Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Cititorii recomandă”

Geo GALETARU sau Ochiul care se vede pe sine – note de lectură

Din cercul fratern de cititori şi autori de poezie de pe Republica Artelor s-a desprins, la un moment dat, mâna de prieten a lui Geo Galetaru, care, după ce a pus câte un cald autograf pe două dintre recentele sale apariţii editoriale ( Calea spre lume, editura Eurostampa, 2012 şi Apele nopţii spre dimineaţă, editura Eubeea, 2012 ), m-a invitat să descopăr, pe cont propriu, modul său dramatic de a simţi şi de a gândi poezia, acum şi aici, la răscrucea dintre două atroce secole ale civilizaţiei umane(cel mai sângeros,abia încheiat şi, probabil, cel mai egoist-mercantil, abia început ).

Am descoperit astfel, cu emoţie firească empatie, un spirit pereche, pentru că amândoi am încercat să redefinim poezia şi aventura dureroasă a limbajului, asumându-ne, ca pe un destin implacabil, cenzura timpului şi a indiferenţei, dar încercând să rămânem mereu în avanposturile extreme ale sensibilităţii umane.

Chiar dacă, o dată cu vârsta, au apărut şi semnele corozive ale lucidităţii ironice, care s-au transformat, alteori, în spaima de penibil sau chiar în deziluzie, exasperare şi sarcasm – un surprinzător amestec de graţie şi aversiune, la graniţa fragilă dintre suava confesiune sentimentală şi dispreţul bine temperat faţă de egoismul feroce al acestor vremuri, tre­cându-se adesea, de la mărturisirea lirică a unor stări de conştiinţă vizionar-inefabile, la inevitabila suferinţă a lucidităţii dezolate, pentru a deveni tot mai mult o meditaţie îndurerată şi o ruină de ”aripi obosite , desprinse de trupul păsării”, sau poate chiar un „triumf al erorii”, printre „frivolităţile clipei”, dar mereu acolo, la limită, între „beatitudine şi disperare”, rememorând aceleaşi „nostalgii atroce”, dintr-o „viaţă inexistentă”, pentru a umple golul dintre lumile unde n-am fost niciodată şi unde nimeni nu-şi mai aduce aminte de noi. Pentru că, în cele din urmă, poetul rămâne doar o fiinţă fragil-evanescentă „vie numai până la capătul textului şi respirând doar prin porii cuvântului”,înnobilat doar prin curajul de „a privi iluzia în faţă”, de pe colinele îngândurate ale melancoliei, murind, ca să învie prin cuvinte şi pregătindu-se mereu să dea mărturie, prin vorbele sale, numai şi numai despre o lume a sa.

Impresionant este faptul că, deşi multe dintre poemele lui Geo Galetaru par doar nişte fulgerătoare explozii lirice ale unor clipe de revelaţie sau extaz, citite pe rând, de la un capăt la altul al cărţii, ele se transformă într-o obsedantă şi inconfundabilă confesiune lirică a unui poet în exil printr-o lume din ce în ce mai urâtă şi mai străină, care-l obligă să se întoarcă mereu în sine, la adăpostul lumilor sale fictiv-alternative.

autor Ioan Florin Stanciu

O noua carte in Colectia Cititor de Proza!

autorMirella Tonenchi

http://cititordeproza.ning.com/profile/mirellatonenchi

Interviu :

http://cititordeproza.ning.com/video/mr-gray-autor-mirella-tonenchi-o-noua-carte-in-colectia-cititor-d

„NOUĂ” – O carte de week-end

Consider o întâmplare fericită şi rară, – care îţi aduce un strop de bine – apariţia la editura Renaissance în acest an, 2010, a volumului de povestiri, semnat de talentatul autor George L. Dumitru, ce poartă titlul „Nouă”, nume încărcat de simboluri, uşor de dibuit, cu un minim de efort. Nouă: nouă copaci mai altfel, într-o pădure – similitudini cu imaginea de pe copertă se pot descoperi – nouă mlădiţe, povestirile care structureaza cartea, nouă moduri de a vedea lumea şi nouă feluri de a o povesti, nouă luni, timpul necesar unei naşteri.

Povestirile? Păşiţi cu încredere. Într-o perioadă când toată lumea căută insolitul, nu doar în literatură, aici nu veţi descoperi nimic forţat, nimic lucios, nimic calp. Naratorul, reconstituie din amintiri puse cap la cap, un puzzle cu piese împrăştiate cronologic şi spaţial, croit din poveşti de viaţă, momente, anotimpuri neobservate, dimineţi liniştite, femei sau doar oameni ce ne intersectează pentru o clipă existenţa, dintr-o societate românească prezentă cu fantoşele, fantasmele şi cu tarele ei.

George L. Dumitru, are ştiinţa detaliului, mânuieşte cu uşurinţă dialogurile, neobișnuitul vieţii este analizat savuros, cu umor, tandreţe, sensibilitate, visare, compasiune, purtându-şi cititorul pe nesimţite de la real la fantastic.

Sunt convins că veţi descoperi cu încântare, eleganta înşiruire de fotograme minuţios realizate, care crează senzaţia de mişcare, uşor atemporală a primelor experimente cinematografice.

Există o simplitate şi o acurateţe a mesajului, claritate în idei, o lină curgere a gândurilor, ceva ce este aşezat aşa cum trebuie, care transpiră toate acele lucruri de care unii scriitori se feresc pentru a nu fi denumite banale.

Publicate până în prezent pe diferite site-uri literare, au fost remarcate de cititori, dacă ar fi să ne uităm la număr record
de vizionări, câteva mii, lucru rar întâlnit în lumea virtuală. Poate că unii vor spune că scriitorul nu inovează, dar fiecare povestire este o mărturisire scrisă cu multă fineţe, având calitatea de a ne face să privim fiecare în noi.

Autorule, e incredibil cum scrii. Imi plac textele tale pline de culoare, mişcare şi forţă de sugestie.

Cititorule care treci printre rânduri, aici nu vei suferi de singurătate şi nici de plictiseală.

Scriitorul şi criticul literar, Felix Nicolau, spune, printre altele, despre scrierile autorului:

„Proza lui George Luca Dumitru este „drăgăstoasă”, ca să pun la treabă un epitet din arsenalul lui. Îşi ia timp să descrie, să observe expresii şi gesturi, este încărcată de arome si culori. Poeticitatea este însă absorbită în text şi, dacă se face orişicât
simţită, atunci este doar la nivelul nostalgiei. Idealist şi pur, prozatorul nu se prăbuşeşte nicicând în patetism. Reuşeşte să se menţină la nivelul unui umanism elevat şi curios. Povesteşte şi pentru cititor, dar mai ales pentru el. Scrierile lui curg pe sub ochi ca o pastă parfumată. În plus, te liniştesc şi predispun la visare. O visare trează, totuşi, pentru că fibra lui de nuvelist tresare la ciudăţenii şi năstruşnicii. Deci umor şi reverie.”

Şi încheie prezentarea cu aceste cuvinte: „Mă întreb dacă nu e bine să-i citim cartea cu un acordeon la îndemână…”

Completez sau mai degrabă las o variantă, pentru cine nu are un acordeon în preajmă: Blue Moon, vocea lui Rod Steward se potriveşte perfect.

Autor Doru Emanuel

Propunere de lectură: Dumitru Constantin- Dulcan- Inteligenţa materiei

 

Reeditată la Eikon din Cluj “Inteligenţa materiei”autor: Dumitru Constantin-Dulcan. Publicată în 1981, “Inteligenţa materiei” a devenit motiv de prigoană pentru autor , în timpul scandalului “Meditaţia transcedentală” .  În 1992, când a fost distinsă cu premiul pentru filosofie “Vasile Conta” al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

Redau prologul cărţii, text citat de Dumitru Constantin Dulcan, cu acordul autoarei Jeannine Fontaine, din lucrarea “La medecine du corps energetique”. Textul reproduce scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată preşedintelui SUA, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământuri.

“Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul,  şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştriprima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.  Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. “

 

 

autor Maria Sava

Bernard Malamud- Cârpaciul (note de lectură)

Fiul emigrantului rus, Max Malamud şi al Berthei, născută Fidelman, Bernard Malamud s-a născut în Brooklin, New York la 26 aprilie1916. În 1942 s-a căsătorit cu Ann de Chiara, fiica unor imigranţi italieni care-i va fi înger păzitor până la sfârşitul vieţii

În 1952 publică prima sa povestire, A new life, deşi era finalizată din 1948.

Romanul Cârpaciul este publicat în 1967 şi primeşte National Book Award for Fiction şi Pulitzer Prize for Fiction.

N-a fost un scriitor prolific, atenţia lui îndreptându-se în primul rând asupra stilului. Malamud îşi elabora cu trudă şi cu multă exigenţă textele pentru a transforma toate propoziţiile în  „propoziţii umane”, adică spre a le da o expresivitate totală care să cuprindă toate înţelesurile umane. Lucra câţiva ani în şir la un roman, şlefuind fraza, scriind şi transcriind de mână, până când, în cele, din urmă soţia sa bătea textul la maşină.

Alături de Saul Bellow şi  de Philip Roth este considerat unul din marii autori evrei americani de la începutul secolului al XX-lea. S-a stins din viaţă în 1986, în Manhattan, la vârsta de 71 de ani.

All men are Jews, though few men know it„(Orice om este evreu, deşi puţini oameni o ştiu)este butada preferată a lui Bernard Malamud şi ea se explică prin egalitatea tuturor oamenilor în faţa suferinţei.

În romanul său Cârpaciul, protagonistul, Iakov Bok, ginerele lui Şmuel şi bărbatul necredincioasei Raisl, pare să fi ajuns întâmplător în propria viaţă în care nimic nu se leagă. Copil fără noroc- mama îi murise la naştere, iar tatăl fusese ucis de doi soldaţi beţi care se distrau împuşcând  evrei, Iakov şi-a trăit copilăria la orfelinat. De mic a fost pus să înveţe o meserie dar pentru că i-a plăcut studiul, în particular a învăţat puţină istorie, puţină geografie, o brumă de artimetică. Cel mai tare îi plăcea să citească filozofie-Spinoza fiind filosoful lui preferat.

« A trebuit să scrijelesc şi să râcâi cu unghiile să-mi pot încropi o existenţă, îi spune el lui Şmuel. Ce poate face un om fără capital ?Ce ştiu să facă alţii ştiu şi eu, dar nu-i mare lucru. Cârpăcesc şi eu ce s-a spart- cu excepţia inimii. »

Cu excepţia inimii, desigur. Tânăr, fără prea multe perspective o întâlneşte pe Raisl, fata lui Şmuel. Slabă, plăpândă, cu visuri de mărire. După şase ani de căsnicie, Raisl nu-i născuse niciun copil, dar îşi dorea să plece în altă ţară. Poate aşa s-ar fi lipit şi de ei norocul. Dar Iakov Bok nu era un spirit de aventurier. Iakov iubea cărţile. Aşa l-a descoperit pe Spinoza.  “Când l-am citit pe Spinoza, am rămas treaz, noapte de noapte. Eram aţâţat de ideile lui şi am încercat să-mi formez şi eu câteva idei ale mele. Acesta a fost începutul unui nou Iakov.”Şi sfârşitul căsniciei lui cu Raisl care l-a părăsit. Lângă păgubosul Iakov, viaţa ei nu avea, oricum, niciun viitor.

 

Iakov Bok este un Iov, ucigaş de Dumnezeu, apoi criminal în acte şi puşcăriaş, prizonier fără vină într-o Rusie anacronică, împreună cu tot neamul său fără de ţară, pribeag, rătăcitor prin lumea largă. Este Rusia cea pravoslavnică a începutului de secol XX  în care  actul creator cunoştea manifestări precum:Art nouveauBelle Epoque,  Avangarda iar în societate mocnea o teribilă şi primitivă ură de rasă. Civilizaţie şi creativitate armonizate cu spirit măcelăresc la  început de secol XX, încremenit parcă în mentalitatea cumplitului Ev Mediu. « Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase. »( Leon Bloy). Mâncător de matza „frământată cu sânge de copil creştin”, vrăjitor malefic, tâlhar la drumul mare ce suge sângele pravoslavnicului, prea cucernicului şi de Hristos iubitor, popor rus. E fiu al unui popor de neoameni cu copite în loc de degete care răspândesc boala şi toate relele.

Nevinovaţii se nasc lipsiţi de nevinovăţie. Trupul uman valorează mai puţin decât propria lui substanţă. O persoană e un rahat. Acei evrei care scapă cu viaţă trăiesc în durerea eternă a amintirii”

Însă cea mai gravă şi maxima vină pe care o poartă este, desigur, nasul coroiat. Şi pentru toate aceste rele e sortit să plătească, să îndure chiar dacă suferinţa lui nu răscumpără nimic, nu mântuieşte, nu ajută la nimic. Cel mult la izbăvirea păcatelor necomise şi unul din ele ar fi însuşi faptul că s-a născut evreu.

« –Nici un evreu nu e nevinovat … », îi spune omul care reprezintă autoritatea statului rus.

 

Întreaga acţiune porneşte în momentul în care este descoperit cadavrul unui copil în apropierea cimitirului din cartierul Lukianovski, lucru care dă apă la moară organizaţiei anitesmite Sutele negre să tipărească şi să împrăştie broşuri despre evreii criminali. Iakov, plecat în căutarea unui trai mai bun ajunge în oraşul sfânt al Rusiei, Kiev, deşi prea multe speranţe nu-şi făcuse. „Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”Un loc străin şi neprimitor în care nici creştinii şi nici evreii nu i-au oferit găzduire. O lume kafkiană în care tăvălugul absurdului întâmplărilor ce vor urma îl va avea ca victimă pe Iakov.

Din momentul în care pleci de acasă eşti  azvârlit în larg : plouă şi ninge peste tine. Ninge cu istorie, ceea ce înseamnă că tot ce i se întâmplă unui om se urzeşte într-o reţea de evenimente din afara sferei sale personale. Se porneşte, desigur, înainte ca omul să ajungă acolo. Cu toţii suntem în istorie, ăsta e un lucru cert, dar unii sunt mai mult decât alţii, evreii de pildă. Dacă ninge, nu fiecare stă afară în ninsoare ca să se ude. Dar el, Iakov, a fost udat leoarcă. Spre dureroasa lui surpriză, a păşit în istorie mai adânc decât alţii-aşa a fost să se întâmple.

De ce, nu o să ştie niciodată. Pentru că s-a apucat să-l citească pe Spinoza? Oare o idee e aceea care te lansează în aventură? Poate, cine ştie? Oricum, dacă el n-ar fi fost Iakov Bok, născut evreu, n-ar fi fost un străin clandestin în Lukianovski, exact când se căuta unul şi n-ar fi fost arestat. Poate că l-ar mai căuta şi acum. Era, s-ar spune, făcătura istoriei, care e plină de tot felul de bariere şi restricţii ca şi cum uşile unei case ar fi fost bătute în scânduri şi, ca să poţi ieşi, trebuie să sari pe o fereastră, dar dacă sari, poţi să aterizezi în cap…Dacă n-ar fi atâta istorie în jurul tău, ai putea trece pe lângă ea sau prin ea; ar părea că plouă. Dar soarele ar străluci.”

 

Fără a fi judecat, Iakov Bok este acuzat de moartea copilului de 12 ani şi este închis vreme de trei ani. Aşa s-a ales praful de toate speranţele lui. A devenit ţapul ispăşitor pentru toate nelegiuirile închipuite ce s-ar fi petrecut  numai şi numai din partea evreilor.  După ce şi trupul şi sufletul i-au fost trecute prin purgatoriul suferinţei din această lume, asemeni lui Iov, Iakov începe să-şi pună  întrebări asupra dreptăţii divine.

« Suferinţa, se spune, trezeşte căinţa măcar la cei care se pot căi. Şi astfel poporul învoielii îşi ispăşeşte păcatele împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci acesta îi iartă şi le oferă o nouă învoială. De ce nu ? Aşa-i firea lui, totul trebuie luat de la început, nu-l întrebaţi de ce. Israel, schimbat şi totuşi neschimbat, acceptă noua învoială cu scopul de a o încălca prin adorarea unor zei falşi, astfel încât până la urmă să poată suferi şi să se poată căi, ceea ce face la nesfârşit.

Scopul învoielii, îi spune Iakov, este acela de a crea experienţa umană, deşi experienţa umană îl nedumereşte pe Dumnezeu, pentru că, la urma urmei, Dumnezeu e Dumnezeu, el este ceea ce este : Dumnezeu. Ce ştie el despre asemenea lucruri ? S-a închinat vreodată lui Dumnezeu ? A suferit vreodată ?În fond, ce experienţă are el ?Dumnezeu îi invidiază pe evrei : au o viaţă bogată. Poate că ar vrea şi el  să fie om, e posibil. Cine ştie ?Aşa-i Dumnezeul ăsta, Iehova, cel care se iveşte din nori, din cicloane, din codri în flăcări, vorbind.

Dumnezeul lui Spinoza e altfel. El este ideea eternă, infinită a lui Dumnezeu, aşa cum îl descoperim în întreaga natură. Dumnezeul ăsta nu spune nimic ;ori nu poate vorbi, ori nu simte nevoia să vorbească. Când eşti o idee ce poţi spune ?Trebuie să-l descoperi în lucrăturile propriei tale minţi. Spinoza l-a creat prin gândire, dar Iakov nu reuşea. În fond el nu era filozof. Aşa încât sufere, lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu şi de Dumnezeul învoielilor ; îşi spărsese filacteria. Nimeni nu suferă pentru el şi el nu suferă pentru nimeni decât pentru el însuşi. Varga mâniei lui Dumnezeu împotriva cârpaciului este Nikolai al II-lea , Ţarul rusiei. El îi pedepseşte pe slujitorii în suferinţă pentru că nu au un Dumnezeu. Grea viaţă »

În închisoare este torturat, umilit, desfiinţat ca om lucru care-l face să se întrebe de mii de ori: de ce tocmai eu? Întâmplarea a făcut ca tocmai el să se afle într-o anumită conjunctură. „Când vrei să dovedeşti ceva e bine să ai la îndemână o victimă.” Şi Rusia era o ţară bolnavă, frustrată, în urma războiului ruso-japonez, o ţară în care cercurile reacţionare, avide de putere aveau nevoie de un ţap ispăşitor care să justifice poporului starea jalnică în care se afla. Nici Ţarul n-o ducea prea bine, şubrezenia tronului îl îndemna să sprijine naţionalismul, antisemitismul, diversiuni, aruncate precum un văl pe ochii poporului aflat în prag de revoluţie. În cele din urmă e dus la proces. Romanul rămâne cu un final deschis. Începutul Revoluţiei putea să însemne orice pentru viaţa lui Iakov Bok: viaţă în libertate sau moarte.

În desfăşurarea firului epic al romanului există o înşiruire gradată a evenimentelor până se ajunge la momentul culminant, momentul revoluţiei în care tensiunea e maximă. Iakov Bok este un erou de tip apocaliptic, suferinţa lui oglindeşte, de fapt. suferinţa unui întreg popor. Chinurile la care este supus devin posibile numai într-o societate aflată în plină disoluţie, pe punctul de-a se prăbuşi.

 

Bibliografie: Bernard Malamud, Cârpaciul, Editura Univers

 

autor Maria Sava

Moş Anghel de Panait Istrati

 

 

„Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia, acolo, unde cu atât de puţină osteneală, cu şi mai puţine nelegiuiri, atâtea bucurii ne-ar aştepta!”

 

La 31 august 1924, într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, Jean Richard Bloch, cel care a citit şi a revizuit manuscrisele lui Panait Istrati (StavruMoş AnghelMoartea lui Moş AnghelCosma,DragomirHaiduciiDomniţa din SnagovCodin şi Mihail) şi care s-a ocupat de corectarea lor în limba franceză îi scria lui Romain Rolland: „Am recitit şi am pus la punct, luna aceasta, al doilea volum al lui Panait Istrati. Cosma este o capodoperă. Geniu, în stare (nu voi spune brută; există aici o artă profundă, sub pojghiţa de neîndemânare – o artă profundă, instinctivă, certă-) de comunicare directă. Această lungă povestire depăşeşte tot ceea ce primul său volum ne făcuse dovadă. Forţa viziunii atinge aici o expresie legendară; pagini care mă împing să gândesc la Cartea Junglei, altele (da, da!) la Homer, altele la Gorki din ultimile sale povestiri.”

 

Pe bună dreptate prietenul său Bloch, precum şi Jacques Robertfrance, care au trecut peste manuscrisele în limba franceză ale lui Panait Istrati, rămân uimiţi de diamantul ce se ascunde sub stratul de noroi al unei limbi franceze destul de precare, dublată de gândirea pur românească din primele scrieri istratiene.

 

După ediţia apărută în limba franceză în 1924, în 1925 publică la Editura „Renaşterea” din Bucureşti, ediţia în limba română. Aşa cum spune autorul însuşi, nu era vorba despre o traducere, ci despre o scriere românească, după ce traducătorii Chirei Chiralina îl nemulţumiseră profund. „Licenţele mele neînsemnate, spune Panait Istrati, rămân înăuntrul atât al cunoştinţei limbii franceze, cât şi al celei româneşti, aşa cum aceste două limbi au rămas pe de-a-ntregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirei, care nu e nici franţuzească, nici românească, ci şoltică.”

Dacă la Paris şi oriunde în altă parte a fost tradusă, Chira Chiralina a fost foarte bine primită, Romain Rolland semnalând în prefaţa cărţii apariţia unui nou „Gorki balcanic”, nu acelaşi lucru s-a întîmplat acasă, în ţară. Confraţii întru literatură l-au primit cu răceală, ba, unii, aşa cum a fost Nicolae Iorga, i-au contestat meritele de scriitor. În schimb, marele povestitor Mihail Sadoveanu recunoaşte geniul de povestitor al confratelui său, revendicându-l ca pe un frate într-ale povestitului şi ca pe un fiu valoros al acestui spaţiu. „Îl revendic, spunea Sadoveanu, mai ales după ce am citit Moş Anghel, al doilea volum al său.” Şi continuă cu o ironie fină:  „E adevărat că nici în această carte Istrati nu face apologia ţării. Trebuie să se-nţeleagă o dată pentru totdeauna că datoria asta o au numai oamenii fără talent şi care, dealtminteri, nu scriu nimic niciodată, care însă cheltuiesc în străinătate banii ţării sub cuvânt că ar fi făcând propagandă. Statul şi-o fi având interesele lui şi guvernele partizanii care ţin să petreacă în Occident; literatura însă este altceva.

 

Chiar dacă în scrierile sale nu s-a lansat în tirade liricoide pentru a-şi etala stofa de bun patriot, pretutindeni, pulsează viaţa adevărată, nealterată, încărcată de simplitate şi spontaneitate, tensionată la maxim, aşa cum de altfel a trăit Panait Istrati însuşi. Semnificantă la Panait Istrati este forţa de obiectivare a unei lumi simple şi generoase care trăieşte la cote maxime.

 

Ceea ce a declanşat reacţia de respingere a breslei scriitorilor faţă de  intrarea intempestivă în spaţiul literar românesc, datorită marelui său talent, a fost articolul lui H. Sanielevici: „Clasicismul proletariatului – Panait Istrati”. Publicat în două numere ale „Adevărului literar”, pe 31 august şi 7 septembrie 1924, valorosul critic recunoaşte genialitatea marelui scriitor, stilul inedit, marea lui capacitate de sinteză, asemănătoare muncii albinelor de-a prepara mierea din sucul florilor sălbatice.

Există în proza lui Panait Istrate trei personaje care i-au marcat viaţa şi pe care le-a evocat cu mare dragoste: Joiţa – mama sa, Dumitru – fratele mai mic al mamei şi moş Anghel – fratele mai mare.

 

Personaj de factură biblică, un adevărat Iov care a trăit din plin toate suferinţele posibile (Nu da Doamne, omului, cât poate să ducă!) moş Anghel sfârşeşte ucis de propria-i patimă. Din aceeaşi categorie a pătimaşilor face parte şi haiducul Cosma, rudă îndepărtată a nepotului lui moş Anghel, tânărul Adrian. Atât Moş Anghel cât şi Cosma sunt personaje plăsmuite într-o sintaxă percutantă cu profund caracter poetic, frumos articulată tocmai pentru a-i întări valoarea evocativă. Plămădite dintr-un aluat diferit de cel al oamenilor de rând, s-au lăsat în voia sorţii şi-a instinctelor fără să opună rezistenţă patimilor trupului, care până la urmă i-a dus la pierzare.

 

Iată cum caracterizează Irimia, fiul lui Cosma, acest tip de oameni: „În inima fiecărui om doarme un vierme care începe să roadă năprasnic, de îndată ce se trezeşte. La omul moale, viermele ăsta nu se deşteaptă niciodată sau rareori, şi atunci e drept ca să caşte şi să adoarmă din nou; ăsta e omul care se împiedică de zece ori pe zi de acelaşi pietroi, se supără, înjură, dar nu urneşte piatra din loc; sau când îi scârţâie uşa, se mulţumeşte să spună: „Blestemată uşă!” Dar n-o unge ca să nu mai scârţâie. E omul pe care Dumnezeu l-a făcut, nu ştiu de ce, la sfârşitul săptămânii, când avea creierul obosit de-atâtea minunăţii înfăpuite până atunci. Dar Demonul care nu făcuse decât să trândăvească şi să sâcâie pe Creator toată săptămâna se folosi de duminică şi adăugă tidvei omeneşti o doagă a lui, doagă satanică aceea care face pe om să turbeze de îndată ce un lucru nu-i e pe plac.”

 

Copil de iobag din săracul cătun al Baldovineştilor, Anghel a ajuns încă de la vârsta de nouă ani băiat de prăvălie la un negustor din Brăila. Pentru loialitatea şi hărnicia lui, stăpânul l-a răsplătit cu dărnicie, astfel că tânărul Anghel s-a reîntors după 10 ani în satul natal şi s-a hotărât să-şi facă propria gospodărie, aşa cum n-avea nici unul dintre cojani. Orbit de cheagul cu care s-a întors acasă, tânărul şi-a ales nevastă pe cea mai frumoasă fată din sat, fără să cântărească mai mult lucrurile. Numai că frumuseţea nevestei nu-i ţinea de cald, atâta timp cât ea se dovedi a fi o mare trândavă, astfel încât toate visurile de-a vedea „frumuseţea” trebăluind prin crâşma pe care Anghel o deschisese la răscrucea drumului dintre Brăila şi Galaţi, abia dacă-şi muta nevolnicul trup de pe un pat pe altul.

 

Orice încercare a bărbatului de-a o aduce pe calea cea dreaptă eşuă. Cum niciun necaz nu vine singur, într-o noapte, o mână pizmaşă din cătun a dat foc acareturilor lui Anghel. Faptul că el încercase să fie omenos cu toată lumea , că primea orice drumeţ flămând la masa lui, că fusese un cârciumar cu frica lui Dumnezeu, nu-l păzise de răutatea şi invidia sătenilor. „Dar pilda binelui, trage Anghel concluzia, nu serveşte la mare lucru – şi dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepţi, ajunge ca să-l prăpădească”. Aflat într-o stare de apatie şi dezgust, sperase cu cinism să-şi vadă nevasta arsă cu tot cu casă. N-a ars. Însă nu peste mult timp a plecat în lumea celor drepţi după ce căpătase o răceală dormind pe unde apuca. În urma ei au rămas trei copii asupra cărora s-a îndreptat toată dragostea lui Anghel.

 

Moartea soţiei nu l-a lăsat rece – faptul că se îndrăgostise de cea mai frumoasă femeie din sat, dar lipsită de dorinţa de-a trăi şi trândavă peste marginile firii – l-au făcut pe Anghel să dea în patima beţiei. Nici focul ce i-a mistuit munca de-o viaţa şi nici moartea femeii pe care a iubit-o în ciuda metehnelor sale, nu l-au îngenuncheat pe Anghel aşa cum l-a îngenunchiat moartea celor trei copii. Mai întâi fetele, înecate în Dunăre, apoi băiatul aflat în timpul serviciului militar. De-aici încolo, viaţa nu mai avea ce să-i ofere, nici rău, nici bun, astfel că Moş Anghel, îmbătrânit peste noapte s-a întors cu spatele la viaţă şi s-a făcut frate cu băutura.

 

Moartea copiilor a însemnat pentru el ruperea oricărei legături cu lumea: s-a retras printre ruinele casei devorată de incendiu şi s-a confundat cu ele. În câţiva ani a ajuns şi el o ruină de om. De parcă focul şi moartea celor dragi n-a fost de-ajuns, Moş Anghel a căzut la pat şi astfel carnea care-l chinuise o viaţă şi care l-a dus pe drumul fără întoarcere al căderii, a ajuns să se topească puţin câte puţin şi să-l elibereze din ghearele pasiunii. Acum conştientizează cât de slab e omul făcut din carne şi oase, care învesteşte mai mult în plăcerile lui trupeşti, decât în înnobilarea propriei minţi.

 

Eşti mort, spune Moş Anghel tânărului Adrian. De îndată ce nu mai guşti nimic… Sunt mort de trei ani… Dar nu sunt liber decât de şase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înţepenit deschise asupra veşniciei – şi asta-i tot ce-am putut să fac să dureze… Ziua, ca şi noaptea, mă lasă deopotrivă de nepăsător… Mă aflu peste tot; văd tot, simt tot; şi nimic nu mă mişcă… Bucuria şi durerea sunt piedici în drumul libertăţii.”

Spre deosebire de nepot, care consideră că cel care nu-şi urmează viaţa ce i-a fost hărăzită este un înfrînt, moş Anghel consideră că înfrânt e cel care se lasă dus de val, care nu se împotriveşte sorţii. Este memorabil şi demn de o mare peliculă cinematografică momentul în care Moş Anghel nu-şi cruţă nepotul şi-l obligă să vadă unde-l pot duce pe om bucuriile deşarte şi ce înseamnă nevolnicia unui trup chinuit, ajuns pradă viermilor, în vreme ce mintea devenise tot mai limpede. „Zănatecul începu să arunce cu furie la pământ toate bulendrele; şi pe măsură ce corpul se dezvelea , o dufoare de stârv umplea încăperea.” În faţa ochilor lui Adrian apăru grozăvia lui Iov  cu trupul umplut de răni în care colcăiau viermii. Iată pentru ce sunt toate zbaterile omului în viaţă: pentru un trup nevolnic şi plin de patimi.

 

Din acelaşi aluat cu Moş Anghel, dar mult mai supus patimilor şi cu mult mai puţină minte se dovedeşte a fi haiducul Cosma care nici în clipa în care conştientizează că moartea-i este pe-aproape nu cată să se înalţe din propria-i cădere. Un fel de Samson, cu o forţă de uriaş, se lasă pradă frumoasei Dalila, întruchipată de ciobăniţa Floricica.

 

Personajele lui Panait Istrati sunt remarcabile prin forţa cu care percutează în mintea cititorului – sunt personaje verosimile, ce poartă amprenta vieţii adevărate, împovărate de toate tarele unor fiinţe ce stau la îndemâna destinului. Ele nu ştiu să simuleze sentimentele şi trăirile şi de aceea se simte în articularea lor marea dragoste ce le-o poartă creatorul.

 

Remarcăm în scrierile lui Panait Istrati ca procedeu retoric folosirea acestui personaj-martor care este Adrian Zografi, făcând ca în povestirile sale să alterneze evocarea la persoana întâi cu povestirea la persoana a treia prin care încearcă o impersonalizare a naraţiunii, cu scopul de-a reduce impactul asupra cititorului. Plăcerea de- a povesti, dar nu în sensul lui Creangă, ci mai degrabă de-a depune mărturie asupra faptelor întâmplate,se împleteşte cu fervoarea morală, care nu-l părăseşte nicio clipă pe autor. Aparţinând unei alte lumi, diferită de cea a lui Moş Anghel, ori a lui Cosma, Adrian reprezintă o lume aproape invizibilă a celor care acumulează spiritual şi merg să mărturisească şi altora despre grozăvia acestei lumi aflată în criză. Căci, aşa cum spune moş Dumitru, „de la Iov încoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni.” Omul, rămas singur în faţa vieţii cu bucuriile şi cu nefericirile pe care le-a trăit, poartă înscris propriul destin în adâncul fiinţei sale şi nu i se poate sustrage.

 

Singurul autentic revoltat din proza lui Panait Istrati este Adrian Zografi, „fiul de suflet al lui moş Anghel”, spune Mircea Iorgulescu. Omul de viu mâncat de viermi descoperise veşnicia cu puţină vreme înainte de-a muri: în cuget, având revelaţia conştiinţei, gândindu-şi liber existenţa. Adrian Zografi este însă liber de la început, prin vocaţie şi destin. Nu se eliberează de constrângeri, nu se refugiază în răzvrătire: sunt un om revoltat nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos”. Adevărata revoltă implică solidarizarea cu suferinţa şi e, în primul rând, o atitudine morală. Pe care literatura lui Panait Istrati o exprimă integral şi memorabil: fiindcă nu este doar o literatură având ca personaj un om revoltat, este o literatură scrisă de un om revoltat.”

 

Iată de ce Panait Istrati rămâne înainte de toate un mare scriitor, un demn intelectual şi om al cetăţii, chiar dacă confraţii l-au ţinut şi-l ţin încă la poarta literaturii române. Câtă deosebire între acest adevărat artist şi lichelele ce şi-au câştigat gloria turnându-şi tovarăşii, prietenii, familia, pentru a mânca pâinea albă a dictaturii comuniste. Câtă deosebire între universalitatea şi umanismul operei lui, tradusă în atâtea limbi, şi provincialismul unora ce vor rămâne cantonaţi în micul lor univers – la fel de mic precum le-a fost şi  statura de om. Încă din 1925, operele lui P. Istrati au început să fie traduse în numeroase ţări europene: URSS, Germania, Olanda, Polonia, Spania, Cehoslovacia. În vara aceluiaşi an Chira Chiralina ajunge în America Latină, unde autorul creează un adevărat curent literar. În 1926 Kyra, my sisterUncle Anghel şi The Bandits sunt publicate la New York, la editura Alfred A.Knopf provocând largi ecouri în presa americană.

 

autor Maria Sava

 

 

Bibliografie: Panait Istrati, Moş Anghel Codin Ciulinii Bărăganului, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

 

Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985

Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991

 

Amantele de Elfriede Jelinek

„Văd relaţia dintre un bărbat şi o femeie într-o cheie hegeliană: e relaţia dintre un stăpân şi sclavul său. Atâta vreme cât bărbaţilor le poate creşte cota sexuală prin muncă, faimă sau bogăţie, în timp ce puterea femeilor se reduce la corpul, frumuseţea sau tinereţea lor, nimic nu se va schimba.„(Elfriede Jelinek)

 

Un titlu foarte sugestiv pentru o carte tristă. Foarte tristă, răscolitoare, care te lasă pe gânduri şi te face să te ruşinezi privind în urmă. Îţi dai seama cu câtă ipocrizie ai trecut prin viaţă, câte compromisuri ai făcut, să fii în rând cu lumea. Elfriede Jelinek e chirurgul. Pe masa de operaţie stă comunitatea pe care o disecă. De sub bisturiul său ies la suprafaţă toate stereotipurile sociale şi forţa lor subjugatoare, stereotipuri pe care le întâlnim în toate comunităţile. Unii le numesc « rânduială ». Alţii « tradiţie ».Cert este că din momentul în care scoţi nasul în lume, vrei nu vrei, intri într-un imens angrenaj oferind propriul tribut pentru perpetuarea tradiţiei.

 

Două femei : Brigitte şi Paula. Două vieţi trăite în umbra bărbaţilor de care se vor agăţa precum două tulpini de iederă. Brigitte are norocul să lucreze în fabrică. Ea are deja un statut. Însă atâta timp cât nu-i femeia unui bărbat nu-i nimeni.  „dacă are cineva un destin, este vorba de un bărbat. dacă i se face cuiva un destin, este vorba despre o femeie.”

 

Aşa că Brigitte a pus ochii pe Heinz. El îi va oferi un viitor. „heinz se numeşte în acest caz special viaţa. viaţa adevărată nu numai că se numeşte heinz, ea şi este heinz. în afară de heinz nu există nimic. ceva ce este mai bun decât heinz este cu totul intangibil pentru brigitte, ceva ce este mai rău decât heinz nu-i trebuie lui brigitte.”

 

Brigitte nu-l iubeşte pe Heinz, mai degrabă, îl detestă. Nici Heinz n-o iubeşte pe Brigitte şi, atâta timp cât viitorul îi este asigurat, Heinz are dreptul să ţintească mai sus. « heinz se joacă adesea cu gândul să-si ia pe altcineva, care are ceva de oferit, cum ar fi bani gheaţă sau spaţiu pentru un local adecvat de prăvălie. brigitte are de oferit un corp. brigitte are sâni, coapse, picioare, şolduri şi o păsărică. pe astea le au şi altele, uneori chiar de o calitate superioară. brigitte îmbătrâneşte tot mai mult şi devine tot mai puţin femeie. concurenţa întinereşte tot mai mult şi e  tot mai mult femeie. »

 

Ca orice femelă, Brigitte ştie din instinct că pe orice mascul îl poţi cuceri numai gâdilându-i orgoliul, spunându-i cât de frumos, de deştept, de grozav este. Şi făcându-i declaraţii de dragoste. Şi Brigitte se jură că nu mai poate trăi fără el. Că-i soarele vieţii ei. Deşi lui Brigitte îi este scârbă de Heinz. De corpul lui gras şi alb faţă de care simte repulsie de fiecare dată când fac sex. Însă e fericită în acele momente. Ştie că doar aşa îl poate lega pe Heinz. Mai ales dacă i-ar face şi un copil. Atunci toată viaţa ei ar căpăta sens. Ar fi cineva. Ar fi nevasta ui Heinz. Ar fi mama copilului lui Heinz. Şi întreaga comunitate ar respecta-o. De aceea unicul ţel al Brigittei este acum să-l atragă pe Heinz în pat, să-i facă un copil şi s-o ia de nevastă. Să-i fie pur şi simplu amantă, la dispoziţia lui, oricând, în aşa fel ca Heinz să ajungă dependent de existenţa ei. « păcat că brigitte îl urăşte atât de tare pe heinz. »

 

Brigitte e ca un alergător de cursă lungă. Ştie că trebuie să depăşească toate obstacolele şi să reziste până la capătul cursei. Un prim obstacol este însăşi familia lui Heinz care nu dă doi bani pe Brigitte. Mai ales mama lui Heinz  care consideră că Brigitte nu-i de nasul fiului ei. Într-o bună zi Heinz va ajunge antreprenor şi are nevoie de-o nevastă dintr-o familie bună. Aşa cum este Susi. Şi Susi este un obstacol în calea Brigittei, iar Heinz a început să viseze şi el la ea. Susi e femeie şcolită, nu o simplă croitoreasă ca Brigitte. Susi are idealuri şi are tot ce-i trebuie, n-are nevoie de Heinz s-o facă femeie, s-o facă cineva. Lui Susi chiar îi este milă de Brigitte, când vede câte îndură de la Heinz şi de la familia lui. Însă Brigitte o urăşte pe Susi şi-ar vrea să-i dispară din drum cu toate ifosele ei despre iubire.Chiar şi tolomacul de Heinz se lasă cucerit de Susi. Heinz face sex cu Brigitte şi se gândeşte la Susi. Numai că Susi nu-l ia în serios pe Heinz. Suzi îşi doreşte un intelectual fin, asemeni ei, nu o brută ca Heinz. Norocul Brigittei !

 

 În cele din urmă Brigitte rămâne gravidă. Heinz o ia de nevastă şi astfel micul Harald întregeşte destinul mamei sale. Totul s-a petrecut aşa cum îşi dorise Brigitte. Heinz a devenit un înfloritor om de afaceri. Brigitte a crescut precum o pâine, s-a îngrăşat şi acum e din nou gravidă. Pântecul ei şi-a făcut datoria. Brigitte -iedera e bine agăţată de stejarul Heinz. „zicala veche spune că femeile sunt născute pentru durere, iar bărbaţii sunt născuţi pentru muncă: fiecare şi-a încleştat dinţii în trupul celuilalt şi sălăşluieşte acolo ca un vandal, trăieşte şi se hrăneşte din el, asta se numeşte o simbioză.”

 

Heinz înfloreşte datorită bucătăriei lui Brigitte. E deja gras ca un porc. E mare om de afaceri. Acum Gitti e cineva. Împrăştie în jurul ei calm şi linişte. E convinsă că şi-a îndeplinit misiunea de femeie pe pământ. A abandonat şi fabrica pentru a se dedica copiilor şi lui Heinz. A ajuns stăpâna casei şi pentru că a creat o familie numai a ei atât de mare, a trebuit să-i dea afară din casă pe părinţii lui Heinz şi să-i trimită într-o cămăruţă ; destul de ajuns pentru doi bătrâni. Şi Heinz e fericit acum E mulţumit de alegerea făcută. Nici nu-şi poate închipui viaţa fără Brigitte. Ce-ar fi putut face el, un antreprenor, c-o intelectuală ca Susi ?

 

Acesta a fost drumul Brigittei.

 

Cealaltă eroină a romanului este Paula. Paula este de la ţară şi are doar 15 ani.Visează să ajungă croitoreasă, deşi mama sa o îndeamnă să se facă  vânzătoare sau casnică. A abandonat şcoala, dar speră să găsească un bărbat care să-i dea identitate, s-o facă femeie, să fie şi ea cineva în societate. Dacă Brigitte a fost exemplul pozitiv al femeii care îndură orice să-şi atingă ţelul,  Paula este exemplul negativ. Paula îndrăzneşte să viseze la iubire. « paula visează ca toate femeile la dragoste. toate femeile, inclusiv paula visează la dragoste…piatra de temelie e pusă chiar din şcoală. că paulei chiar îi trece prin cap să compare dragostea cu flori, cu muguri, cu ierburi şi mirodenii e o urmare a anilor când era la şcoală. că paula leagă dragostea de senzualitate e o urmare arevistelor pe care îi place să le citească. a auzit deja cuvântul sexualitate, dar nu l-a prea înţeles. »

 

Paula greşeşte profund. Ea aşteaptă să fie aleasă, să fie preţuită, să fie iubită. Uneori merge la dans şi se întâlneşte cu Erich, cel mai frumos băiat din sat. Erich e lemnar şi-i râvnit de toate femeile. Are 23 de ani, n-are prea mult creier şi-i place să bea. Dar Paulei nu-i pasă. Începe să vadă că nu numai croitoria e bună s-o scoată din sat, ci şi dragostea. Îl vrea pe Erich şi deja se imaginează gravidă. Aşa o să ajungă casnică şi–o să poată spune ca şi celelalte femei: “al meu”, când va vorbi despre Erich.

 

Lui Erich, însă nu-i pasă deloc de Paula. Dacă ar fi să aleagă între Paula şi motocicleta sa, Erich ar alege cu siguranţă, motocicleta. « erich e ceva cum ar fi tatăl paulei, sau fratele paulei, sau cumnatul paulei ceva care împarte în stânga şi în dreapta bătaie şi se îmbată, chiar dacă până acum nu a avut ocazia, pentru că până acum el însuşi a fost mereu cel bătut ;dar dacă va avea acum, în curând, ocazia s-o facă, adică o femeie, ceea ce încă nu ştie… »

 

Paula speră că Erich va învăţa într-o zi să se poarte precum eroii de la cinema. Mai ales că e un bărbat frumos asemeni actorilor, plin de virilitate. Dar şi Erich are o mamă. Şi-o bunică. Amândouă îl păzesc pe Erich să nu cumva să pună Paula gabja pe băiatul lor. Până la urmă dorinţa învinge. Erich e bărbat şi ca toţi bărbaţii are nevoi. Şi Paula e la îndemână. Mai ales, când lipsesc turistele venite să viziteze pădurea din apropierea satului. În cele din urmă, burta Paulei începe să se umfle. Însă familia lui Erich – mama, bunica strigă în gura mare că Paula le va trece pragul doar păşind peste cadavrele lor. În cele din urmă familia Paulei şi familia lui Erich cad de acord să facă nuntă. Erich descoperă că Paula e femeie-iederă, e dependentă de el şi, în acest caz, va trebui să stea la cheremul lui. Asta-i o nouă senzaţie pentru Erich, care-i sporeşte stima de sine.

 

Din clipa în care o aduce pe Paula acasă cu tot cu burtoiul ei mare , Erich conştientizează că va trebui să muncească şi pentru Paula şi pentru conţinutul burţii ei. Aşa că mai bine merge la cârciumă să bea şi să uite. Şi nenorocita de Paula va da naştere la o altă paulă. Nici o bucurie pentru Erich. Micuţa va merge în casa mamei sale să crească. Paula şi-a consumat toată iubirea în acest război surd. Erich n-a iubit-o niciodată. A avut pur şi simplu nevoie de-o femeie.  Şi mai are nevoie din când în când, atunci când e treaz. Şi burta Paulei creşte din nou. În cele din urmă Erich o ia de nevastă. « paula şi-a agăţat destinul de erich, ceea ce-i va atârna ca o piatră de moară de gât. »

 

Paula şi Erich primesc o cămăruţă de la părinţii Paulei în care să locuiască cu cei doi copii. De la lipsuri şi de la mizerie cearta se ţine lanţ. Erich pleacă la cârciumă, se îmbată şi când vine acasă, dacă se mai poate ţine pe picioare, o bate pe Paula. Paula nu mai visează la nimic. Nici măcar la dragoste. Până la urmă strânge câţiva bănuţi şi-şi cumpără o maşină să se poată descurca mai uşor cu cei doi copii mici. Satul începe să fie cu ochii pe Paula din clipa în care ia în mână frâiele casei. « satul şi romanul foileton spun că femeia trebuie să păzească acasă soba, s-o păstreze caldă şi să n-arunce în ea gunoiul. » Paula se gândeşte să scape de sărăcie, se gândeşte la binele copiilor şi-a lui Erich şi decide să facă bani. Croitorie n-a învăţat, şcoala a abndonat-o aşa că nu-i rămâne decât tot ceea ce-a avut : corpul ei. E tot ce are şi poate să vândă. Află  satul, află alcoolicul Erich şi divorţează de Paula. S-au dus toate visele Paulei. Şi totuşi trebuie să trăiască. Lasă copiii în grija părinţilor şi se angajează la fabrica de unde se salvase Brigitte. Iată diferenţa dintre o femeie care-şi cunoaşte interesul precum Brigitte şi una cu gărgăuni în cap care spera să găsească iubirea, aşa cum a făcut Paula. Şi pentru una şi pentru cealaltă viaţa merge înainte, lucrurile au intrat în normalitate. Diferenţa constă în rezultatul obţinut de fiecare în parte, deşi au găsit aceeaşi cale « de-a intra în rândul lumii ». Mii de paule şi de brigitte îşi croiesc viaţa după modelul celor două eroine spre binele comunităţii, întru perpetuarea speciei.

 

La finalul romanului, constat că stilul alert, biciuitor al autoarei, molipseşte. Firilor romantice nu le este indicată o astfel de lectură. Nu de alta, le zdruncină visele, sau mai ştii ? le face să se privească în oglindă. Fără să fiu adeptă a feminismului, sunt de partea autoarei în ceea ce priveşte « viziunea cutremurătoare şi lucidă asupra condiţiei precare a femeii în societatea modernă ». Am avut şi am zeci de exemple încât să pot spune că trăim într-o societate misogină în care femeia nu-i nici pe departe un partener respectat.
Bibliografie: Elfriede Jelinek, Amantele, Editura Polirom, 2006
Maria Sava

Învinşii lui Samuel Beckett

Moto: „Să numeşti nu, nimic nu poate fi numit, să spui, nu, nimic nu poate fi spus, ce atunci, nu ştiu, nu trebuia să începi”( Texte de nefiinţă)

 

Există perioade în evoluţia literaturii când, prin nu se ştie ce motivaţii  care scapă logicii simple, apar valuri de scriitori ale căror  creaţii au ca punct de pornire sentimentul tragic asupra vieţii, viziunile coşmareşti, absurdul lumii în care trăim, toate având ca notă distinctivă înclinaţia către pesimism, către nihilism. Tragicul secol XX a fost prolific în acest gen de ficţiuni care nu de puţine ori n-au reuşit să egaleze realitatea: să ne gândim numai la camerele de gazare, la gropile comune, la infernul concentraţionar, la Hiroşima, ori la imensele piramide de cranii  din ţările asiatice.

În astfel de momente apare literatura  unei infralumi populată cu fiinţe aflate în derivă, antieroii- vinovaţii fără vină- aruncaţi pe coridoarele labirintice ale vieţii. Dispare orice reper atât din realitatea imediată cât şi din lumea ficţiunii. Dispare elementul esenţial al coeziunii umane: iubirea, sentimentele fiind înlocuite de instincte. Omul raţional dispare în favoarea brutei, în favoarea rebuturilor umane care populează Untergrundul. Simţim până-n adâncul sufletului strigătul de disperare al individului exilat din existenţă şi ajuns pe „culmile disperării.”. Rupt definitiv de lumea a cărei rânduială n-o mai recunoaşte, lipsit de repere şi de modele, purtat ca o corabie în derivă pe vreme de furtună singura lui soluţie de supravieţuire este retragerea din faţa vieţii, izolarea.

Ce altceva ar putea face acela care simte cu acuitate ipocrizia acestei lumi a reclamelor strălucitoare, a beculeţelor colorate, a afişelor imense imaginând un soi de dolce vita. Singura lui reacţie este de protest, în primul rând, prin scoaterea la iveală a celor ce populează lumea subteranei, a dezmoşteniţilor soartei.

În galeria celor care au folosit pana ca pe o armă cu care au scris un adevărat rechizitoriu la adresa societăţii hedoniste postindustriale în care trăim, se înscrie şi  Samuel Barclay Beckett. Venit din lumea lui Kafka, dar şi a lui Joyce, Faulkner, Proust, Beckett ne introduce într-o altă lume a ipoteticului, o lume suspendată, care imaginează continuu jocuri posibile, în care graniţa dintre ficţiune şi realitate este cât se poate de fragilă.

S-a născut pe 13 aprilie 1906 la Dublin. În 1929 îl cunoaşte pe James Joyce cu care se împrieteneşte. Studiază filosofia lui Geulincx( 1624-1669) discipol al lui Descartes care are propria variantă legată de dualismul cartezian trecând prin teologia jansenistă . Dualismul teoretizat de Arnold Geulincx susţine că între minte şi corp nu există nicio cale de comunicare toate interacţiunile având loc prin intermediul lui Dumnezeu. Aşadar, corpul omenesc nu poate fi acţionat  de suflet. Prizonier într-un corp fragil( de la Platon citire) sufletul este condamnat la singurătate şi implicit la o dependenţă misterioasă faţă de o forţă eternă ( Dumnezeu). Omul se poate revolta din când în când împotriva acestei forţe, aşa cum se întâmplă cu antieroii lui Beckett care atunci când îi pomenesc numele o fac doar pentru a blasfemia , ori pentru a trece prin stări de angoasă. În spiritul acestui tezism promovat de Geulincx, al sciziunii dintre suflet şi trup, e scris romanul Murphy, publicat în 1938.

În 1951 publică Molloy şi Malone e pe moarte, iar în 1952 piesa „Aşteptându-l pe Godot”. În anul 1969 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Moare la 22 decembrie 1989.

 

Beckett îşi alege personajele dintr-o lume  pe  care societatea o ignoră, ori o tratează cu ipocrită îngăduinţă. Este lumea celor fără identitate, fără visuri, fără planuri, care trăiesc în derivă o viaţă care, parcă, nu le-ar aparţine.   Luând ca exemplu câteva din nuvelele sale constatăm că eroul tipic  beckettian este arhetipul individului sortit eşecului, simbol al unei existenţe lipsită de sens.

Într-un număr din 1947 al revistei franceze „Fontaine”, Beckett publica  Expulzatul,  nuvelă care va fi cheia întregii sale opere. Într-un soi de monolog delirant asistăm la retrăirea la graniţa dintre real şi iraţional a unei înfrângeri suferite în faţa vieţii de un sărac, aruncat pur şi simplu în stradă. Ajunge un nimeni, o prezenţă insignifiantă, a cărei existenţă nu interesează pe nimeni atunci când îşi târăşte  trupul chinuit pe străzile pe care viaţa care l-a respins curge într-un ritm aparent normal.  Până şi el, dezmoştenitul soartei, are identitate şi visează la fel cu cei cu care îşi intersectează peregrinările, deşi „îmi era absolut evident că nu puteam să fiu asimilat acestei categorii”(gândea în sine). Ei fiind oameni respectabili, care au o casă, o familie, au ceva bani puşi deoparte, se plimbă cu birja- lucruri cât se poate de normale. Numai pentru el, pentru expulzatul sorţii, nimic nu-i sigur, viaţa e lipsită de orizont şi  pentru a supravieţui are nevoie de propria lui lume imaginară: „Nu ştiam unde sunt. Scurt cumpănind, am luat-o spre răsărit, ca să fiu luminat cât mai curând. Aş fi vrut un orizont marin sau deşertic. Când sunt afară în zori, merg la întâlnire cu soarele, şi seara, când sunt afară, o iau pe urmele lui, până-n casa morţilor. Nu ştiu de ce-am spus povestea asta. Aş fi putut tot atât de bine să spun alta. Poate că altă dată voi spune alta. Suflete vii, atunci veţi vedea că se aseamănă” 

 

Acelaşi mod de a recupera viaţa pe care ar fi putut s-o trăiască întâlnim la personajul din Calmantul. Bătrânul cerşetor mort se întoarce în oraşul care-l aruncase dincolo de viaţă şi de lume reinventându-şi de astă dată viaţa pe care ar fi vrut s-o trăiască. „Căci prea mi-e frică-n seara asta să mă ascult putrezind, să aştept năruirile însângerate ale inimii, răsucirile fără ieşire ale cecumului şi desăvârşirea-n capul meu a lungilor asasinate, asaltul stâlpilor neclintiţi, amorul cu cadavrele” Şi noua viaţă se poate reinventa doar prin intermediul unei poveşti. Ca de fiecare dată povestea vine să salveze individul de la anonimat, de la dispariţia în neant fără să lase măcar o urmă. „Voi continua totuşi povestea mea la trecut, parcă ar fi vorba de un mit sau de o fabulă străveche, căci în seara asta –mi trebuie o altă vârstă, să se deschidă o altă vârstă, aceea în care să devin ce-am fost. O, vă voi da timpuri cu droaia, ticăloşi ai timpului vostru” De astă dată intră pe poarta principală a oraşului,  Poarta zisă a Păstorilor. Singur,străbate străzile pustii trecând printre casele doldora de suflete. El doar cu umbra sa merge drept înainte găsindu-şi în sfârşit un ţel vieţii. Şi această călătorie de iniţiere îl scoate din Untergrund dându-i un statut asemenea tuturor locuitorilor cetăţii.

 

În Sfârşitul un alt bătrân, este scos dintr-o instituţie de caritate şi îmbrăcat aseptic cu veşminte rămase de la un mort după care este aruncat în stradă şi lăsat să vagabondeze pe unde-l duc paşii. Şi iată dialogul dintre autoritate şi acest bătrân inutil:  „Vă sunt recunoscător, am spus, există oare vreo lege care să vă-mpiedice să mă aruncaţi în stradă, gol, şi fără nici-un fel de resurse? Asta ne-ar fi dat bătaie de cap pe termen lung i se răspunse. Nu există nici o posibilitate să mă ţineţi încă puţin, am spus, aş putea să mă fac util?  Util, spuse, chiar sunteţi dispus să vă faceţi util?”

Îngăduindu-i-se să mai stea în capelă doar atât până se opreşte ploaia, bătrânul este alungat în labirinturile lui, acolo unde ei cei din lumea normală nu mai poartă nicio răspundere. Într-o vreme, flămând şi obosit ajunse într-o peşteră unde apăru şi o vacă de la care încearcă să sugă: „Vaca mă salvă. Îmboldită de ger şi de ceaţă veni să se adăpostească. Nu era fără-ndoială prima dată. Părea că nu mă vede. Încercai să-i sug la ţâţă, fără mare succes. Ugerul îi era plin de balegă. Cu ultimele puteri îmi scosei pălăria şi începui să mulg în ea.” Un alt moment semnificativ al nuvelei este întâlnirea cu agitatorul marxist în care redă cu mult umor discursul delirant al acestuia: „Era un om urcat pe –acoperişul unei maşini, şi care se adresa mulţimii. Cel puţin aşa am înţeles eu. Ţipa atât de tare că frânturi din discursul său ajungeau până la mine. Sindicat…fraţii …Marx…capital…biftec…iubire. Nu-nţelegeam nimic din toate astea. Maşina era oprită lângă trotuar, în faţa mea, îl vedeam pe orator din spate. Deodată el se întoarse şi mă implică. Priviţi-l pe acesta, clama de zor, acest deşeu, această zdreanţă. Nu umblă-n patru labe fiindcă-i e frică de hingheri. Bătrân păduchios, putred, la gunoi. Şi mii ca el, mai rău ca el, zece mii, douăzeci de mii-o voce, Treizeci de mii. Oratorul reluă: Zilnic treceţi prin faţa lor şi când aţi câştigat la curse le mai daţi câte-un bănuţ. Oare vă daţi seama? Vocea, Nu. Sigur că nu, reluă oratorul, face parte din decor . Un penny, două pence- Vocea, Trei pence. Nu vă trece niciodată prin cap, reluă oratorul că prin donaţiile voastre criminale consacraţi aservirea, îndobitocirea, omorul organizat.”

Adevăratele vieţi ale acestor paria sunt de fapt poveşti de viaţă ratată. De aceea au nevoie de fiecare dată să repete povestea- pentru a pune lucrurile în ordinea lor firească. Şi astfel să le dea şansa să evadeze din Untergrund. De cele mai multe ori, echilibrul nu poate fi restabilit decât prin moarte: iată cum bătrânul îşi stabileşte, simbolic, domiciliul într-o barcă care pluteşte în derivă. O gaură făcută-n fundul bărcii şi casa provizorie devine şi mormânt . Finalul este apoteotic: „Visam potolit şi fără regret la povestea pe care tocmai o ratasem, poveste cu imaginea vieţii mele, vreau să spun fără curajul de-a sfârşi nici forţa de-a continua.”

În întreaga sa operă, Samuel Beckett şi-a propus să exprime indicibilul, ceea ce nu poate fi spus” şi de aceea este foarte greu de urmărit firul narativ. O soluţie ar fi, aşa cum afirmă cercetătorul francez A. Clavel ca „lectura să se lase condusă după firul unui vagabondaj.”

Şi pentru a nu deveni plictisitoare mă opresc aici cu speranţa că am trezit curiozitatea cititorului şi l-am determinat să se apropie de cărţile lui Samuel Beckett.

Maria Sava

„Cântul lui Ahile“ de Madeline Miller


„cântul lui ahile“ de madeline miller

Posted: 31 Mar 2013 02:46 PM PDT

un roman necrezut de captivant

madeline miller   cântul lui ahile  (the song of achilles)   editura polirom, iași, 2013  traducere (excelentă) de ioana filat   312 pagini broșate  coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector.
avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci.
altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.
să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:
Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)
coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam – răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut – atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88)
iar să lupți la troia, e epopeic:
Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa
 from chestii livrești – cărți, tablouri, filme

Călătorind spre ITACA

Aflaţi într-o adevărată călătorie spre ITACA, cu sacrificii şi cu perseverenţă, Dorina Sişu (director) şi Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-au atins un vis. Rămânând pe tărâmul mitologiei şi al simbolurilor, visele s-au împlinit în patria legendară a lui Ulise şi pentru că, cetatea Itaca, nume simbolic, aflată pe planeta Jupiter, a avut parte de acel „Zeu bun” (Dagda) care, în   cetatea – revistă ITACA se cheamă Hopernicus. Jupiter-celt, poartă în Irlanda numele de Taranis (Tunet), reprezentat cu o roată, recunoscut de erudiţi ca „roata cosmică”, regăsită în Irlanda în „roata druidului irlandez” (Dicţionarul de simboluri). Posesorul talismanelor regale şi al (re)învierii, „Jupiter” poartă pentru ITACA, revista ce s-a născut în aprilie 2013, iubirea şi respectul suveranului – fondatorul ei, scriitorul Emanuel Pope, care a aşezat protector, sub licenţa proiectului său „Republica artelor” această nouă insulă de cultură.

Astfel, iubitorii de artă şi literatură, români de pretutindeni, şi-au atins un vis.

Dacă Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-a început editorialul trecând şi prin filozofia cunoaşterii acest miracol al împlinirii unui vis, Dorina Sişu, director, a însemnat  realizarea acestuia, cu pecetea sa de pictor-poet, creând-şi astfel un ideal împreună.

Când visele se împlinesc în cetatea ITACA (insula de forma unei mâini, cu degetele arătator si cel mare  spre infinitul „roţii cosmice”) ITACA – cea nou-născută – va fi asociată mereu cu primul legământ, întocmai unui rit de purificare, redobândind valoarea adevărată.

 

Elisabeta IOSIF

Aprilie, 2013

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: