii – atât de severă şi necruţătoare –ca pe o rugă convingătoare de a-i acorda meritatul drept la supravieţuire.

Pentru sufletul mare de poet al autoarei şi al cititorilor, ca teleormănean, la 50 de km. depărtare de Purani, voi posta câteva versuri, drept florilegiu al întâlnirii noastre:

DE-ATÂTA LUMINĂ

Stau de multă vreme între ţărani

Şi printre lanurile de pe glie,

Parcă zboară ciocârliile în mine,

Holdele de aur se coc în hărnicie.

Ţăranii au fost de veacuri sărmani

Şi le-au înflorit mâinile pe sapă;

În silozuri strâns-au pâinea cea bună,

Din cişmele au sorbit, zilnic, apă.

Copiii şi i-au luat cu ei la câmp,

I-au învăţat să bea apă din ulcior,

Iar când vremea-i bună, s-au gândit

S-asculte seara, graurii, cum cobor.

Şi se-aprind pădurile toate în mine,

Ca nişte ruguri înalte în depărtări,

De-atâta lumină, eu nu mai văd nimic,

Secera lunii se tot ascute pe zări.

ÎN TOAMNA ASTA…

În toamna asta, de taină şi răcoare,

Câmpia ţipă sub lamele de plug,

Aromele de struguri au acelaşi beteşug

Şi se destramă-n asfinţit de soare,

În toamna asta, de taină şi răcoare.

Câmpia ţipă sub lamele de plug,

Pe cerul vast, trec cârduri de cocori,

De-atâta feerie, uiţi ca să mai mori,

Pe dealuri, visează podgoriile-n belşug,

Câmpia ţipă sub lamele de plug.

Pe cerul vast, trec cârduri de cocori,

Amurgul aduce parfum de otonel,

Frunzele cad din ramuri cătinel,

Când trec, sporadic, ultimii nori

Pe cerul vast, cu cârduri de cocori.

 George Pena-scriitor

Autor Floarea Cărbune (Flora)

Metamorfoze, 2002-2003, Maia Martin, album pictura online

Dragii mei, vă invit să răsfoiţi un nou album cu picturile mele realizate in perioada 2002-2003. Acest volum „Metamorfoze” continuă seria începută cu volumul „Studiile” , 2000-2001, şi reprezintă o altă perioadă de formare, o perioadă de căutări, de teme de atelier, dar şi de propuneri personale privind compoziţia, metamorfozarea personajelor, a elementelor de peisaj pentru a ajunge la un stil propriu. În această perioadă eram studentă la Universitatea de Arte „N. Grigorescu” în anul II şi III.

Vă invit să vizionaţi aceste lucrări urmând linkul de mai jos, din Biblioteca Maia Martin

http://en.calameo.com/read/000616912cc3f677d2a21                    

Colecția Cititor de proză
http://en.calameo.com/read/0003100516e53a5383bea                    

Vizionare plăcută!

A consemnat pentru dumneavoastră,
Maia Martin

Din istoria literaturii ucrainene din România

Marele prozator, poet și publicist ucrainean din România, bucovineanul Stepan Tkaciuc spunea că literatura ucraineană din România «… s-a născut în secolele trecute ale legendarei Bucovine, iar orașele Cernăuți, Suceava și Siret au fost rampele ei de lansare câtre inimile cititorilor ucraineni din toată lumea. («Cuvânt despre cuvântul ucrainean din România», «Antologia poeziei ucrainene din România», Editura «Mustang», București, 2000)
Tkaciuc avea dreptate, dacă ne gândim că în orașul Suceava a trăit și a creat preotul Mykola Ustianovyci, – în orașul Siret – avocatul și scriitorul Silvester Iarycevskyi (a fost și primar al Siretului), iar în orașul Cernăuți – preotul și compozitorul Isydor Vorobkevyci, autorul muzicii și versurilor celebrului cântec «Să-mi cânți, cobzar bătrân, ceva…». Dar oare câți ucraineni, români și italieni mai știu că acest cântec, atât de drag inimilor lor, a fost scris, muzica și versurile, de un ucrainean care vorbea la perfecție limbile ucraineană, română și germană? Acest cântec a devenit atât de popular la ucraineni, români și italieni, încât autorul muzicii și versurilor s-a pierdut printre creatorii anonimi ai folclorului celor două popoare învecinate și prietene din vremurile imemorabile.
«Bucovina a fost – și a rămas! – vatra de baștină a mai multor culturi, implicit a mai multor literaturi.» – continuă în lucrarea sa Stepan Tkaciuc.
În Gura Humorului s-a născut, a trăit o bună bucată de vreme și a creat scriitoarea Olha Kobyleanska, clasic al literaturii ucrainene, care a fost vizitată în orașul său natal de poeata Lesea Ukraynka. Și ea classic al literaturii ucrainene.
Nu trebuie uitat că între scriitorii ucraineni și români din Bucovina au existat
relații foarte strânse de prietenie și colaborare frățească. După cum susțin unele izvoare ucrainene, poetul și compozitorul Isydor Vorobkevyci a fost bun prieten cu Mihail Eminescu pe când acesta era elev la Liceul «Aron Pumnul» din Cernăuți.
Stepan Tkaciuc își amintește că poetul Orest Masykevyci i-a povestit cum o delegație de scriitori din Bucovina în frunte cu Isydor Vorobkevyci a participat la înmormântarea lui Eminescu de la București. Această participare a fost consemnată de presa ucraineană a vremii.
Până la începutul celui de-al doilea război mondial, Cernăuțiul a fost corola de culturi a Bucovinei. După cel de-al doilea război mondial, minoritatea ucraineană, destul de numeroasă, din România a simțit nevoia renașterii literaturii ucrainene din propria-i cenușă și repunerii ei într-o nouă albie. Astfel, câțiva împătimiții ai condeiului și ai verbului matern s-au apucat de această treabă atât de necesară, dar atât de anevoioasă. Și Dumnezeu i-a ajutat…
Prima tribună a noii literature ucrainene din România a fost publicația de limba ucraineană «Novyi vik» («Vilne Slovo», în prezent), înființatî în anul 1949.
În jurul acestei publicații ucrainene și-au unit condeiurile și talentele scriitorii din Bucovina, și începătorii, originari din județele Suceava și Maramureș. În paginile ei, mereu larg deshise pentru cei care băteu la poarta consacrării, au început să-și publice lucrările literare scriitorii Valeriu Kordun, Iuri Rakocea, Denis Onyșciuk, Orest Masykevyci, Evhen Saviuk, Mykola Koțar, Havrylo Klempuș, Maria Balan, Oksana Melnyciuk, Osyp Duda și alții. Aceste nume ilustre au fondat noua literatură ucraineană din România.
Lor li s-au adăugat noi talente, fiecare cu zestrea lui de cuget și simțire, contribuind la dezvoltarea, diversificarea și înflorirea literaturii ucrainene din România, cum sublinia poetul Denys Onișciuc: «După primul val a venit cel de-al doilea, iar restul valurilor l-au urmat…»
Și din câteva valuri, albia noii literature ucrainene din România s-a umplut cu cuvinte materne…
Și astfel, noua literatură ucraineană din România s-a zămislit și și-a legitimat prezența prin venirea în albia ei a mai multor valuri de scriitori.
Primul val a fost valul scriitorilor ucraineni din Bucovina care s-au refugiat în România.
Cel de-al doilea val de scriitori, toți originari din România, a fost format din tinerele talente Ivan Fedko, Stepan Tkaciuc, Iuri Pavliș, Myhailo Voloșciuk, Corneliu Irod, Ivan Nepohoda și alții.
Al treilea val de scriitori s-a compus din poeții Ivan Kovaci, Myhailo
Nebeleak, Pavlo Romaniuk, Ivan Ardelean, Ivan Onujyk, Teofil Reboșapka etc.
Apoi noua literatură ucraineană din România și-a urmat cursul firesc.
Un rol deosebit în încurajarea literaturii ucrainene din România l-au avut foștii redactori ai ziarului «Novyi vik», regretații Vasile Bilivschi și Mihai Bodnea, precum și criticul Eugen Mihaiciuc.
Dar adevărata și impetuoasa dezvoltare a noii literature ucrainene din România a început odată cu înființarea Editurii «Kriterion» și a cenaclului literar ucrainean din București.
«Putem afirma, fără putință de tăgadă, – spune Stepan Tkaciuc, – că scriitorii Gheza Domokos, directorul Editurii «Kriterion», și Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, au fost mentorii spirituali și nași noii literaturi ucrainene din România».
Zaharia Stancu a aprobat înființarea cenaclului literar ucrainean sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, iar Gheza Domokos a început să dea undă verde spre tipografii scrierilor semnate de noua pleiadă de scriitori ucraineni din România.
Și așa, an de an, s-au înmulțit nu numai scriitorii ucraineni din România, ci și operele literare, cu precădere volumele de poezii.
După revoluția din decembrie 1989 în literature ucraineană apar doi tineri scriitori Mykola Korneștian și Mihaylo Traista.
Marele cărturar al literaturii ucrainene contemporane, acad. prof. dr. Leonid Rudnițkyi, rectorul Universității Libere Ucrainene din Mȕnchen (Germania), scriind și vorbind cu diverse prilejuri despre literature diasporei ucrainene, de fiecare dată subliniază cu majuscule: «Literatura ucraineană din România este cel mai interesant fenomen din toate literaturile diasporei ucrainene (S.U.A., Canada, Anglia, Franța, Australia, Germania, Austria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Croația, Bosnia, Benelux etc.), iar volumele de poezie și proză semnate de scriitorii ucraineni din România și-au câștigat dreptul binemeritat de a sta în biblioteci alături de scrierile cele mai reușite, semnate de scriitorii din Ucraina, patria limbii ucrainene. Limba din operele scriitorilor ucraineni din România este cea mai… ucraineană din toată Diaspora, iar fiecare cuvânt este bătut pe toate fețele și muchiile de harul fiecărui scriitor, devenind câte o mică bijuterie în șiragul unei propoziții sau fraze.
Literatura ucraineană din România, deși destul de tânără, prin valorea ei a devenit portdrapelul și exemplul demn de urmat de literaturile Diasporei ucrainene, inclusive, din Canada și S.U.A., care se afirmă de peste două secole…
În România, fiecare scriitor ucrainean și-a ales propriul drum în literatură, nu bătătorește urmele altcuiva și nici nu imită pe cineva, este o voce singular și inconfundabilă, un talent autentic, care și-a sfințit, în bătălia cu vorbele și ideiile, locul cuvenit în universalul literaturii ucrainene.
Altfel spus nici un scriitor ucrainean din România nu se aseamănă cu vreun alt confrate al său de pană. Toți sunt originali în felul lor și aproape toți practică mai multe genuri literare: poezie, proză, eseistică, critică literară, traduceri din literatură ucraineană în română și din literatură română în ucraineană.
Mulți scriitori ucraineni din România sunt laureați ai premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ai altor premii de mare prestigiu din Ucraina și Diaspora ucraineană.»
Continuitatea literaturii ucrainene din România este asigurată de trecutul și prezentul ei, de venirea noilor talente, de cele două mari și veșnic proaspete izvoare de inspirație: literaturile ucraineană și română. În plus, înflorirea literaturii ucrainene din România este călăuzită mereu de marile genii tutelare ale popoarelor ucrainean și roman: Taras Șevcenko și Mihai Eminescu…
Literatura ucraineană din România, scrie Stepan Tkaciuc: «…este un altoi al marii literature române pe trunchiul marii literature ucrainene, iar Taras Șevcenko și Mihail Eminescu, Ivan Franko și Vasile Alexandri, Tudor Arghezii și Pavlo Tycina, Volodimyr Sosiura și George Bacovia, Maksym Rylskyi și Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Ivan Draci, Marin Sorescu și Vasyl Symonenko, Ana Blandiana și Lina Kostenco, Ioan Alexandru și Vasyl Stus, Mircea Dinescu și Ihor Traci, Mircea Cărtărescu și Roman Baboval etc. sunt stelele călăuzitoare în marea aventură lirică pe mările furtunoase ale literaturii și prin golfurile marilor ei speranțe.»

 Autor Mihai Traista

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: